Category Archives: Povestiri gotice

Cateva povestiri inspirate din istoria Transilvaniei

Dreptatea unde e? (3) (duzina de cuvinte)


Călătoria dură trei zile. În trecere s-au oprit la câteva castele ce le erau în drum, prilej numai bun de a vizita cunoscuții și vasalii soțului ei. Trecură de pădurea de paltini ce se legăna în adierea unei pale de vânt. Erszebet Szilagy, doamna lui Iancu de Hunedoara zărește de departe zidurile cetății Klausenburg. Privește cu încântare casele frumoase de la intrare și fiecare palat. ” Au trecut șapte ani de când țăranii dimprejur s-au înfrățit cu răsculații lui Doja, descuindu-le porțile cetății. Atunci orășenii au fost aspru pedepsiți. Le-au fost retrase toate privilegiile și ei au fost coborâți la rangul de țărani. A trecut vremea. Trebuie să spele cumva rușinea aceasta!” Trăsura se opri, întâmpinată de mesagerii magistrului . După o scurtă așteptare o porni din loc. Treceau deja pe uliți pietruite, printre case și parcuri, pe lângă biserici. În scurt timp se opresc din nou. Au 245881285-838052-1000_1000ajuns. Casa albă, aproape de mijlocul orașului era pregătită. Lăzile sunt descărcate și duse înăuntru. Doamna coboară în fața porții și își ia în primire casa, în care va sta o vreme. Paltoanele de călătorie sunt date unui majordom. Părul saten ce îi coboară pe umeri e eliberat de sub pălărie. Drumul nu i-a schimbat expresia feței. E încă o femeie frumoasă și poartă pe chip lumina aceea vie pe care o au fmeile care se pregatesc să aducp pe lume o noua viată. E ceva misterios acolo, o taină știută de ele și de Dumnezeu, doar. Pe sub poarta arcuită, pătrund într-un hol apoi, coridoarele o iau la stânga și la dreapta, urmând apoi laturile unui patrat ce închide o curte interioară. Doamna Ezsebet ocupă apartamentul de la etaj, cu geamurile ce dau spre ulița principală. Chiar în fața casei e o încrucișare de ulițe. De aici sunt doi pași până la piața mare și la Biserica Sfântului Mihail al cărei turn semeț străpungea văzduhul. E mulțumită de primire semn că gazdele și-au dat silința. Toate sunt pregătite, cămara plină de provizii. Dinspre bucătărie vine un miros îmbietor. După masă, se retrage în camerele sale. Oboseala drumului îi apasă umeri. Îngenunchează lângă pat cu mâinile împreunate și rostește o rugăciune. Se ridică și privind spre fereastră văzu că a început să ningă, cu fulgi mari și deși, cascade ce se prăvălesc din palachinul cenușiu al cerului. E iarnă deja și parcă înadins a așteptat ca alaiul să ajungă în cetatea Klausenburg. Îi lipsește jilțul ei din lemn de palisandru cu câte un pălimar încrustat de fiecare parte.  Focul arde blând și palid, în șemineu, cu vreascuri trosnind năuce. Își trase o pătură pe genunchi și închise ochii a visare. Se gândi la soțui ei, aflat acum cu oastea sub același cer înnorat, în frig. Apoi la copilul ei și la cel care va să vină. Adormi târziu, plutind printre gânduri și vise. Zilele ce urmară se scurg repede si la sfarsitul lunii lui făurar, când cerul era de sticlă și soarele mușca scrâșnind din dinți omătul, scâncetul unui prunc abia venit pe lume avea să sparie iarna.
– Cum se va numi, doamnă feciorul dumneavoastră?
– Mathias. Azi e ziua unui sfânt și îl rog astfel, să îi poarte noroc în viață, să îi dea sănătate, minte, putere și strălucire lui Mathias Corvinul.
Mare fu bucuria lui Iancu de Hunedoara când află că mai are un fecior, care să stea temelie neamului său falnic. Și pentru grija pe care orașul a aratat-o doamnei sale, câteva luni mai târziu, îi repuse pe oamenii lui în drepturi, aducându-i din nou la statutul de orășeni. Astfel a ajuns ca mândrul oraș Klausenburg sa fie primul oraș liber din Transilvania ” Transilvaniae civitas primaria”. Sfântul Mathias l-a proteja nu numai pe noul născut ci și orașul în care acesta a venit pe lume și i-a adus multe daruri, înlesniri și bunăstare.

***

Împarte aceelași apartament modest, de la mansardă, cu un coleg din Târgu Jiu, student la Jurnalism. Fiecare cu cămăruța lui. Bucătăria , o încăpere micuță, e folosită la comun și e, deseori, subiect de discuție privind curățenia ori meniul. De aceea se străduiește să gătească doar pentru el, când ”vecinul” nu are și el program. Olteanul, un băiat înalt, subțire, cu pielea oacheșă își prepară o supă de brânză, piesa lui culinară, de rezistență. Aromele stranii, ce vin dinspre ”atelierul plastic”, sunt tulburătoare, un motiv suficient pentru Matei, să stea încuiat în camera sa, cu un ceai leșinat și să studieze atent la cursul de Istorie medievală a Trasilvaniei. Încearcă să refacă legăturile cu ceea ce știe despre oraș. Pentru el, născut la Hunedoara, un alt oraș cu o istorie veche, Clujul îi pare o adevărată bijuterie. Uneori, se plimbă pe străduțele întortocheate din centru și se oprește să admire arhitectura, încercând să definească stilurile. Caută suflul palpabil obiectelor vechi vizitând bisericile vechi. Mângăie cu palmele pe lemnul negru al sculpturilor decorative și închide ochii. Parcă vede scenele medievale desfășurându-se sub ochii săi. Apoi se trezește din visare și o apucă pe altă străzi. Colindă curțile interioare ale caselor vechi și are senzația că acolo e ceva enigmatic. Răzvan râde de fiecare dată. Pentru el lucrurile sunt clare și parfumul de epocă al centrului istoric e doar o chestiune de nuanță.

La o petrecere studențească Răzvan discută plin de convingere 238986736-193856-500_500despre tenebrele politicii actuale. Matei e suprins de greutatea vorbelor și a informațiilor. I-a plăcut și după o săptămână devin buni amici. S-au mai văzut de câteva ori la o bere, pe terase. Într-o zi Răzvan i-a oferit cămăruța aceea, aproape pe gratis. Nu putea refuza. Banii de acasă sunt puțini și câteva luni, fără să plătească chirie sunt un dar nemaipomenit. Știe că din toamnă clădirea va fi pusă în vânzare, dar deocamdată, era gazda lor primitoare. Când a venit să își vadă cămăruța, se gândea la o cameră murdară prin ceva curte întunecată.  Fu impresionat însă de aerul ei cochet și de curățenia de acolo, chiar dacă era un spațiu mic. Traversară piața și Răzvan îi arătă un turn, cu cupola și ferestre rotunde.
– Îți place?
– Ce anume?
– Acolo locuim noi?
– În pod?
– E o mansardă. Alții ar plăti bani grei să stea acolo, mai ales pentru panoramă.
Mâna lui Răzvan era întinsă spre clădirea aceea, vis a vis de Librăria Universității, situată pe colț. Fiecare latură se desfășura pe o stradă. Remarcă de departe o îmbinare a mai multor stiluri arhitecturale, în care distinge cu precizie elementele baroce. E o constructie impozantă, ce dă culoare și sobrietate spațiului .
– E un hotel?
– A fost Hotelul Continental. Mai demult se numea New York. contibelulA existat chiar și o celebră cafenea literară, la parterul ei însă, vremurile acelea au trecut. Acum e doar un imobil ce așteaptă să fie preluat și renovat iar noi, fericiții care vor locui, în el, înainte de preluare.

O ciocănitură în ușă și Razvan anunță vesel.
– Ți-am dat palpitații? Am terminat. Vrei să guști ori faci pe fițosul?

Sursa foto: http://www.oldpostcard.hu

In Tabelul lui Psi îi gasiti si pe ceilalți care au scris in Duzina de cuvinte

Dreptatea unde e? (2)


La începutul lunii lui Brumărel, când codrii își așază cununi de aur și aramă iar deasupra lor, vălul unui cer blând, de un albastru adânc, Iancu de Hunedoara se întoarce în castel, pentru scurtă zăbavă. Curtea palatului răsună de forfotă. Se fac rânduielile pentru toamnă, beciurile se umple de provizii. Zi de zi, căpitanii vin la sfat în sala armelor iar apoi fac instrucție cu soldații, pe câmpul din apropiere. Bătălia, una dintr-o lungă campanie fusese câștigată dar creștinătatea, prin însăși papa de la Roma, se pregătește de război. Încă din primele zile ale acestui leat, 1443, a chemat, prin scrisori, creștinii europeni la o nouă cruciadă, pentru izgonirea turcilor din Europa și despresurarea Bizanțului. Tot românii, ungurii, sârbii și bulgarii trebuie să ducă greul, în timp ce restul puterilor europene au trimis doar 15 corabii de razboi.

Iancu șede în iatac, privind umbrele înserării, căzut pe gânduri. Figura sa dârză îl face să pară de stancă. Ai putea să îi buchisești, pe chipul brăzdat, faptele de arme. Ochii săi negri, sub fruntea înaltă, privesc acum departe, în zare. În ei se oglinește moarte și durere. Se întoarce spre doamna Erzsebet, cu zâmbetul acela cald, care ararerori trecea de pragul iatacului. Femeia aceasta frumoasă și fragilă, ce îi poartă pruncul și viitorul, a fost mereu, cel mai de taină și de încredere sfetnic iar în lipsa lui, a ținut frăiele castelului cu mare pricepere și chibzuință. Celălalt fecior, Ionuț are abia zece ani și doarme cu doica, în camera sa.

– Stăpâne, o să biruiești și de data aceasta?

Îngrijorarea ei devenise vizibilă, mângâindu-i chipul și așternând văluri reci, întunecate peste albastrul ochilor ei.

– Nu am altă cale.

– Dar ai destui luptători?

– Niciodată nu sunt destui. Din Valahia, Vlad Dracul mi-a trimis o mână de oameni. În rest, mă bizui doar pe cnejii mei, pe slujitori și pe oștenii cu simbrie. Când e vorba de bătaie, toți se trag înapoi. Cineva trebuie să meargă înainte și să își pună soarta în mâinile dreptății și a lui Dumnezeu.

– Așa cum am mai zis, sunt hotărâtă să purced în călătorie spre Klausenburg. Mă voi ști mai în siguranță acolo și e mai bine pentru copii. După ce voi naște și mă voi simți mai întremată, voi porni mai departe, spre Buda, unde te-oi aștepta, să vii biruitor. Este important să fim văzuți și cunoscuți de nobilii de la curtea regală.

– E bine așa cum spui dumneata, Doamnă. Împreună cu copiii, e bine să fiți mai departe de câmpurile de luptă și de întrigi de palat. Magistrul din Klausenburg m-a asigurat că, totul se va face cu cea mai mare cinste și nu veți duce lipsa de nimic. Când vei voi dumneata, purcede la drum dar nu uita să mă înștiințezi și pe mine.

– Așa am să fac. Nu aș vrea să mă prindă iarna. Drumurile sunt grele iar pădurile pot fi nesigure. Domnia ta, când pleci?

– Mâine, în zori. Nu pot lăsa oștile să mai aștepte și am adunat câți oameni am putut. Mai mulți nu am avut de unde. Nu știu ce mă așteaptă. Îi cunosc bine pe turci. Am învățat că nu se dau bătuți, cu una cu două. Se luptă pe viață și pe moarte. Războiul e viața lor. Când pierd bătălia pe mulți îi așteaptă moartea. Cei fără de noroc mor în razboi. Nu au nimic și nu mai au ce pierde. Sunt soldați și destinul nu e mâinile lor. Dar noi avem de apărat pământul și familiile, viețile urmașilor noștri, libertatea.

– O să mă rog lui Dumnezeu să fie cu tine și să te conducă la izbândă, să te întorci acasă biruitor. Toți ne-am pus nădejdea în Domnia-ta, să ne aperi hotarele, în vremurile acestea grele.

Voievodul plecă odată cu primii zori. Tropotele de cal răscoliră liniștea dimineții, ce se ridica din curtea castelului. Porunci scurte săgetau aerul. Apoi, podul de peste șanțul plin de apă fu ridicat la loc. Pe câmpul din apropriere se mai auzi o vreme larmă și forfotă. Apoi se așternu liniștea. Doamna urmări plecarea de la fereastră. Ceva se rupea în ea cu fiecare plecare a lui și simțea dintr-o dată, greutatea ce cădea pe umerii ei delicați. Cu fiecare victorie a lui, ea se simțea mai bătrână cu câțiva ani. Temerile și îndoieleile măcinau adânc așteptarea. Dar trebuia să fie tare, să fie la înălțimea soțului ei. Soția unui mare luptător nu poate fi slabă. Ea e mama unor viitori luptători și poate conducători așa că e nevoie de disciplină și hotărâre. Gândurile acestea îi dădeau forța de a merge înainte cu demnitate, fără a știrbi măcar o clipă autoritatea soțului ei.

Peste două săptămâni începu pregătirile de plecare. Dădu porunci precise servitoarelor și slujitorilor. Admnistratorul castelului trebuia să vegheze la împlinirea poruncilor434px-Coa_Hungary_Family_Hunyadi_János_(extended)_big.svg ei. Pe la prânz se duse să vadă fântâna castelului. Tinerii turci săpau de zor. Scântei ieșeau de sub uneltele lor și sudoarea le curgea pe fața. Păru mulțumită. Porunci să fie puși să sape doar câteva ceasuri dimineață și câteva după prânz. Să fie tratați ca niște muncitori. Să le fie asigurată mâncarea și curățenia în cămăruțele lor. Într-o dimineață cu brumă groasă, o porni la drum, spre cetatea Klausenburg. Respirația cailor lăsa un abur gros în aerul sticlos. Oricând se putea porni o ninsoare și drumul să le fie oprit ori să fie înconjurați de lupi. Drumurile sunt rele iar la adăpostul pădurii se pot întâmpla multe, chiar dacă acum sărăcită de frunze poți vedea în adâncul ei. Mereu sunt ridicături de pământ ori văioage în care pot sta acunși tâlhari ori sălbăticiuni. Trăsura era însoțită încă trei și de straja puternică. Principesa avea cu ea pe o doamna de la curte, o slujnică tânără, Rozsi ce avea grijă de tânărul domn, Ionuț. Priveau pe fereastra, emoționați de lunga călătorie.

– Rozsi, îmi mai povestești tu mie, cum a fost cu tata și cu corbii?

– Dar ți-am mai povestit,săpâne.

– Dar eu mai vreau încă o dată!

– Bine. Încă o dată, numai. Cand domnul și stăpânul nostu era mic,  mama lui l-a dus la la plimbare, aproape de pădure.

– Era mic?

– Nu prea. De vârsta domniei tale. Mă lași să îți povestesc?

– Da. Ascult.

– Deodată li s-a făcut foame și s-au pus să mănânce. Au întins pe iarbă un ștergar și și-au așezat merindele. Tatăl domniei tale ceru mamei inelul de pe deget, să se joace. Când s-a plictist l-a pus pe ștergar și un corb, ce stătea pe o cracă, a zărit micul giuvaer sclipind în bătaia soarelui. A țâșnit ca o săgeată și l-a înhățat. Și atunci, tânărul domn Iancu luă arcul, cu repeziciune, puse o săgeată și trase nimerindu-l pe corb. Pasărea căzu și în pliscul ei, stătea încă minunatul inel, pe care bunica ta il primise de la însuși regele nostru. A fost o minune și de atunci, a primit numele de Corvinul.

– Și noi suntem neamul Corvineștilor, continuă tânărul visând cu ochii deschiși, la minunata faptă a părintelui său.

Pincipesa Erzsebet e și ea pierdută în gânduri. În timp ce zâmbea de figura serioasă a fiului ei, mai aruncă o privire spre înălțimile castelului, înainte ca acesta să dispară, după cotul drumului.

Dreptatea unde e?


Greu an s-a dovedit a fi 1442 pentru valahi. Turcii sunt mai dornici decât altă dată să cucerească Europa și să ajungă cât mai departe. Mohamed al II-lea e de neostoit, în setea de mărire a imperiului se800px-Hun_corv2milunii și de noi bogății. În luna lui gustar, miroase țara a grâu și a sânge risipit. Plutesc în văzduh țipetele de moarte ale vulturilor și strigăte de bătălie, nechezat de cai și miros de pârjol. Mohamed a trimis în Europa cu optzecidemii de soldați și vrea să treacă peste Valahia și Ungaria. Cetatea Târgoviștei a căzut. Mai pot fi stăviliți turcii? Din frumosul său castel construit de tatăl, ce se înalță cu semeție către cer, cu turnuri și donjoane, Voievodul Iancu de Hunedoara e mai hotărât ca niciodată să își păstreze avuția și neamul. A adunat 25.000 de soldați și a pornit în întâmpinarea turcilor, ce urcau pe Valea Ialomiței, spre Pasul Buzăului. La începutul lunii lui răpciune, grea bătălie s-a dus acolo și otomanii au fost înfrânți, siliți să se retragă spre Dunăre, ca să scape cu viață. Mii d287px-Hrad_Hunedoara_(5)e cămile, cai, catâri, corturi, steaguri și lucruri de preț au fost luate ca pradă de râzboi de oștenii voievodului. Principesa Erzsebet aștepta veștile cu îngrijorare, în castelul de la Hunedoara. Zilnic, porțile castelului sunt deschise, pentru a lăsa să intre solii. E trecut de ora prânzului și principesa, o femeie frumoasă, cu trăsături fine, ieși din capelă. ”Domnul să-l aibă în pază, pe domnul meu!” își zise ea în gând. Însoțită de două doamne urcă la etaj, pe scara în spirală. În timp ce suia scările vede poarta deschizându-se și se opri. Au sosit vești. Pe poartă intră călăreți, însoțiți de cai încărcați cu desăgi și două căruțe. În capătul coloanei, zărește un grup prizonieri turci, trei tineri, abia trecuți de douăzeci de ani, în straiele lor ciudate. Li se citește pe fața durerea înfrângerii iar în ochii negri, umezi, o tristețe nemărginită. Zilele le sunt numărate. I se făcu milă de tinerețea lor risipită. Își mângăie pântecele, ce începea să se rotunjească. ”Copilul meu nenăscut încă, va trece și el prin asta, candva? Va trebui să leg viața lui de salvarea unor vieți, nu de risipire”. Porunci ca tinerii prizonieri turci să îi fie aduși înainte și urcă spre iatac să se odihnească puțin. Nu îi era foame. Grijile îi erau mai puține, de data aceasta. Privind de pe fereastra castelului, în soarele blând de toamnă, văzu plutind funigei. Zări pe câmp spinii înfloriți. ”O să fie o toamnă lungă și frumoasă! De s-ar termina razboiul…” O oră mai târziu coborî în sala domnițelor, așezându-se pe un jilț. Ceru să îi fie aduși ce trei prizonieri turci și un tălmaci. Voia să afle câte ceva despre locurile din care vin, despre obiceiuri si familiile lor. Doamna îi întreabă.
– Dacă de azi, nu ați mai fi soldați, ce știți voi a face?
– Mărită doamnă, știm să muncim. Eu știu să sap fântâni.
– Cum te numești?
– Hassan.
– Hassan. Vreau să facem un târg. Castelul acesta mare, frumos, e construit pe stâncă dar are un mare neajuns. Nu are apa. Are nevoie de o fântână. Dacă voi sunteți în stare să săpați o fântână și să dați de apă, o să vă cruț viața și vă eliberez, să mergeți unde veți voi.
Citi bucuria în privirile celor trei tineri, care se înclinară cu supunere și recunoștință, ducând mâna, în semn de salut, la buze, inimă și frunte. Se ridică apoi, nu înainte de a porunci li se dea trei încăperi în care să locuiască, să fie hrăniți iar de a doua zi să înceapă să sape fântâna castelului. Dacă voievodul ar fi fost în castel alta le-ar fi fost soarta.  Gândurile ei zburau deja în altă parte. De ceva vreme tot cumpănește dar acum a hotărât. Lucrurile sunt încă nesigure cu războaiele . Victoria aceasta nu e deplină. Turcii nu se vor lăsa înfrânți cu una, cu două. Vor reveni. Așa că, după întoarcerea domnului ei, îi va spune. Copilul său se va naște în siguranță. Se va duce la Cluj. A primit deja invitații și nobilimea din Klausenburg abia așteaptă să o primească. I-a fost oferită deja o casă în care să șadă, cu doamnele, slujitoarele și oamenii săi de încredere. Conta pe încrederea mai marilor orașului ce voiau să spele astfel din rușinea de a fi implicat în Răscoala de la Bobâlna. Apoi, drumul său va continua spre Buda.
***
Se așază la o masă și încep a roti ochii după fete și după chelner. Când sunt reperați, Răzvan ridică în sus doua degete, semn clar că vrea două beri. Un semn al victoriei, al unei misiuni împlinite. Două halbe aburite poposesc pe masă, în fața fiecăruia. În fața lor o reclamă le arăta un rege încoronat: ”Ursus, regele berii in România!” Atenția li se îndreaptă spre masa alăturată. Câteva fete vesele, genul cu mai puține fițe, fac schimburi de priviri interesate. După câteva chicoteli, s-au regrupat, invitându-i să își tragă scaunele la masa lor.
Răzvan e un tip amuzant și volubil. Ochii lui albastri, veseli, zâmbetul radios, expresia feței a uimire în fața unor lucruri noi, reacțiile lui spontane fac asistența să zâmbească. Atrage discuțiile de partea lui stârnind hohote de râs. Își scoate agenda lui de notițe și vorbind cu accent le explica fetelor ce consemnase.
– Bre, mă dusei azi la piață, colo șa, la Mihai Viteazu și cum vă zisei, văzui două mătuși care se oțărau una la alta. Nu pricepui eu mare lucru, din ce vorbeau. Una zise: ”și-o-ai de minune la lume!” Păi cum vine asta?
Fetele râd printre lacrimi. Tânărul le etalează colecția lui valoroasă de ardelenisme cerând explicații. Târziu, către miezul nopții se ridică să plece. Răzvan însoțit de o moldoveancă frumusică, studentă la litere, pleacă amuzându-și noua prietenă. Matei, conduse două fete până în Piața Cipariu și se întoarse pe jos acasă. O luă agale pe străduțe. Venind dinspre Bastionul Croitorilor intră pe strada Brătianu. E mereu încântat de farmecul acestor străduțe cu aer medieval și are senzația ca timpul s-a încurcat pe undeva. Se oprește în fata unei case vechi, Casa Aurarului. Admiră ancadramentul ferestrei si sculptura de deasupra ce înfățișa un potir. Un felinar vechi, împrăștie lumina slabă, gălbuie. Aude motorul unei mașini însă nu îi dă importanță. Prin geamurile coborâte manelele străpungeau liniștea nopții. BMW-ul albastru opri în dreptul lui și trei tineri coborâră râzând.
– Băi, ce faci tu aici?
– Nimic. Mă plimb. Merg spre casă.
– Spre casă, zici? Ia haideți, să vedem noi unde mergea!
Palma ce îl plesni peste cap îl făcu să se simtă umilit. Aplecă înainte capul, ca un recul al gestului violent. Un pumn în burtă îl lăsă fără respirație. Apoi unul în falcă. Pumnii veneau cu repeziciune, fără să poată riposta. Se prăbuși la pământ în timp ce, picioarele celor trei se dovedeau la fel de nemiloase. Își simțea toată carnea dureroasă și moale, ca gelatina. Auzea propriile gemete și icnetele de efort ale brutelor. Ar fi vrut să plângă. ”Dreptatea unde e?” Mai avu timp să audă o mașină intrând pe străduță. Ce trei se opresc brusc, sar în BMW-ul lor dispărând în noapte. Aude pași și femeia întreabă ceva. Nu înțelege și îi e atât de somn. Închide ochii.

Crimă cu premeditare


Loica, ochii două flăcări vii sub părul negru-taciune și pielea oacheșă. Să tot aibă 23 de ani. Căsuca lui, din lemne și pământ, cu o sigură încăpere afumată, e așezată la marginea satului. Ograda îi e plină de copii, murdari de abia li se văd ochii și cu o claie de păr încâlcit în cap. Afară, la ceaunul de la colțul casei, Rita, mestecă mereu cu o lingură de lemn într-o fiertură, bombanind cuvinte de ea știute. În coadele ei negre, împletite cu panglici rupte din haine vechi, colorate îi e înfiptă o floare roșie, de mușcată, să îi poarte noroc. Lumea povestește că e vrăjitoare dar nimeni nu a văzut-o făcând ceva rău.
– Mo, hai încoace!
– Ce vrei, fă!
– Hai, cand își zic!
Loica se duse ascultător deși vorbele îi fuseseră aspre.
– Auzi, saptămâna viitoare sunt Sânzâienele și vreau să descânt, să avem noroc. Du-te la conac și adu-mi niste buruiene ca astea!- îi arătă ea două fire cu flori galbene și albe.
– Fă, ești nebună? Cum să mă duc? Dacă mă prinde straja?
– Te duci noaptea, târziu. Nu te bagi în ocol și nici în castelul lor. Când intră luna în nor, te apropii de zid și acolo o să vezi niște tufe. Îmi iei și-mi aduci acasă. Le-am zărit eu, când m-a chemat boieroaica a bătrână să-i descânt de diochi.
Noaptea, când tot satul s-a culcat, în liniște deplină, Loica se strecură ca o umbră subțire pe lângă garduri. Luna luminează ca ziua și totul sclipea  pudrat cu argint. Ajunse în parc și se furișă spre ziduri. Găsi tufele de buruiene. În depărtare auzi un câine lătrând și sângele îi îngheță în vine. Plutea pe cer un talger roșu și risipea umbrele. Auzi un pocnet scurt de vreasc și simți fierul rece al unei arme împungându-i coastele. Manunchiul de buruiene îi căzu, rispindu-se alb-galben. Cu o lovitură scurtă și un ordin răstit, fu împins de străjer, spre porțile negre ale conacului. Loica tremura.
– Lasă-mă să plec. Nu am făcut nimic.
Străjerul păru să nu audă vocea lui rugătoare. În urma lor, poarta cea neagră, din fier forjat se închise cu un sunet metalic, greu.

Bate soarele printre ramuri și căldura se ridică, unduind peste lanurile de la marginea satului Coplean. Satul, făcuse parte din domeniul Ciceului și pe la 1500 i-a fost dat ca dar, de către Matei Corvin, lui Ștefan cel Mare. Cincizeci de ani mai tarziu, Copleanul e desprins de acest domeniu, de regele Ferdinand și este dăruit pe rând unor nobili, până când ajunge în stăpânirea familiei Haller.
Pe ulițele tivite cu iarbă de mătase verde și troscoțel, câte un vânticel stârnește colbul. Nici țipenie de om. Toți sunt la lucru, pe câmp. Căsuțele țăranilor, flăcărui albastre către cer, înalță acoperișuri de paie ori sindrilă. Ici și colo, câte un câine latră plictisit iar din curți se aud glasuri vesele de țânci ori câte o bătrână îngrijorată își caută nepoții. La capătul ulicioarei începe parcul. Castani, plopi, stejari sunt aliniați îngrijit și atât de înalți încât, dacă te urci în ei, poți vedea până departe, în zare, la Dej ori chiar mai departe, în inima Transilvaniei. Dincolo de parc, se zărește silueta grațioasă a unui frumos așezământ, ce te face să te oprești cu admirație în fața lui.
Castelul cu scoici, râde în lumină, cu coloanele sale impozante și cu minunatele sculpturi, în formă de scoici deschise, așezate deasupra feresterelor și ușilor de piatra alb-crem. A fost înălțat pe la 1700 din porunca lui Ioan Haller, devenit principe al Ardealului. Cu dragoste de locurile acestea voia să lege numele familiei, de cel al ținutului acesta, înconjurat cu culmi domoale, păduri foșnitoare și curgerea șerpuită a Someșului. Treizeci de ani au lucrat meșterii cei iscusiți, până l-au terminat iar apoi, ca o nestemată, ca o podoabă de mare preț și-a scos la iveala strălucirea. Și pentru ca nimeni să nu mai facă unul asemănător, principele a ars documentele ce spuneau ceva despre arhitect. Trebuia să fie unic. Era locul unde groful locuiește cu familia și unde se dau minunate recepții. Când vin trăsurile, de umple curtea din spate a castelului, se aude o muzică divină și râsete, clinchete de cristale și argintărie. Uneori, prin ferestrele deschise se zăresc siluetele grațioase, înveșmântate în mătăsuri, ale unor doamne alese, ce plutesc în pași de dans înclinându-se spre domni în costume negre. Țăranii privesc de la distanță, ca la spectacol, încântați de muzica ce răzbate până la ei. Au și ei muzica lor, când se adună la clacă ori la șezătoare dar asta e altceva.
Groful cel tânăr, ce stăpânește acum castelul, Alradi Ferencz, e un bărbat uscățiv, cu mustăți largi, și părul de culoarea alunei. Ochii săi, de culoarea oțelului aruncă priviri tăioase. E un om aspru si neândurător cu supușii, nedrept și disprețuitor cu țăranii. E plin de ură față de români și de țigani, deopotrivă. ” Niște împuțiți!” spunea el mereu, cu o grimasă plină de dispreț, întipărită pe obraz. Parcă tatăl său era din alt aluat.

– Lele Anica, auzit-ai ce ispravă o pățît Loica?
Femeia se opri în poartă. Aruncă o privire îngrijorată peste umăr și așezându-și năframa bine se întoarse către vecina sa.
– D-apoi ce tuluai Doamne, ce o pățât?
– S-o dus la conacul grofului, noaptea și l-o prins straja. Bietul de el! L-o bătut de l-o lăsat mai fără suflare.
– Amărâtul! Și amu unde-i?
– Zace azvârlit în șant. Hai să trimetem bărbații, să îl ducă acasă.
Sătenii îl luară pe brațe pe Loică. Abia sufla. Îl aduseră în ograda în care, Rita îl aștepta plină de îngrijorare. Plecară sătenii lăsând în urma lor bocetele tigăncii. Femeia îl ridică cu greutate și îl duse în odaie. Țâncii începură să scâncească iar lacrimile lor de copii speriați, văzându-și părintele zăcând, își făcură drum pe obraz, împletindu-li se cu mucii.
Rita îl oblojea deja și bolborosea pe limba ei, cuvinte neânțelese. Se uita din când în când cu ură spre castel. ” Da-o-ar Dumnezeu și flăcările iadului, să nu mai rămână piatră pe piatră și scoică pe scoică, din castelul cela! Niciodată să nu mai stea întreg, în picioare și groful, cu tăt neamul lui, să ajungă la pustiire !” Două săptămâni a zăcut Loica în pat, dormind pe pântece, să i se vindece rănile de pe spate și să i se prindă la loc pielea sfâșiată de bici. Două săptămâni, zi de zi Rita fierse o zeamă neagră și se furișa spre parcul castelului, stropindu-i colțurile zidului ce îl împrejmuia. Apoi, într-o zi de târg, Loica și ai săi o porniră spre oraș și duși au fost, fără să se întoarcă în urmă. Sătenii s-au obișnuit repede și uneori femeile mai cleveteau că ar fi fugit de frica grofului, ce aflase câte ceva despre puterile Ritei, de la bătrâna sa mamă.
Abia plecă Rita și groful avu un cumplit accident la vânătoare care era cât pe ce să îl coste viața. La scurt timp, unul dintre copiii săi se îmbolnavi grav. Bătrâna lui mamă fu gasită țeapănă în camera ei, o săptămână mai târziu. Nenorocirile păreau să se țină lanț și nimic nu mai mergea ca înainte. Sătul de dureroasele încercări ale familiei, groful hotărî să se mute în altă resedință, departe de aceste locuri și vându moșia unui văr de-al său. Trei generații de grofi trecură prin castel. Atât de cald și de senin din afară, în interior era apăsător ca o piatra de moară. Fiecare generație îl restaurase încercând să-i de măreția de odinioară însă de fiecare dată, se întâmpla ceva și renovarea nu se mai termina. Toată lumea știa și vorbea cu teamă de blestemul țigăncii.

Locatarii de acum ai Castelului cu scoici, sunt doi nobili scăpătați. Contele e un împătimit al jocurilor de cărți. Risipise tot ce avuse și se stabilise aici, cu mama sa. Uneori lipsea cu zilele, călătorind cine știe pe unde îl purta viciul său. Sărăcia cutreiera saloanele și încăperile, rânjind din camerele părăsite, cu mobilerul vechi și covoare tocite. Zecile de slujitori și slujnice de altă dată, erau doar o amintire. Ca să aibă mâncare pe masă, batrâna contesa chema femeile din sat, din când în când. Uneori mai ștergea singura de praf, vechile tablouri ori minunatele fresce, ce decorau cu mare artă candva, interiorul. În unele încăperi păienjenii lucrau harnici, țesând fine pânzeturi, care strecurau razele soarelui, în zilele senine. Ofta a neputință și a tristețe că fiul ei, se dovedise atât de slab în fața pasiunii sale nesăbuite și era în stare să vândă tot, pentru a mai putea juca. În casă, singurul ajutor permanent era Jani, un țigan ce se aciuase de ceva vreme acolo și nu avea mari pretenții. O masă caldă și niște schimburi. Acesta curăța curtea de buruieni și hrănea animalele. Făcea multe treburi gospodarești și știa mersul lucrurilor. Jani, o urmărea uneori pe bătrână cu priviri iscoditoare. Așa descoperi că, din când în când, contesa se închide în camera sa, cerând să nu fie deranjată. Dintr-o nișă ascunsă cu dibacie după un tablou, scotea o cutie de fier, cu niste încrustații deosebite și o deschidea cu o cheie ce o ținea ascunsă, într-un buzunar cusut sub fustă. După ce se uita în casetă, scotea niște scrisori îngălbenite de vreme. Le ducea la piept rămânand cu ochii pironiți în perete și gândurile pierdute. ”Uite a dracului babă. O fi având ceva povești de dragoste ori scrisori de la vreun iubit. Dar dacă acolo are o comoară? Dacă ține sub cheie ceva parale, ascunse de cartoforul de ficioru-so?” Gândurile lui Jani, lucrau febril și de fiecare dată când dădea ochii cu batrâna încerca să nu o privească direct în ochi, temându-se ca nu cumva aceasta să îi citeasca intențiile necurate. ”Trebuie sa pună mâna pe comoară. Nimeni nu se îmbogățește muncind. Nici baba nu și-a câștigat banii prin muncă. D-apoi eu, un amărât?” Zilele treceau și Jani nu găsise soluția până când, într-o zi, contele anunță că pleacă pentru câteva zile la Cluj. Rămas singur cu contesa, Jani făcea planuri. Să o atragă undeva, să o țină încuiată. Dar cum să facă asta? Cea mai mică banuială că ar fi făcut ceva necurat îl va trimite la temniță. Începu afară o vreme grea. ”Parcă și vremea ține cu mine!” O ploaie cu tunete și fulgere ce cutremurau pământul. Se însera și pe o asemenea vreme nu umbla pe uliță nici țipenie de om. Singura lumină ce răzbătea prin întuneric era cea din salonul contesei. Jani se duse și bătu cu putere în usă. Aceasta nu îl auzi din cauza tunetelor. Încercă clanța și văzu că baba uitase ușa descuiată. Se trezi în mijlocul încăperii și se apropie pe furis, de fotoliu în care aceasta stătea, cu privirea pierdută si scrisorile risipite în poală și pe podea. Nu avea nimic la îndemână și tâmplele bărbatului i se zbăteau nebunește. Nu mai putea da înapoi. Dintr-un salt fu lângă ea. Își încleștă degetele în gâtul ei, ca un colier. Nu vedea nimic. Auzea gemetele ei disperate. Simțea zbaterea femeii, tremurul trupului ei slab și osos. Sub degetele lui ce presau cu sălbăticie carnea auzi o ușoară pocnitură. Femeia scapă caseta din brațe și rămase cu privirea cascată a uimire și gura larg deschisă, spre ultima fărâmă de aer. Se terminase. Viața îi zbură ca un liliac dintre dantelăriile negre ale rochiei ei grele. Jani se uită în jur. Timpul deveni cețos și greu. În sacul pe care il aduse cu el, vârî tot ce găsi de valoare. Îi scoase femeii bijuteriile de pe degete, smulse cerceii din urechi, punguța de piele cu un pumn de galbeni, mai căută ceva argintărie și ieși. Bătrâna privind sprea neant îl îngrozea dar acum, avea bani! Era bogat! Luă o torță și urcă în podul plin de mobile și haine vechi. O aruncă într-o stivă de haine și când fu convins că s-au aprins o lua la fugă, făcându-se nevăzut. Fulgerele și tunetele brăzdau noaptea, prin furtună.

haller3

Sursa foto: aici

”Arde castelul! Săriți!” Se auziră voci în noapte și sătenii priveau îngroziți vâlvătaia. Ajunseră în curtea conacului și găsiră ușa deschisă în larg iar pe contesă moartă. Trupul îi era cald încă, așezat pe scaun iar mâinile în mănușile vechi, de dantela neagră, rupte pe ici pe colo, atârnau inerte pe langa corp. Sătenii erau speriați de gozăvia ce li se arăta ochilor. Nu mai auziseră să fi fost în sat vreun omor, până atunci. Jani, țiganul ce îngrijea de castel, dispăruse înghițit de beznă și de furtună. Târziu, spre zori, ploaia se opri și în același timp oamenii reușira să stinga focul. Conacul era distrus. Peste ruinele fumegânde, calde, se ridica o respiratie grea. ”Întreg neamul să ajungă la pustiire!„ Femeile șoptea speriate făcând-și cruce!

haller

Sursa foto: aici

Blestemul Ritei i-a ajuns și i-a pustiit. Ani de zile groful s-a chinuit să renoveze conacul iar venirea comuniștilor l-a scăpat de o  grijă. A fost alungat și în conac a funcționat cu mândrie sediul CAP-ului până când, o nouă rotire a istoriei i-a alungat pe comuniști. A fost abandonat în timp ce urmașii grofului încercau să îl reia. Singur, pustiit, Castelul cu scoici stă și acum, cu fața în lumină. Fără acoperiș, cu iarba crescîndu-i pe înălțimile zidurilor, fără uși și ferestestre. Și mărețul parc  a dispărut de parcă nu ar fi fost acolo niciodată. La fel și zidul împrejmuitor și turnurile de apărare. Dacă treci pe lângă el, privești cum stă cu mândrie, o marturie a unei istorii de secole, ducând cu el mai departe poveștile unor familii și blestemul țigancii. ”Să nu mai stea piatră pe piatră!” Doar ici și colo, câte o minunată scoică deschisă, sculptată în piatră cu măiestrie ca un cântec mut, se ridică deasupra ferestrelor.

Pe cei care au mai postat pe aceeași temă, Crima cu premeditare, îi veți găsi în tabelul lui Psi.