Întoarcerea


 

Ceasul din sala de așteptare indică exact ora 7, când femeia cu paltonul grena și guler de vulpe polară își făcu apariția. Sosise acceleratul Cluj- Napoca – Baia Mare. Odată cu ea, și forfota de pe peron și din imensa sală a gării, recent modernizată se înteți. Gerul de ianuarie zgâria cu colți tăioși aerul, geamurile imense ale clădirii, oamenii în haine sumbre, ce treceau în valuri spre trenurile ce urmau să plece sau din cele ce tocmai sosiseră. Respirațiile pasagerilor se înălțau în suluri, încrucișându-se, împreunându-se, ca și cum astfel legați, deveneau o singură ființă ce se înălța, apoi cobora, dezintegrându-se în cele din urmă pe dalele înghețate. Zgomotul și vocile scăzute celor din jur se așezau peste mulțime. Se auzi ca un țipăt ascuțit fluierul unei locomotive LDE. Femeia aruncă o privire împrejur. Nu o aștepta nimeni și în încăperea luminată slab diminieața pătrundea din ce în ce mai vizibil. Își strânse paltonul pe lângă ea, vrând să-și adune căldura corpului. Pe tren nu se dăduse încălzire, așa că stătuse îmbrăcată tot drumul. Doar respirațiile pasagerilor urcau cu câteva grade temperatura compartimentelor. Linoleumul de pe culoar însă făcea flori de gheață. Economia drastică a măreței ere de aur a lui Ceaușescu se simțea până în ultima moleculă. Toată nația trebuia să economisească la sânge totul, energie, alimente, îmbrăcăminte, să sufere din greu pentru a crea bunăstare și a împlini visele mărețe și utopice ale preaiubitului conducător. Dar lucrurile acestea o interesau mai puțin pe Victoria Mureșan în acel moment. Își verifică poșeta pe umăr, pentru că alt bagaj nu avea. Plicul dinăuntru era la locul lui. O porni pe jos spre oraș. Centrul era destul de aproape. Voia să se dezmorțească puțin și să-și pună în mișcare sângele. Își privi puțin cizmele de culoare maro deschis pe care le îngrijea să o mai țină câțiva ani. Le datora unei prietene vânzătoare de la magazinul Central, din Cluj Napoca. Era mare lucru să ai pe cineva prieten vânzător în comerț. Pilele și relațiile făceau totul. Dacă aveai astfel de prietenii puteai să cumperi alimente, chiar și din cele exotice, îmbrăcăminte, sau orice aveai nevoie acasă. Dacă nu, rămâneai cu cartelele de la o lună la alta și învățai să mănânci nimic. Victoria avea 45 de ani și era muncitoare la Flacăra, o cunoscută fabrică de tricotaje. Mai venise la Baia Mare acum o lună, când își vizitase fina, la spital și bănuia că va trebui să revină. Aproape de centru găsi o cofetărie ce abia deschisese. Prin fereastra mare de la intrare se vedea galantarul aproape gol și câteva rafturi pe care erau răsfirat bomboane la pungă și biscuți. Vânzătoarea avea mutra aceea acră de femeie trezită pe nepregătite din somn. Purta halatul cu mâneci scurte, probabil același de vara trecută, peste o bluză groasă cu guler rulat.

– Ce dorești? o întrebă ea aproape indiferentă superioritate.

– O cafea, dacă aveți, rosti calm Victoria, obișnuită cu astfel de atitudine.

– Avem! Scrie și pe afiș. Vrei și zahăr?

– Da, spuse Victoria căutând din priviri afișul. Descoperi o bucată de carton pliată, pe care scria cu pixul ”Avem ceai și cafea”. Prăjitură nu îndrăzni să-și cumpere însă. Cele trei sortimente, din care doar câteva bucăți erau expuse, păreau să fi fost acolo de câteva zile. Își luă cafeaua și se așeză la o masă. Scaunul era rece și tot din jur încăt atingând câte-un obiect avea o senzație de scurtcircuit. Măcar nu era gerul uscat de afară. Gustă cafeaua. Îi simți gustul de iarbă uscată și de boabe, amestecat. Se strâmbă. Nechezol! La Cluj măcar puteai să-ți cumperi o cafea ca lumea. Nu din magazin, e drept, ci de pe Oser, celebra piață de vechituri unde găseai orice, de la săpunuri Amo, ceasuri colorate, cafea, țigări, haine vechi și haine noi. Se mai încălzi puțin. În încăperea roz țipător totul părea vechi. Galantarul, cântarul, casa de marcat, parcă fuseseră scoase dintr-un muzeu al anilor 70. Își amintea vag de vremea când în cofetării puteai găsi delicioase dulciuri, ce-ți furau privirea. Acum galantarele erau triste, niște cuiburi părăsite. Plecă și ea. Ajunse în curând la clădirea acea impresionantă, căreia îi treceai pragul cu o strângere de inimă. La poartă, arătă plicul.

– Luați loc și așteptați, îi spuse milițianul cu voce scurtă și surdă.

Așteptă vreo 10 minute și apoi îl auzi din nou.

– Veniți cu mine!

O duse pe un coridor întunecos, apoi pe altul. Un fior îi trecu pe șira spinării. Nu mai fusese pe aici dar știa că sunt locuri ca acesta, în care ești sigur doar că intri. Nu se știe dacă mai ieși pe aceeași ușă și cum. În cele din urmă ciocăni la o ușă și fu poftită să intre. Razele soarelui jucau în încăperea cu un singur birou și mobilier vechi. Câteva plante verzi, curgătoare, înveseleau puțin atmosfera. Era plăcut, cald. Un bărbat brunet, de vreo 50 de ani se prezentă scurt.

– Sunt maiorul Negulescu. Luați loc, vă rog!

Victoria se așeză pe scaun, cu grijă, ca și cum ar fi fost gata pregătită să o zbughească de va fi cazul. Poșeta o incomoda, neștiind ce să facă cu ea. În cele din urmă o puse lângă picior.

– Tovarășa Victoria Mureșan, aveți un buletin?

– Da, zise ea frământându-se și scotocind în poșea abia așezată. Îl puse pe birou.

– Bine, zise el. Știți de ce vă aflați aici?

– Bănuiesc că da. Pentru întâmplarea de la hotel.

– Bănuiți bine. Povestiți-mi cum a fost, apoi să semnați o declarație.

– Păi, așa cum am scris. Nu s-a mai întâmplat nimic nou.

– Da. Dar mai povestiți o dată, pentru mine.

– Păi, în data de 4 decembrie am fost la spital, la fina mea. Nu aveam cu ce să mă întorc la ora aceea și m-am dus la hotel. Recepționerul m-a refuzat vorbindu-mi destul de urât, și mi-a spus că nu mai sunt camere libere. Am întrebat-o pe o verișoară dacă e adevărat, și dacă nu aș putea sta până dimineața, chiar și într-o cămăruță, să nu dorm în gară. Am o verișoară ce lucrează chiar acolo, cameristă la Hotelul Transilvania. Ea a sunat, s-a interesat și mi-a zis că era doar o singură cameră neocupată, pentru că clienții ce o rezervaseră, au pierdut avionul, urmând să sosească abia a doua zi. M-am angajat să fac și curat în cameră, și să plec devreme, doar să mă lase acolo. În cele din urmă, recepționerul un bărbat gras cu priviri de sticlă, s-a învoit.

– Ei, te-ai întors? mi-a zis bărbatul cu mare scârbă, de parcă eram un chiștoc de țigară aruncat în drum.

– Da. Nu vă supărați, dar nu am unde sta peste noapte.

– Bine. Dar să lași camera lună, așa cum ai zis. M-a trecut în registru și mi-a aruncat cheia legată cu un breloc mare, de plastic cât un cartof. I-am plătit și m-am dus în cameră. Dimineața, m-am trezit devreme, pe la 6. M-am spălat, m-am îmbrăcat și am început să adun patul. La un moment dat, am întins cearșaful am simțit ceva tare, dreptunghiular sub pernă. Am băgat mâna și am scos un portofel negru, cu bani și acte. M-am îngrijorat. Știu că nu avem voie să deținem valută și că puteam face închisoare pentru asta. Am terminat ce aveam de făcut și am coborât. Am dus cheia recepționerului.

– Ce mai vrei? Mi-a zis el.

– Cine a stat înaintea mea în cameră?

– Dar ce te interesează?

– Cred că și-a uitat portofelul cu actele. Sunt aici la mine.

– Dă-le-ncoa! Te-ai uitat? Ai numărat banii?

– Da. Am văzut că era un nume de neamț. Sunt 4300 de mărci germane.

– De ce i-ai numărat?

– Să știu exact, câți bani vă dau.

– Lasă-i aici și pleacă! Ieși! mi-a zis el cu scârbă arătându-mi cu arătătorul întins ușa.

– Dar să-l duceți la miliție, vă rog! Să nu avem probleme.

– Ieși odată, mama ta de proastă!

Când am ajuns la Cluj, m-am dus la miliție și am dat o declarație. M-am temut că omul nu va preda banii și actele proprietarului și aș putea cădea eu de vină, fără să pot dovedi.

– Ați presupus bine. Asta s-a întâmplat. Cetățeanul neamț ce pierduse portofelul a depus sesizare noi. Mai mult, recepționerul a văzut că îl căutăm, știind că îl mințise pe proprietar și că nu va avea de unde restitui banii s-a sinucis.

– Ah! Asta nu știam! Dumnezeu să-l ierte!- zise ea închinându-se deși nu era bine să discuți de religie și Dumnezeu, mai ales aici. Credința era tolerată cu greu de comuniști. Pentru ei Dumnezeu nu există.

– Haideți să semnați declarația!

Victoria citi ce consemnase maiorul și semnă pe foaie. Simți o undă de părere de rău pentru recepționer, măcar că o tratase urât. Nu-i putea purta ură. O fi avut și el o familie undeva. Se ridică să plece și atunci maiorul o mai reținu o secundă.

– Vă mai întreb ceva. De ce nu ați venit să predați portofelul direct la noi după ce l-ați găsit?

– Pentru că mă gândeam că s-ar putea să-l dau cuiva care nu ar mai recunoaște. Nu aș fi avut nici o dovadă și aș fi căzut eu de vină. Dumneavoastră, dacă ați fi primit un portofel cu 4000 de mărci ați fi recunoscut?

În ochii albastri gri ai maiorului străluci o lumină scurtă, ca un fulger abia perceptibil. Fălcile i se încleștaseră. Se întoarse spre fereastră și o lăsă să plece.

Posted on 11 octombrie 2019, in Povestiri din Cartier. Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: