Monthly Archives: martie 2019

Zilele copilăriei


Când eram copil, universul întreg era satul nostru, Cuzdrioara, aflat la 2 kilometri de Dej. Orice poveste mi-o imaginam pornind de acasă. Poate de aceea, un53161779_2662126807150701_902462728713535488_neori, când mă întorc de pe drmurile mele prin lume mă duc să caut locurile acelea în care totul era liniștit, și perfect, lumea aceea pe care o știam, prietenii deveniți și ei adulți, oamenii satului. Caut în minte aromele vechi și atunci se stârnesc furtuni de amintiri. La începutul lui martie, tata îi făcea cadou mamei un parfum de violete, într-o sticluță minusculă, al cărei găt era înfășurat cu două floricele violet, de catifea. Poate de aceea, floricelele acelea aveau pentru mine un anume sens, așa că era o bucurie să le caut, atunci când înfloreau, și să le inspir aroma inconfundabilă. La școală, profesorul de geografie, domnul Cotuțiu, vecinul nostru ne spusese că Someșul, răul pe ale căror maluri ne petreceam o parte din vară, avusese cândva o altă albie, cu milioane de ani în urmă. Că albia lui era pe sub vie, apoi s-a mutat mai jos, pe locul unde e acum șoseaua, apoi pe drumul vechi și tot așa până a ajuns pe locul său de acum. Îmi imaginam cum trebuie să fi fost locurile pe care era satul nostru când Someșul avea alt curs.
Pe drumul de acasă spre școală, treceam pe lângă cimitirul unguresc. Nu era mare iar acum nici nu știu dacă mai e folosit. Locul acela, atât de verde, de însorit, inspira atâta liniște și emoție lină! Cimitirul e așezat în triungiul format de trei drumuri, unul dintre ele drumul vechi. Două erau în pantă, așa că ai senzația că e un fel de delușor. Când mi-a citit tata poezia lui Petofi Sandor cu Janoș Viteazul, tânărul care ajunge să se bată cu uriași, aveam sezația că totul se petrecuse chiar în cimitir, că lumea aceea a poveștii a încăput toată acolo. Ba mai mult, pentru că avea darul de a ne stimula imaginația, ne-a mai povestit că, atunci când tanti Anicuța își construise casa, despărțiă doar de un șanț adânc de cimitir și săpase la fundație, acolo se descoperiseră niște cranii de uriași. Amănuntul era de-a dreptul fabulos pentru mintea mea de copil, gata să reconstruiască lumi din poveștile citite, așa că, de multe ori, primăvara, întorcându-ne de la școală, drumul nostru trecea inevitabil și prin cimitir, inevitabil. Nu era nici o poartă. Trecem printre mormintele vechi și căutam prin iarbă tufele de violete parfumate, în limba maghiară ”ibolya”. Ne întorceam acasă cu minunate trofee, cu un parfum de primăvară. În cimitir erau două sau trei morminte care aveau în loc de cruce câte un obelisc de marmură neagră. Într-una din zile, am zărit-o înghenuncheată lângă ele, pe domnișoara Rozsi. Plângea în hohote. Când m-a zărit s-a oprit. Mi-a spus că îi e dor de mama. Eram stânjenită. Nu știam cum e asta. Domnișoara Rozsi, fiica grofului Teleki, avea pe vremea aceea vreo șaptezeci și ceva de ani, deci pentru mine, era extrem de bătrână. Cum să plângi la vârsta asta după părinții morți de foarte mulți ani? Cine știe ce necazuri avea de căuta ajutor și nu avea cui. Micul conac al domnișoarei era o clădire interesantă, cu cerdac și coloane. Acum e locuită de cineva care i-a schimbat cu totul fațada, l-a renovat și l-a adus la arhitectura vremurilor noastre.
Poate pentru acestea, pentru amintirile copilăriei, violetele sunt florile mele de primăvară cu un parfum de neuitat, suav, delicat, profund.