Pe drum, accente de suflet

Călătoream ieri. După câteva ore, ajung la Stuttgart. De fiecare dată, autogara aceasta îmi amintește cum m-a lăsat odată șoferul autocarului și a plecat. Nu-mi venea să cred. Pur și simplu uitase că am coborât, și că îmi spusese că va pleca după 10 minute. Acum ascult muzică. Am oprit doar să luăm un pasager. S-a așezat chiar pe scaunul din spatele meu. În călătoriile acestea te întâlnești cu tot felul de oameni, nemți, asiatici, africani, tineri, bătrâni, destine intersectate pentru scurt timp, clipe ce te îndeamnă la reflecție. Cel puțin pe mine. Încerc să-mi imaginez de unde vine fiecare, ce a lăsat acolo, unde merge. Vorbesc la telefon, uneori, și aud cum sună cuvintele în limbi necunoscute. După tonalitate, încerc să-mi dau seama ce zic. Acum ascult muzică instrumentală, Omar Faruk, pentru că eu nu am acut sentimentul apartenenței doar la un spațiu mic, național. Iubesc lumea și aparțin lumii întregi. Acordurile orientale îmi vibrează în urechi. Deodată, din spatele meu, vocea tânărului.
– Salut! Ce faci? Eu am ajuns.
Vorbea frumos, românește iar la celălalt capăt era o voce feminină. Am zâmbit. Ascult, fără să vreau, dar cu plăcere. După luni de vorbit doar nemțește îți e drag să îți auzi cuvintele limbii materne. Tânărul avea o voce foarte caldă. M-am întors o clipă. Avea un sentiment blând, topit pe față încât îl vedeam strălucind.
– Să știi că domnul Doru a spus ceva foarte fain, la nuntă, și am reținut. Că singur ajungi mai repede, dar în doi ajungi departe.
Îi simt emoțiile în timbru vocal, în timp ce îi răspunde fetei. El vorbește în continuare.
– Și tu stăteai acolo, în mijlocul sufrageriei și mă uitam la tine. Erai extraordinară. Îmi venea să te absorb, să îți absorb energia. Dar știi ar trebui să ai mai multe încredere…. Să ai încredere în tine. Poate și în mine…. Ei, eu vorbesc serios. Nu glumi!… E rău să stai lângă persoane negative, care te trag în jos. Ai stat vreodată lângă cineva care te trage în jos? Ah, tu da! Simți cum te trage? Parcă trage în jos, fâșii din carnea de pe tine. …Ei, acum e bine. Trebuie să ai încredere, și o să fie bine. La cât ajung? Poate pe la miezul nopții. Vine și vărul cu prietena. La mine spațiul e mic, așa că va trebui să iau o saltea. Noah bine. Vorbim mai târziu. Foarte fain! Te îmbrățișez. Servus!
Mă întorc după câteva clipe spre el. L-am deranjat cu curiozitatea mea, așa că nu îi spun că am auzit cel mai fain accent de Cluj, în limba română, din ultima vreme. Ascult din nou muzică. Apoi primesc un telefon. Răspund.
-Cred că tocmai am trecut de Manheim sau de Heidelberg, că nu am fost atentă. Ajung pe la 8. Așa cum e stabilit….Pa!
Simt supriza tânărului din spatele meu. Îl văd scriind pe telefon. Nu mai vorbește. Poate e incomodat că, am ascultat convorbirea lui intimă într-un loc în care se credea singur și neînțeles. Coboară la Aeroportul din Frankfurt, purtând cu el povestea aceea de iubire. Se duce acasă, la fata aceea ducându-i sentimentele lui profunde. Tânărul de pe scaunul din fața îmi restituia cablul pe care i-l împrumutasem, fericit că si-a încărcat telefonul. Mai în față, un alt tânăr, indian cred, se întoarce spre mine și zâmbește. E a treia oară. Eu știu de ce. Au indienii simțuri mai fine decât noi. Eu îi răspund cu ochii, cu privirea.

 

Publicitate