Arhive blog

Mata Hari sau intrigi jurnalistice (4)


Dana și Oana erau în drum spre redacție. Afară, la aer, culoarea începu să revină în obrajii Oanei.
– Te simți mai bine?
– Da. Ceva. Cred ca azi apetitul meu e zero. Să nu mai văd mâncare. Căutând pe cineva să îmi dea informații am deschis ușa sălii unde se făcea necropsia iar doctorul, zărindu-mă mi-a spus cu un zâmbet amabil:” Poftiți, poftiți!” Chiar mă pregăteam să intru și am remarcat barbatul gol, întins pe masă pe care începuse să îl disece. Scena asta îmi va rămâne în minte pentru totdeauna. Mi s-a făcut negru în fața ochilor și nu mai știu cum am ajuns sus. Am și acum un gol în stomac.
– Mi-am dat seama de cum te-am văzut. Lasă că îți trece. E și asta o experiență.
– Mă puteam lipsi.
În redacție Dana scrise materialul și îl transmise prin fax redacției din Cluj iar pe Oana o lăsă în grija colegelor. Telefonul sună și fu chemată la aparat.
– E de la primărie.
– Aha.
La capătul firului o auzi pe secretara primarului, ce îi spuse că acesta vrea sa îi vorbească. Intuia despre ce era vorba dar își păstră calmul obișnuit.
– Dați-mi legătura cu domnul parimar, atunci…Buna ziua, domnule primar. S-a întamplat ceva?… Să vin urgent la primărie?… Nu sunt angajata dvs să primesc ordine dar dacă mă invitați în biroul dvs, la o cafea, am să accept invitația.
Își lua agenda și reportofonul, telefonul mobil și plecă. Primarul era furios de-a binelea. Cu o zi înainte, vizita fostului premier Victor Ciorbea a fost plină de suprize. Ciorbea abia ce își înființase un nou partid desprins din fostul PNȚ-CD (Partidul National Țărănesc- Creștin și Democrat) iar acum își căuta adepți printre foștii săi colegi de partid. Primarul Victor Ionescu, un țărănist înfocat, până atunci susținător verbal al lui Ciorbea, fu de-a dreptul iritat. Nu-i putea refuza acestuia solicitarea de a ține ședința, într-una din sălile primăriei dar ca să nu fie nevoit să se întâlnească față în față plecă ” într-o scurtă vizită” într-un județ apropiat. Cum adica, Victor Ciorbea avea aspirații înalte la o funcție în stat, în perspectiva viitoarelor alegeri? I s-a urcat șefia la cap și voia să sară peste toți ceilalți? Ba a mai luat și o parte dintre membri de partid!Toate acestea erau intolerabile. Dana străbătu fără grabă cele două străzi până la primărie. Își adună pardesiul pe langă ea și se uită puți la oamenii străzii. Uneori, cufundată în gânduri, nu vedea și nu auzea pe nimeni, reacționând abia când era strigată pe nume. Îi plăcea meseria ei. Mereu i-au plăcut meseriile în care trebuie să gândești iar aceasta era perfecta. Orele petrecute la serviciu erau o adevarată bucurie. Se gândi la oamenii ei, pe care îi învătase să creeze și să viseze, să adopte un stil anume. Își aminti de povestea Ramonei și aștepta să vadă desfășurarea. Urcă scările clădirii iar în anticameră, secretara primarului o primi zâmbind complice. Îl anunță pe acesta de prezența ei și o pofti imediat deși ar fi vrut să o țină la ușă, pe jurnalista asta enervantă dar știa că ea ar fi plecat și nu ar mai fi stat la alte discuții.
– Buna ziua, domnule Ionescu!
Acesta mormai ceva. Avea și un musafir în birou și o prezentă acestuia. Primarul e un barbat trecut de 50 de ani, înalt, bine cladit, cu părul grizonat și un nas subțire, aproape feminin. Dana îi cunoștea bine caracterul. Era un orgolios fără pereche și încăpățânat în propriile idei. Chiar și atunci când greșea, nu dădea înapoi în ruptul capului. În multe decizii se dovedi a fi bine intenționat dar nu era perfecțiunea în persoană.
– El este vărul meu. A trecut pe aici și s-a oprit puțin să mă salute.
Dana îi întinse mâna și se prezentă. Semănau puțin dar nu ar fi zis ca sunt rude, dacă l-ar fi văzut într-o altă conjunctură. Primarul comandă cafea și pentru ea. Dana se așeză familiar pe scaun. Fusese în biroul acesta de atâtea ori și luase îi luase primarului destule interviuri. Zări pe o măsuță, aruncat ziarul lor, Observator. Citise probabil articolul ei și își aminti cu un zâmbet, strângerea de mână dureroasă pe care i-o aplicase fostul premier, la sosire, încât îi dădura lacrimile. La plecare, când acesta întinse din nou mâna Dana evitase gestul punându-și mâinile la spate. Omul ori nu avea habar cum se face o strângere de mână ori o făcuse intenționat. Așa că îl lăsă cu mâna întinsa degeaba.
– Dana, nu mi-a placut articolul tău!
– Da? De ce? A fost ceva incorect?
– Păi ce titlul e acesta? ” Primarul Ionescu nu îl mai recunoaște pe Ciorbea!”
– Un titlu de articol. Nu e corect? Dacă e ceva incorect în ceea ce am scris accept să îmi spuneți. Mi s-a părut cam ciudat că, până a fost priministru ați fost în relții bune și chiar mi-ați spus ca v-a ajutat să primiți finanțare pentru niste proiecte mai importante iar acum, cum nu mai e i-ați întors spatele. Am remarcat că deși v-ați întors în primărie înainte de plecarea lui, de la ședința de constituire a noii sale organizații, nu l-ați invitat să stați de vorbă, așa cum ați făcut-o cu alții în aceeași conjunctură. Nici măcar nu am scris toate aspectele.
– Nu e vorba ca nu e corect. Nu îmi place cum sună.
– Ei, asta e. E un titlu de ziar.
– O să îmi fac și eu un ziar în care să scriu ce vreau și să arunc cu noroi în cine vreau.
– Bineânțeles că puteți face asta. S-ar putea să trebuiască să probați când aruncați cu noroi în unii și alții. Dar, nu cred că asta e soluția.
– În loc să scrii ceva frumos, despre proiectele noastre ai ales să scrii povestea asta.
– E adevarat. Am scris și despre proiecte cu alte ocazii. E vorba despre realitate si am consemnat-o așa cum e.
– Dacă așa stau lucrurile nu o să mai stau de vorbă cu voi, jurnaliștii decât la conferințele de presă și chiar o să vă interzic accesul în primărie.
– E o discuție. Primăria e o instituție publică așa ca avem acces iar a ne opri înseamnă un abuz. Dacă doriți să comunicăm prin conferințe de presă, e din nou opțiunea dvs. Din ce observ sunteți foarte incisiv. Dacă aceasta e dorința dvs. așa sa fie! La revedere!
Dana se ridică și ieși fără grabă. Salută secretara care o privi curioasă. Era ciudat că, șeful ei tunase și fulgerase toate dimineața din cauza ziarului și ea pleca atât de calmă. Nu știa pe nimeni care să reziste unei astfel de confruntări directe cu primarul. La redacție Dana își sună colegii de la Cluj punându-i în temă.
Directorul o întrebă ce are de gând.
– Mă gândesc. Probabil că nu o sa scriem despre primărie decât materialele cu caracter negativ. Iar la conferințele de presă, dacă mergem, doar cu întrebări despre problemele fierbinți, la care lucrăm nu să consemnăm laudele primarului.
– Dar nu mai avem acces în primărie? întrebă Oana. Ea era afectată de decizia aceasta pentru că avea nevoie de informații și puncte de vedere ale șefilor de servicii de acolo, în materialele ei sociale ori de administrație.
– Probabil că nu, o vreme! Nu vă impacientați. Nu e dracul așa de negru precum pare. Orice ar face, nu poate risca să încalce legea. Primăria e o instituție publică iar accesul cetatenilor e liber. La fel și la ședințele de consiliu local. Dacă întâmpinați rezistență, să îmi spuneți imediat.
Ramona, noua colegă privea cu suprindere și admirație urmărind discuția. Venise cu câteva materiale gata pregătite.
În ziua următoare, citind presa, Dana descoperi un articol în Gazeta locala, despre recenta decizie a primarului. Stia deja ca e mâna Ramonei. În plus, mai văzu un titlul din cele pregătite ca momeala, din materialele lor mai vechi. Cand ea ajunse dupamasa in redacție Dana se plânse în treacăt ca subiectul lor pentru săptămâna viitoare fusese deja tratat în cotidianul concurent și se minună cum au putut să le sufle povestea.
– Cred că nu mai reușim să tratăm altceva. O să mergem cu povestea veche probabil.
Ramona stătea cuminte, cufundată adanc în lectura materialului pe care și-l corecta pentru a fi dat la cules. ”Nici usturoi n-a mancat nici gura nu-i miroase!” gândi Dana.

Lansare de carte, de neuitat


Scosesem un ziar local si era un efort foarte mare, sa il sustin financiar intr-un orasel de 30.000 de locuitori. Eram la inceput si aveam multe de facut, ca orice director de ziar. Ca redactia sa functioneze, aveam un redactor sef, Petrisor, un tip foarte istet, absolvent de filologie, jurnalist cu experienta, un fost coleg de-al meu de la un alt ziar. Era potrivit pentru ce avea de facut si eram multumita de munca lui in redactie. Intr-o zi vine la mine Petrisor si-mi zice.

–         Uite, m-am gandit la ceva interesant pentru ziar. Tocmai am vorbit cu primarul si ma gandeam sa-ti fac o supriza. Ca sa ne facem promovare, m-am gandit sa organizam o lansare de carte. Primarul ne-a promis ca ne sustine. Ne ofera cateva ore, sala mare a Casei de Cultura, ne aduce invitati, participa si el. Tot ce ai de facut tu, e sa-mi dai mana libera sa ma ocup personal de asta. Ai si asa destule de facut.

Vazandu-i entuzisamul, nu am putu sa il supar. Am fost de acord. Mi-a comunicat doar ora la care se tine lansarea de carte si cu o zi inainte, lista de invitati, invitati de calibru cu preocupari serioase in presa si in ale scrisului. Stiindu-l serios, nu mi-am batut capul si mi-am organizat agenda sa ajung la ora 5 la lansare de carte. Ajungem la Casa de Cultura, eu, Petrisor si cativa colegi din redacatie. Acolo mai intalnim cativa invitati de la muzeu de la Casa de cultura. Ajung si invitatii, Radu Saplacan, Zorin Diaconescu, Mihai Gotiu, inca un scriitor roman stabilit in America, al carui nume imi scapa. Scriitorul isi lansase niste volume de poezii in fata unui public numeros in capitala. Intram in sala, luam loc si asteptam. Ce? Asteptam sa mai vina public, sa vina primarul alte personaje ale vietii culturale locale, pe care le invitase Petrisor. Dupa vreo 15 minute ne dumirim ca astia suntem, atatia defilam. Cu autori, cu critici si cu public, in total si in par 12 persoane. Am pus-o de-o lansare de carte. Evident, totul sub girul ziarului meu. Imi venea sa ma bag sub masa de rusine. Organizasem evenimente importante, aproape singura, Galele mass-media, pana in ultimul detaliu, si o amarata de lansare de carte a trebuit sa dea chix si sa ma fac de minune. In sfarsit, se termina povestea. Nu auzeam nimic din ce povesteau cei prezenti. Ma gandeam ca daca exista o culme a umilintei cu siguranta ca eu am atins-o in acel moment. Si astia, scriitorii, criticii oameni seriosi, cunoscuti au facut o plimbare pana la Dej sa isi lanseze cartile in fata mea. Ba Radu Saplacan, fostul meu profesor de filozofie si la momentul intamplarii redactor sef la Radio Cluj, ma mai lua in balon.
–        Pai bine Gabriela. Daca vroiai sa ma vezi, trebuia sa dai un telefon si ne intalneam la Cluj la un suc sau la o bere. Veneai tu la noi, nu noi la tine.

–         Dar stii, nu e ea de vina, incepu sa se scuze Petrisor. Primarul care nu s-a tinut de cuvant si care mi-a promis ca ne sustine si ca participa, ca face si ca drege.

Vazandu-ma cat eram de oparita Radu Saplacan nu m-a mai certat. Ii era mila de mine. Dar a fost o lectie foarte dureroasa. Petrisor era bun in ce priveste scrisul. Nu il intrecea nimeni. Dar la organizare de evenimente si la lucrul cu oamenii, era ca un copil mic. Naiv. Primarul era obisnuit sa toarne verzi si uscate. Cred ca a mai ras bine pe chestia asta, bucuros ca dupa atatia ani, imi platise niste polite mai vechi, cand scrisesem despre mai multe traznai pe care le facuse cu diferite ocazii. Atunci am inteles ca fiecare om, trebuie folosit dupa abilitatile pe care le are. Iar la capitolul organizare de lansari de carte sau alte manifestari culturale, Petrisor era undeva la grupa mica de la gradinita. La urma urmei, si eu aveam partea mea de vina. Nu trebuia deloc sa las evenimentul sub controlul deplin al cuiva ci trebuia sa il gestionez. Dar, asta e. O lectie de viata, dintre atatea cate am primit. Mi-am amintit atunci, o replica din partea directorului de la ziarul unde lucrasem inainte, cu Petrisor. Ma dusesem sa il rog, sa ma introduca la niste persoane, pe care vroiam sa le invit eu, la un eveniment si il intreb:

–         In ce relatii esti cu directorul de la Radio Cluj? Florin se uita la mine si raspunsul veni percutant.

–         Bune. Vrei sa mi le strici?

Am fost un pic suprinsa de atitudine. Apoi, dupa o vreme, mi-a explicat Petrisor, ca ii facuse si lui o faza. La fel de dureroasa ca si mie, tot fara intentie, ca si mie, dar la fel de penibila.

un ardelean la parlament


Domnul Ovidiu, este primar in comuna ardeleana Marea. De origine oltean, are in sange perseverenta si sangele mai viu, specific sudistilor. Stim ca ardelenii ii numesc pe cei din provinciile din sud, “mitici”, datorita faptului sa multi dintre ei se numesc “Mitica”, o prescurtare a numelui Dumitru. Apelativul e utilizat in special, cand e vorba despre fapte indoielnice, pe care,unii dintre romanii din sud, le fac. Dar Ovdiu nu se supara cand uneori mai aude ca vreun satean suparat ii mai arunca in spate vorba asta. El nu se simte deloc mitic. Se simte ardelean pentru ca a locuit aici, din copilarie, cand parintii s-au mutat cu serviciu la Cluj. Ce a pastrat insa din specificul sudului, in afara de temperament, este accentul. Vorbind corect, fara tonul cantat al ardelenilor si fara influentele maghiare in accent, nu prea poti stabili exact de unde provine, din ce parte a tarii.

Ovidiu este un primar foarte activ. A reusit sa faca multe pentru comuna sa. A asfaltat strazi, a reusita sa ” traga” gazul si apa in comuna, a racordat-o la reteaua de canalizare. A obtinut chiar si o centrala telefonica electronica pentru telefonia fixa, inaintea ca in oras sa fie una. A infratit comuna cu localitati din alte tari europene in ideea de a dezvolta turismul rural si anual, cateva zeci de familii straine isi petrec vacantele in casele taranilor care vor sa-i cazeze. A oferit sprijin celor care vroiau sa deschida firme si sa creeze locuri de munca. Cu alte cuvinte, a stiut ca trebuie sa faca sa dezvolte localitatea si a reusit. Toate acestea se intampla in 1998, cand, la guvernare se afla Conventia National Democrata, un guvern format din diferite partide politice, mai putin, social-democratii. Ovidiu intrase in politica la PSD. A inteles insa repede ca, nu conteaza din ce partid faci parte. Daca vrei sa ai rezultate si sa poti realiza proiectele comunei trebuie sa fii mereu cu cei de la putere. Meregea cel putin o data pe luna la Bucuresti. Avea intalniri cu parlamentari, cu ministri, incercand sa obtina sprijin si finantari, pentru proiectele locale. Acolo insa se lovea de o problema. Daca ministrul era liberal, conforma algoritmului, ministrul secretar de stat era de alta culoare politica. Daca era liberal, sigur nu-l va ajuta. Asa ca s-a adaptat imediat. Cand ajungea la poarta, in buletin, punea o bancnota de 100 de mii, iar portarul foarte amabil ii spunea numele ministrului sau al secretarului, sau al altei persoane cu care Ovidiu avea treaba, precizand si partidul din care facea parte. In anticamera, cand secretara il intreba duios din ce partid face parte, Ovidiu pretindea ca face parte din acelasi partid cu persoana cu care avea treaba. Pana la urma, el nu se omora cu politica. Vroia doar sa rezolve problemele comunei. Si pentru asta se dadea peste cap. Nu odata a trebuit sa vina la guvern cu cativa miei de Paste sau cu porci de Craciun, fara a mai vorbi de damigenele de vin sau palinca. Daca asa se cere e musai sa joci dupa cum se canta. Altfel risca sa fie doar un functionar intr-un birou, fara nici o realizare. Ovidiu, observa de de fiecare data cand vine la Parlament, e obligat sa ii puna bani portarului, in buletin. Si nu intelegea de ce. Odata s-ahotarat sa-l intrebe ca sa-si lamureasca nedumerirea.

–          Auzi, vreau sa te intreb ceva.

–          Da, poftiti. Despre ce e vorba?

–          De ce numai eu trebuie sa pun bani in buletin?

–          Pai dumneavoastra sunteti din Ardeal.

Portarul spuse asta zambind si stiind ca din alte zone, oamenii nu sunt atat de darnici.

–          Dar de unde stii dumneata ca eu sunt din Ardeal?

–          Pentru ca de fiecare data cand intrati pe poarta, va stergeti pe picioare.

Ovidiu ramase interzis. La asta nu se astepta. Asta e problema cu ardelenii. De atunci, Ovidiu nu se mai sterge pe picioare cand intra la parlament dar portarului, ii pune mereu banii in portofel.

la o cafea cu politicieni


Premierul taranist Victor Ciorbea avea sa afle curad cat il poate costa o declaratie, in fata unui organism strain, prin care facuse referire la implicarea rusilor in domeniile de interes din Romania, in special, in serviciile secrete. El declarase la Bruxelles ca va dekagebiza serviciile. La o scurta perioada scursa de la aceasta discutie, intra in scena Traian Basescu, despre care s-a spus in repetate randuri ca ar avea oarece conexiuni cu fratele rus. In 1997, in decembrie, Basescu anunta demisia sa din portofoliul Ministerului Transporturilor. In ianuarie 1998, presedintele Emil Constantinescu face cunoscuta demisia ministrilor democrati, care sanctionau astfel, pastrarea lui Victor Ciorbea in functia de prim ministru. Ciorbea a mai rezistat presiunilor de tot felul doar 2 luni. Apoi, in martie si-a dat demisia din functia de premier dar si din cea de primar al capitalei.

Guvernul Ciorbea a cazut. Fostul premier a incercat in repetate randuri sa explice ce s-a intamplat insa a fost luat in deradere. Populatia era prostita de tot felul de prezentari tendentioase in media, cam in aceeasi maniera in care se face si acum. Astfel ca fostul premier, fost magistrat, fost primar a realizat ca adevarul acesta va avea valoare altcandva. Lovitura pe care a primit-o PNT-CD (Partidul National Taranesc- Crestin si Democrat) a fost una puternica, dupa care nu s-a refacut nici azi. Sferele de influenta si frictiunile interne au divizat formatiunea. Cei care au fost fideli lui Ciorbea, au ales sa se desprinda din PNT si sa creeze o noua aripa, care avea sa se numeasca Alianta National Democrata. Regruparea, a fost un proces la nivel national. Liderul taranist, a inceput un sir de calatorii in teritoriu, sa ia legatura cu oamenii care il sustineau si sa ii ajute sa isi constituie filialele locale.

***

In orasel, erau doau cativa jurnalisti care scriau pentru un cotidian local. Asa ca, pentru a participa la acest eveniment, important dealtfel datorita notorietati participantilor, si pentru a relata despre el, s-a dus chiar secretara de redactie. O tanara draguta si cu mintea deschisa. Astepta, la intrarea in incinta primariei, unde li se oferise o sala in fundul curtii interioare. Cateva limuzine negre oprira in fata portii, si Victor Ciorbea, cu o mina degajata, cobora, afisand o mina cordiala. Incepu sa imparta strangeri de maini, celor care se aflau in apropiere. Jurnalista intinse si ea mana si politicianul i-o stranse cu putere. Cu atata putere si atat de cordial ca fetei ii dadura lacrimile. La asta nu se astepta. Alaiul se indrepta spre mica sala. Acolo alti oameni asteptau, nu foarte multi, dar interesati de eveniment sau de personaje prezente. Din nou, iorbea le stranse mana. Sanda se uita ca oamenii nu aveau nici o reactie in urma acestui gest. Asa ca indrazni sa isi intinda din nou mana, catre mana intinsa a lui Ciorbea. Evident, ca a doua oara, s-a intamplat la fel. O durea mana. Se gandi cum e sa iti stranga cineva, mana la usa si isi zise ca sentimetul trebuie sa fie asemanator. Asculta discurul politicianului, incurajarile catre membri noii formatiuni. Toata discutia se termina destul de repede, cam in 30 de minute. La iesire, Sanda isi puse mainile la spate si refuza cordialitatea gestului omului politic, care pana nu demult fusese unul dintre cei mai puernici oameni din stat. Victor Ciorbea intreba de primar, intentionand sa il viziteze dar i se transmise ca nu se afla in localitate. Se cunosteau doar, facusera parte din acelasi partid, iar primarul l-a contactat in cateva randuri pentru a obtine sustinere pentru niste proiecte locale de anvergura. Intelegand repede cum stau lucrurile, acesta ii transmise salutari si pleca.

Sanda ajunse in redactie si se gandi cum sa coneacapa articolul. Titlul aparu a doua zi in ziar “Primarul nu-l mai recunoaste pe Ciorbea”. Si etala desfasurarea evenimentul, lipsa primarului si cat de multi il elogiase acesta din urma pe premier pana nu demult.

A doua zi, telefonul suna in redactie. Sanda abia intrase pe usa si se pregati de o cafea.

–         Sanda, pe tine te cauta domnul primar. Sanda lua receptorul.

–         Buna ziua. Sanda sunt.

–         Sa vii pana la mine la birou! Acum! Avem de discutat.

Sanda nu se lasa itimidata si zambi. Stia ca era vorba de articol si mai ales de titlu.

–          Adica imi dati ordin sa vin la birou? Nu sunt angajata primariei. Dar daca ma invitati la o cafea, cred ca nu o sa va refuz pentru ca abia am ajuns in redactie.

–          Atunci, hai la o cafea.

–          OK. Ajung intr-o jumatate de ora.

Redactorul sef se uita intrebator. Dar nu isi facu griji. Sanda era stapana pe ea si stia cum sa abordeze diplomatic orice situatie.

Intra la primarie si trecu prin secretariat de unde secretara primarului o privi peste ochelari cu o expresie de dezaprobare. In birou se mai afla un barbat. Primarul il prezenta ca fiind varul sau. Ca era sau nu, pe Sanda nu o interesa.

Primarul era nervos, pe cat era ea de calma. Ii era ciuda pe fata asta, care a facut sa fie usor luat peste picior de catre consilieri. Si la orgoliul sau, asa ceva nu era de trecut cu vederea. Pe masa nu era nici o cafea.

–          Am inteles ca m-ati invitat la o cafea. Banuiesc ca v-a deranjat ceva, ca altfel nu am fi aici la discutie,- incepu ea.

–          Da. Am vazut articolul acela.

–          E ceva gresit, tendentios sau nereal?

–          M-am saturat sa fiu luat in balon de voi. O sa-mi fac si eu un ziar sa improsc cu noroi in stanga si in dreapta.

–          Aveti toata libertatea sa va faceti un ziar iar daca improscati cu noroi, fara argumente si dovezi, o sa suportati consecintele. Asa ca noi. Stiti bine ca nu scriem nimic fara probe.

Primarul era inca furios si nu stia cum sa actioneze. La un moment dat iesi din birou. Lipsi cateva minute si apoi se intoarse.

–          Luand in considerare cele intamplate, de azi inainte nu mai aveti acces in primarie si nu mai primiti informatii decat prin intermediul biroul de presa, o data pe saptamana, cand va avea timp domnul director Badulescu.

–          Acces in primarie avem, doar e o institutie publica. Banuiesc ca stiti ca e ilegal sa ne interziceti sa intram aici. Iar daca doriti sa comunicati doar prin comunicate de presa, e problema dvs personala, insa nu cred ca va va fi favorabila.

Sanda saluta si iesi. Era curioasa cat va dura embargoul. Se amuza in acelasi timp. Primi un telefon de la mama sa, care avea un mic butic intr-un spatiu inchiriat de mai mult timp, de la primarie. Avusese doua controale in decurs de o ora. Unul de la primarie, unde, jurista in persoana s-a dus sa ii verifice contractul de inchiriere, si celalat de la politia economica. Jurnalista intelesese repede care e substratul acestor controale. Isi aduse aminte ca primarul lipsise din birou si isi dadu seama ca atunci trimise organele de control. Se enerva pe caracterul mizer al omului care ar trebui sa se ocupe de problemele comunitatii nu de santaj si de alte murdarii. Dar, chiar si intimidarea facea parte din farmecul meseriei.

Redactorul sef o astepta, curios sa vada cum au decurs lucrurile. Ii relata pe scurt, inclusiv incercarea de intimidare.

–          Stai linistit. Nu m-au intimidat. Deja m-am obisnuit cu asta si ma pot astepta si la altele mai rele.

In doua saptamani, primarul a ridicat embargoul. Nu il intreba nimeni ce face, nu se scria despre el decat in context negativ. Ba se mai auzise si la Bucuresti despre niste implicari in afaceri nu tocmai legale.

A trecut mai bine de un an de la incident. Primarul a pierdut alegerile. Taranistii i-au oferit un post in guvern, pe ultima suta de metri, pana la alegerile generale.

Sanda, se mutase la un alt ziar, pe care il coordona. Asa e cu ziaristii. Lucreaza intr-o lume dinamica. Avea o relatie interesanta cu autoritatile si in biroul ei veneau multi si doar pentru o simpla discutie. Ea a trecut cu vederea incidental insa nu l-a uitat. Insa, il mai suna uneori pe fostul primar ca sa obtina cate o declaratie despre noi masuri ale guvernului. Intr-o zi, fostul primar trecut pragul redactiei. Sanda il primi si il invita la o cafea.

–          Sanda, trebuie sa iti marturisesc ceva- zise musafirul. Stiu ca m-am purtat foarte urat cu tine si pentru asta imi cer scuze, si te admir ca in ciuda acelor divergente nu mi-ai purtat pica. Greseala mea, in faptul ca am pierdut alegerile, este ca nu am stiut sa am o relatie buna cu presa. Acum e tarziu si e foarte posibil ca, dupa alegerile generale sa ma las de politica si sa ma intorc la afacerile mele.

Taranistii au pierdut alegerile. Fostul primar a revenit la viata lui obisnuita. Mai trece uneori la o cafea, prin biroul Sandei, la discutie sau un comentariu pe teme politice. Iar Ciorbea, fostul premier, a intrat o vreme lunga intr-un con de umbra. Doar gustul cafelei cu politicieni a ramas unul interesant de degustat, indiferent de vreme sau de vremuri.

corespondenta primarului


Cand Adrian Popescu s-a gandit sa porneasca o afacere avea déjà multi ani, lucrati ca angajat intr-o firma de echipamente electronice. Ii placea serviciul de aici dar si-a spus ca poate mai mult. Asa ca a fost tentat sa vada cum e de partea celalalta. A incheiat un parteneriat cu o firma italiana, pentru productia unor subansable in domeniul auto. A gasit o locatie, intr-un orasel nu departe de Cluj, si oameni care erau dornici sa lucreze si disciplinati, pentru ca acolo, zona nu oferea locuri de munca. In fabricuta lui, lucreaza cam 200 de oameni. Nu e putin lucru pentru oamenii de aici. S-a gandit la inceput, ca va avea sprijinul autoritatilor. Ca primarul isi va aloca un capital electoral, pentru faptul ca i-a acordat posbilitatea sa isi deschida fabrica aici. Lucrurile insa, s-au aratat a sta altfel. Consiliul local, i-a aprobat cererea de inchiriere a unui spatiu, bine amenajat. Pretul a fost si el, unul destul de bun.1000 de lei, chirie lunara. Doar ca, nu mai sosea contractul de inchiriere si nu putea incepe activitatea. Pe de alta parte, din cauza asta putea pierde contractul cu partenerul italian. S-a dus la primar de cateva ori in audiente. Primarul Niculae Pop l-a asigurat ca nu sunt motive de ingrijorare, ca sigur, contractul lui e pe la diferitele departamente ale primariei, pentru semnaturi. Dar poate sa inceapa lucrul, linistit  ca e doar o chestiune de zile. Garanteaza el, ca nu e nici o problema. Verbal, evident. Ca doar la ce se pricep cel mai bine primarii? La vorbe si la promisiuni. Presat de timp si de conjunctura Adrian a deschis fabrica si lucrurile incepeau sa mearga bine. Ieri, in timp ce se ducea la “fabrica”, asa ii placea lui sa spun, usor ironic despre firma lui, s-a intalnit cu presedintele partidului de opozitie din oras, Alexa Rusu. L-a invitat la o cafea, pentru o discutie. Un barbat de vreo 55 de ani, avea trasaturile indarjite ale unui fost comunist. Viata si vremurile doar, l-au facut sa ajunga in dreapta politicii. Alexa era si consilier local, asa ca stia multe din dedesupturile administratiei orasului.

–         Domnule director, daca-mi dati voie sa va spun, domnule Adrian. De mult am vrut sa va intalnesc. Stiti ca nepoata mea lucreaza in fabrica dvs. E o fata foarte de treaba si v-as ruga sa aveti grija de ea. Sa nu se oboseasca foarte tare. E o fata finuta. Noi avem bani, nu ne trebuie sa lucreze ea, dar daca asta a fost dorinta ei. Dar o vad saracuta cat vine de obosita dupa 6 ore de lucru. Dar nu numai despre asta vreau sa vorbim. Stiu ca primarul nu v-a dat contractul de inchirere.

–         De ce nu mi-l da? Poate ca dumneavoastra stiti mai multe.

–         Nu v-a spus inca? Primaul i-a spaga pentru orice semnatura. Nici nu o sa vi-l dea pana nu veniti cu un plic gros. Noi stim asta demult.

–         Adica sa-i dau bani pentru ca am deschis fabrica aici si am angajat 200 de oameni? Si cam cati crezi ca i-ar trebui?

–         Nu stiu exact. Ceva de ordinul miilor de euro.

–         Cred ca glumiti. Il privi pe Alexa cu neincredere.

–         Nu glumesc. Eu am vrut sa stam de vorba si daca vi se cer bani, sa fiti de accord sa ii facem un flagrant. Vorbesc eu cu cine trebuie la politie. Abia astept sa il dam jos pe ingamfatul acesta si sa punem pe unul de-ai nostri.

–         Eu nu ma implic in chestii din astea si in jocuri politice. Am alte probleme pe cap. Sunt sigur ca exista si mijloace legale.

Adrian se ridica si pleca. Uite cu ce isi pierdea vremea. Dar de fapt, la ce se putea astepta din parte unuor intriganti politici? In timp ce strabatea aleea principala catre fabrica, il vazu pe primar, care venise cu ceva treburi prin zona. Se duse glont la el.

–         Domnule prima, mi-ati primis ca se rezolva intr-o zi doua. Au mai trecut doua saptamani de la ultima audienta. Am nevoie de contractul de inchiriere casa pot obtine avizele necesare de functionare. N-as vrea sa ma trezesc cu o amenda ca atunci va fac responsabil pe dvs.

–         Pai hai sa-ti dam contractul. Doar ca trebuie sa vii si tu cu ceva.

–         Cu ce?

–         Pune intr-un plic 4000 de euro. Altfel, mai ai de asteptat. Cine ti-a zis sa te apuci de lucru pana nu ti-s gata actele?

–         Chiar dumneavoastra. Nu asa mi-ati zis? “ Pe raspunderea mea”.

–         Nu imi amintesc sa fi zis asa ceva. Dar chiar aveti imaginatie!

Adrian nu mai continua discutia dar era negru de suparare. Cum sa ii dea spaga 4000 de euro?  E o suma foarte mare. Abia si-a putut face rost de 5000 de euro sa inceapa afacerea, iar acum sa isi caute altii pentru un amarat de contract si o semnatura de primar? Pai cat trebuie sa munceasca el scoata banii acestia! Asta patetesc toti cei care fac afaceri? Trebuie sa sa gandeasca la ceva.

Dupa cateva zile, satul de framantari, Adrian se duse din nou la primar in audienta. Acesta il primi cu un zambet ironic.

–         Noa vedeti, tot la mine ajungeti. Ma bucur ca v-a venit mintea la cap. Cum ati crezut ca puteti face un contract si sa treceti peste mine?

–         Ei. Asta e. Vad ca nu am de ales. “Daca trebe, trebe”, zise el facand referire la un banc cu ardeleni. Dar tot nu inteleg cum vine asta.

–         Ei cum vine? Vrei sa functionezi aici in oras? Eu sunt seful. Iar pentru orice semnatura sau aprobare trebuie sa “sari” cu ceva. Altfel, adio afacere locala.

–         Pai si cati bani trebuie sa va dau?

–         Pentru contractul acela de inchiriere, am spus doar. 4000 de euro. Sper ca ii ai la tine si nu m-ai facut sa pierd timpul de pomana.

–         Dar, domnule primar, daca va dau banii acestia, imi dati contractul?

–         Bineinteles. E aici la mine. Uite-l.

Primarul ii flutura documentul prin fata ochilor. Deci a fost semnat de multa vreme, doar ca primarul nu isi primise banii. Mai vazu in mapa din care il scoase, un teanc de documente. Oare si acelea, tot contra spaga? Dar se opri cu gandurile. Primarul astepta. Plicul cu spaga doar nu corespondenta.

–         In ce data suntem, intreba Adrian.

–         In 25 mai.. Are vreo importanta?

–         Da. Are. Azi e ziua in care nu aveti noroc. “S-a intalnit fraierul cu prostul”. Si atunci scoase din buzunarul camasii un telefon mobil. V-as putea spune sa zambiti ca ati fost la camera ascunsa. Doar ca e pe bune si nu o farsa.

Adrian ii puse primarului sa asculte inregistrarea convorbirii lor. Facea fete- fete, de la galben la rosu- vanat. Ii arunca pe masa contractul, strangand din dinti.

–         Sa va para bine domnule primar, ca nu am acceptat oferta adversarilor dumneavoastra sa va inscenez un flagrant. Eu nu am timp cu prostii din astea.

Adrian era deosebit de bucuros ca isi rezolase problema si ca era prima lui victorie importanta, in lupta pe viata si pe moarte cu autoritatile corupte. Asa se fac afacerile in Romania?

De atunci, primarul se uita cu furie la Adrian, de fiecare data cand il vede prin oras. Nu ii raspunde la salut, dar de fiecare data isi zice in gand. “Mizerabilul si scarbosul asta!”.