Mata Hari sau intrigi jurnalistice (4)


Dana și Oana erau în drum spre redacție. Afară, la aer, culoarea începu să revină în obrajii Oanei.
– Te simți mai bine?
– Da. Ceva. Cred ca azi apetitul meu e zero. Să nu mai văd mâncare. Căutând pe cineva să îmi dea informații am deschis ușa sălii unde se făcea necropsia iar doctorul, zărindu-mă mi-a spus cu un zâmbet amabil:” Poftiți, poftiți!” Chiar mă pregăteam să intru și am remarcat barbatul gol, întins pe masă pe care începuse să îl disece. Scena asta îmi va rămâne în minte pentru totdeauna. Mi s-a făcut negru în fața ochilor și nu mai știu cum am ajuns sus. Am și acum un gol în stomac.
– Mi-am dat seama de cum te-am văzut. Lasă că îți trece. E și asta o experiență.
– Mă puteam lipsi.
În redacție Dana scrise materialul și îl transmise prin fax redacției din Cluj iar pe Oana o lăsă în grija colegelor. Telefonul sună și fu chemată la aparat.
– E de la primărie.
– Aha.
La capătul firului o auzi pe secretara primarului, ce îi spuse că acesta vrea sa îi vorbească. Intuia despre ce era vorba dar își păstră calmul obișnuit.
– Dați-mi legătura cu domnul parimar, atunci…Buna ziua, domnule primar. S-a întamplat ceva?… Să vin urgent la primărie?… Nu sunt angajata dvs să primesc ordine dar dacă mă invitați în biroul dvs, la o cafea, am să accept invitația.
Își lua agenda și reportofonul, telefonul mobil și plecă. Primarul era furios de-a binelea. Cu o zi înainte, vizita fostului premier Victor Ciorbea a fost plină de suprize. Ciorbea abia ce își înființase un nou partid desprins din fostul PNȚ-CD (Partidul National Țărănesc- Creștin și Democrat) iar acum își căuta adepți printre foștii săi colegi de partid. Primarul Victor Ionescu, un țărănist înfocat, până atunci susținător verbal al lui Ciorbea, fu de-a dreptul iritat. Nu-i putea refuza acestuia solicitarea de a ține ședința, într-una din sălile primăriei dar ca să nu fie nevoit să se întâlnească față în față plecă ” într-o scurtă vizită” într-un județ apropiat. Cum adica, Victor Ciorbea avea aspirații înalte la o funcție în stat, în perspectiva viitoarelor alegeri? I s-a urcat șefia la cap și voia să sară peste toți ceilalți? Ba a mai luat și o parte dintre membri de partid!Toate acestea erau intolerabile. Dana străbătu fără grabă cele două străzi până la primărie. Își adună pardesiul pe langă ea și se uită puți la oamenii străzii. Uneori, cufundată în gânduri, nu vedea și nu auzea pe nimeni, reacționând abia când era strigată pe nume. Îi plăcea meseria ei. Mereu i-au plăcut meseriile în care trebuie să gândești iar aceasta era perfecta. Orele petrecute la serviciu erau o adevarată bucurie. Se gândi la oamenii ei, pe care îi învătase să creeze și să viseze, să adopte un stil anume. Își aminti de povestea Ramonei și aștepta să vadă desfășurarea. Urcă scările clădirii iar în anticameră, secretara primarului o primi zâmbind complice. Îl anunță pe acesta de prezența ei și o pofti imediat deși ar fi vrut să o țină la ușă, pe jurnalista asta enervantă dar știa că ea ar fi plecat și nu ar mai fi stat la alte discuții.
– Buna ziua, domnule Ionescu!
Acesta mormai ceva. Avea și un musafir în birou și o prezentă acestuia. Primarul e un barbat trecut de 50 de ani, înalt, bine cladit, cu părul grizonat și un nas subțire, aproape feminin. Dana îi cunoștea bine caracterul. Era un orgolios fără pereche și încăpățânat în propriile idei. Chiar și atunci când greșea, nu dădea înapoi în ruptul capului. În multe decizii se dovedi a fi bine intenționat dar nu era perfecțiunea în persoană.
– El este vărul meu. A trecut pe aici și s-a oprit puțin să mă salute.
Dana îi întinse mâna și se prezentă. Semănau puțin dar nu ar fi zis ca sunt rude, dacă l-ar fi văzut într-o altă conjunctură. Primarul comandă cafea și pentru ea. Dana se așeză familiar pe scaun. Fusese în biroul acesta de atâtea ori și luase îi luase primarului destule interviuri. Zări pe o măsuță, aruncat ziarul lor, Observator. Citise probabil articolul ei și își aminti cu un zâmbet, strângerea de mână dureroasă pe care i-o aplicase fostul premier, la sosire, încât îi dădura lacrimile. La plecare, când acesta întinse din nou mâna Dana evitase gestul punându-și mâinile la spate. Omul ori nu avea habar cum se face o strângere de mână ori o făcuse intenționat. Așa că îl lăsă cu mâna întinsa degeaba.
– Dana, nu mi-a placut articolul tău!
– Da? De ce? A fost ceva incorect?
– Păi ce titlul e acesta? ” Primarul Ionescu nu îl mai recunoaște pe Ciorbea!”
– Un titlu de articol. Nu e corect? Dacă e ceva incorect în ceea ce am scris accept să îmi spuneți. Mi s-a părut cam ciudat că, până a fost priministru ați fost în relții bune și chiar mi-ați spus ca v-a ajutat să primiți finanțare pentru niste proiecte mai importante iar acum, cum nu mai e i-ați întors spatele. Am remarcat că deși v-ați întors în primărie înainte de plecarea lui, de la ședința de constituire a noii sale organizații, nu l-ați invitat să stați de vorbă, așa cum ați făcut-o cu alții în aceeași conjunctură. Nici măcar nu am scris toate aspectele.
– Nu e vorba ca nu e corect. Nu îmi place cum sună.
– Ei, asta e. E un titlu de ziar.
– O să îmi fac și eu un ziar în care să scriu ce vreau și să arunc cu noroi în cine vreau.
– Bineânțeles că puteți face asta. S-ar putea să trebuiască să probați când aruncați cu noroi în unii și alții. Dar, nu cred că asta e soluția.
– În loc să scrii ceva frumos, despre proiectele noastre ai ales să scrii povestea asta.
– E adevarat. Am scris și despre proiecte cu alte ocazii. E vorba despre realitate si am consemnat-o așa cum e.
– Dacă așa stau lucrurile nu o să mai stau de vorbă cu voi, jurnaliștii decât la conferințele de presă și chiar o să vă interzic accesul în primărie.
– E o discuție. Primăria e o instituție publică așa ca avem acces iar a ne opri înseamnă un abuz. Dacă doriți să comunicăm prin conferințe de presă, e din nou opțiunea dvs. Din ce observ sunteți foarte incisiv. Dacă aceasta e dorința dvs. așa sa fie! La revedere!
Dana se ridică și ieși fără grabă. Salută secretara care o privi curioasă. Era ciudat că, șeful ei tunase și fulgerase toate dimineața din cauza ziarului și ea pleca atât de calmă. Nu știa pe nimeni care să reziste unei astfel de confruntări directe cu primarul. La redacție Dana își sună colegii de la Cluj punându-i în temă.
Directorul o întrebă ce are de gând.
– Mă gândesc. Probabil că nu o sa scriem despre primărie decât materialele cu caracter negativ. Iar la conferințele de presă, dacă mergem, doar cu întrebări despre problemele fierbinți, la care lucrăm nu să consemnăm laudele primarului.
– Dar nu mai avem acces în primărie? întrebă Oana. Ea era afectată de decizia aceasta pentru că avea nevoie de informații și puncte de vedere ale șefilor de servicii de acolo, în materialele ei sociale ori de administrație.
– Probabil că nu, o vreme! Nu vă impacientați. Nu e dracul așa de negru precum pare. Orice ar face, nu poate risca să încalce legea. Primăria e o instituție publică iar accesul cetatenilor e liber. La fel și la ședințele de consiliu local. Dacă întâmpinați rezistență, să îmi spuneți imediat.
Ramona, noua colegă privea cu suprindere și admirație urmărind discuția. Venise cu câteva materiale gata pregătite.
În ziua următoare, citind presa, Dana descoperi un articol în Gazeta locala, despre recenta decizie a primarului. Stia deja ca e mâna Ramonei. În plus, mai văzu un titlul din cele pregătite ca momeala, din materialele lor mai vechi. Cand ea ajunse dupamasa in redacție Dana se plânse în treacăt ca subiectul lor pentru săptămâna viitoare fusese deja tratat în cotidianul concurent și se minună cum au putut să le sufle povestea.
– Cred că nu mai reușim să tratăm altceva. O să mergem cu povestea veche probabil.
Ramona stătea cuminte, cufundată adanc în lectura materialului pe care și-l corecta pentru a fi dat la cules. ”Nici usturoi n-a mancat nici gura nu-i miroase!” gândi Dana.

Posted on 6 Octombrie 2013, in Povestiri din Cartier and tagged , , , , . Bookmark the permalink. 12 comentarii.

  1. Frumos serialul! Îți place să ne ții pe jar? Nu mă lua în seamă decât cu prima afirmație.

  2. …eu mă bucur că nu mergi doar pe firul poveştii dintre Dana şi Ramona. Se vede că eşti şi jurnalistă….

  3. Ce serial palpitant!🙂 Esti de neoprit!🙂

    Cunosc cam ce se petrece in jurnalismul romanesc! L-am vazut din interior in oraselul meu!
    Acolo toata lumea se cunoaste si, in general, jurnalismul nu e amenintator in scris… decat daca sunt alegeri si poate nici atunci…
    In rest… „pupat Piata Independentei”! Asta i-a facut pe multi ziaristi buni sa plece din redactiile care devenisera un fel de cluburi med! Si oamenii si-au ales alte meserii!
    Dar povestea ta… e altceva!

    • Cita, povestea e palpitantă și inspirată din realitate. În ce privește jurnalismul în România, pot sa spun ca nu e o meserie din care să ieși la pensie, din diferite considerente. Dar e o meserie fascinantă dacă știi să o trăiești.

  4. Am lucrat și eu o vreme în presă și știu că e cam așa cum prezinți tu cazul ăsta.
    De pildă, eram în timpul unei campanii electorale. Știam că unul dintre ziariști îl consilia pe un anume candidat și am fost însărcinată să merg la ora de închidere a ediției și să „curăț” ziarul de intoxicările lui. E greu de închipuit la ce tertipuri recurgea tipul ca să-și promoveze angajatorul temporar, făcând abstracție de etica gazetărească.

    • Mel, eu nu am trăit intoxicări în plan politic. Chiar am avut norocul să lucrez în redacții în care nu mi s-a impus ce să scriu și despre cine să nu scriu. Perioada lucrată în presă mi-a adus satisfacții însă a fost foarte grea. Am trăit atunci cât pentru zece vieți dar ma consider fericită că am avut aceasta șansă și că mulți dintre colegii mei sunt oameni minunați, foarte dragi sufletului meu.

  5. Eu nu am reusit sa inteleg prea bine pt mi se pare ceva incalcit, de aia intreb, adica Dana isi cauta nod in papura cu persoane politice reale ale orasului doar pt ca doreste sa verifice loialitatea Ramonei…adica nu asa din loialitate pt profesia ei, nici macar pt un anume partid, dar doar asa, ca un soi de activitate de contrainteligenta de sorginte voluntara anarhica rogue/vigilante, neceruta de nimeni, plus in fond inutila, de vreme ce ziarul local unde lucreza Dana e oricum condus de la centru, ci doar mai mult de propriul ei ego, ca sa o prinda cu mata-n sac pe Ramona ?

    Zau, intr-adevar asta pare sa devina oarecum o poveste similara cu cea a lui Mata Hari, ca eu initial credeam ca titlul era oarecum usor umoristic. Mai lipseste ca Dana sa devina ea insasi pion in interesele altora, lucru deosebit de facil, (mai facil, opinez din burta, decat in cazul lui Mata Hari, plus probabil si mai facil decat Snowden datorita multiplelor conflicte de interes), data fiind personalitatea ei destul de previzibila de acuma deja descrisa in aceasta poveste, (parand ceva mai rationala de cea lui Mata Hari, care era totusi mai artista, deci probabil mai dezorganizata si mai impulsiva si mai greu previzibila), si gata, acum se potriveste si cu actualitatea de stiri contemporane ! Zau, ce naiba, nu se mai pot inventa si alte povesti pe lume ? O sa ajung sa cred ca nici nu mai conteaza cine e sa ia viitoarele premii Nobel pt Literatura…si totusi nu vreau asta, eu vreau sa se inventeze si alte povesti si alte perspective, vreau progres in arte si literatura ! Zau, a scris in revista Time ca unii opineaza ca nu mai e posibil, dar mie mi-ar parea chiar rau, sincer, adica ce naiba, chiar asa sa fie adevarat ce ziceau viitorologii aia ca am fi ajuns la „sfarsitul istoriei” ? …nu in sens apocaliptic desigur, dar mai mult probabil descriptiv-narativ, adica deja a inceput sa devina cam previzibila asa in mod chiar anost, zau, lumea cred ca inca mai spera ca e posibil sa apara un Deus ex machina, cred ca de aia, din cauza sperantei implantate in fiecare, nu stiu de cine, fie de D-zeu, fie de mama Natura, inca e posibil ca lumea sa mai creada in D-zeu si sa continue sa citeasca literatura, dar trebuie sa recunosc ca aceste povesti cu spioni pe mine ma intristeaza destul de mult, mi se par asa de sordide, cred ca asta e si pozitia lui LeCarre intr-o oarecare masura, dar eu ma lupt sa NU doresc asa ceva si sa nu cred asta, plus desigur LeCarre este un stilist de atmosfera deosebit de elegant, depresiv atat cat trebuie ca sa para realist si matur, in stil oarecum existentialist aproape de cel al d-lui Albert Camus dar cu intriga ceva mai palpitanta datorita obiectului ales…ha, ma intreb cum ar fi arata o poveste cu spioni scrisa de dl Albert Camus, desigur dansul ave aprea mult bun simt ca sa se apuce de ceva atat de comercial…insa imi dau seama ca aceasta nazuinta din partea mea e o luare de pozitie pro-romantica, si daca e de ales totusi recunosc ca realismul e preferabil, chiar daca e mai dificil de inghitit uneori, dar poate fi atat de armonios si el, desigur, asa, din cand in cand, nu mereu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: