Întoarcerea


 

Ceasul din sala de așteptare indică exact ora 7, când femeia cu paltonul grena și guler de vulpe polară își făcu apariția. Sosise acceleratul Cluj- Napoca – Baia Mare. Odată cu ea, și forfota de pe peron și din imensa sală a gării, recent modernizată se înteți. Gerul de ianuarie zgâria cu colți tăioși aerul, geamurile imense ale clădirii, oamenii în haine sumbre, ce treceau în valuri spre trenurile ce urmau să plece sau din cele ce tocmai sosiseră. Respirațiile pasagerilor se înălțau în suluri, încrucișându-se, împreunându-se, ca și cum astfel legați, deveneau o singură ființă ce se înălța, apoi cobora, dezintegrându-se în cele din urmă pe dalele înghețate. Zgomotul și vocile scăzute celor din jur se așezau peste mulțime. Se auzi ca un țipăt ascuțit fluierul unei locomotive LDE. Femeia aruncă o privire împrejur. Nu o aștepta nimeni și în încăperea luminată slab diminieața pătrundea din ce în ce mai vizibil. Își strânse paltonul pe lângă ea, vrând să-și adune căldura corpului. Pe tren nu se dăduse încălzire, așa că stătuse îmbrăcată tot drumul. Doar respirațiile pasagerilor urcau cu câteva grade temperatura compartimentelor. Linoleumul de pe culoar însă făcea flori de gheață. Economia drastică a măreței ere de aur a lui Ceaușescu se simțea până în ultima moleculă. Toată nația trebuia să economisească la sânge totul, energie, alimente, îmbrăcăminte, să sufere din greu pentru a crea bunăstare și a împlini visele mărețe și utopice ale preaiubitului conducător. Dar lucrurile acestea o interesau mai puțin pe Victoria Mureșan în acel moment. Își verifică poșeta pe umăr, pentru că alt bagaj nu avea. Plicul dinăuntru era la locul lui. O porni pe jos spre oraș. Centrul era destul de aproape. Voia să se dezmorțească puțin și să-și pună în mișcare sângele. Își privi puțin cizmele de culoare maro deschis pe care le îngrijea să o mai țină câțiva ani. Le datora unei prietene vânzătoare de la magazinul Central, din Cluj Napoca. Era mare lucru să ai pe cineva prieten vânzător în comerț. Pilele și relațiile făceau totul. Dacă aveai astfel de prietenii puteai să cumperi alimente, chiar și din cele exotice, îmbrăcăminte, sau orice aveai nevoie acasă. Dacă nu, rămâneai cu cartelele de la o lună la alta și învățai să mănânci nimic. Victoria avea 45 de ani și era muncitoare la Flacăra, o cunoscută fabrică de tricotaje. Mai venise la Baia Mare acum o lună, când își vizitase fina, la spital și bănuia că va trebui să revină. Aproape de centru găsi o cofetărie ce abia deschisese. Prin fereastra mare de la intrare se vedea galantarul aproape gol și câteva rafturi pe care erau răsfirat bomboane la pungă și biscuți. Vânzătoarea avea mutra aceea acră de femeie trezită pe nepregătite din somn. Purta halatul cu mâneci scurte, probabil același de vara trecută, peste o bluză groasă cu guler rulat.

– Ce dorești? o întrebă ea aproape indiferentă superioritate.

– O cafea, dacă aveți, rosti calm Victoria, obișnuită cu astfel de atitudine.

– Avem! Scrie și pe afiș. Vrei și zahăr?

– Da, spuse Victoria căutând din priviri afișul. Descoperi o bucată de carton pliată, pe care scria cu pixul ”Avem ceai și cafea”. Prăjitură nu îndrăzni să-și cumpere însă. Cele trei sortimente, din care doar câteva bucăți erau expuse, păreau să fi fost acolo de câteva zile. Își luă cafeaua și se așeză la o masă. Scaunul era rece și tot din jur încăt atingând câte-un obiect avea o senzație de scurtcircuit. Măcar nu era gerul uscat de afară. Gustă cafeaua. Îi simți gustul de iarbă uscată și de boabe, amestecat. Se strâmbă. Nechezol! La Cluj măcar puteai să-ți cumperi o cafea ca lumea. Nu din magazin, e drept, ci de pe Oser, celebra piață de vechituri unde găseai orice, de la săpunuri Amo, ceasuri colorate, cafea, țigări, haine vechi și haine noi. Se mai încălzi puțin. În încăperea roz țipător totul părea vechi. Galantarul, cântarul, casa de marcat, parcă fuseseră scoase dintr-un muzeu al anilor 70. Își amintea vag de vremea când în cofetării puteai găsi delicioase dulciuri, ce-ți furau privirea. Acum galantarele erau triste, niște cuiburi părăsite. Plecă și ea. Ajunse în curând la clădirea acea impresionantă, căreia îi treceai pragul cu o strângere de inimă. La poartă, arătă plicul.

– Luați loc și așteptați, îi spuse milițianul cu voce scurtă și surdă.

Așteptă vreo 10 minute și apoi îl auzi din nou.

– Veniți cu mine!

O duse pe un coridor întunecos, apoi pe altul. Un fior îi trecu pe șira spinării. Nu mai fusese pe aici dar știa că sunt locuri ca acesta, în care ești sigur doar că intri. Nu se știe dacă mai ieși pe aceeași ușă și cum. În cele din urmă ciocăni la o ușă și fu poftită să intre. Razele soarelui jucau în încăperea cu un singur birou și mobilier vechi. Câteva plante verzi, curgătoare, înveseleau puțin atmosfera. Era plăcut, cald. Un bărbat brunet, de vreo 50 de ani se prezentă scurt.

– Sunt maiorul Negulescu. Luați loc, vă rog!

Victoria se așeză pe scaun, cu grijă, ca și cum ar fi fost gata pregătită să o zbughească de va fi cazul. Poșeta o incomoda, neștiind ce să facă cu ea. În cele din urmă o puse lângă picior.

– Tovarășa Victoria Mureșan, aveți un buletin?

– Da, zise ea frământându-se și scotocind în poșea abia așezată. Îl puse pe birou.

– Bine, zise el. Știți de ce vă aflați aici?

– Bănuiesc că da. Pentru întâmplarea de la hotel.

– Bănuiți bine. Povestiți-mi cum a fost, apoi să semnați o declarație.

– Păi, așa cum am scris. Nu s-a mai întâmplat nimic nou.

– Da. Dar mai povestiți o dată, pentru mine.

– Păi, în data de 4 decembrie am fost la spital, la fina mea. Nu aveam cu ce să mă întorc la ora aceea și m-am dus la hotel. Recepționerul m-a refuzat vorbindu-mi destul de urât, și mi-a spus că nu mai sunt camere libere. Am întrebat-o pe o verișoară dacă e adevărat, și dacă nu aș putea sta până dimineața, chiar și într-o cămăruță, să nu dorm în gară. Am o verișoară ce lucrează chiar acolo, cameristă la Hotelul Transilvania. Ea a sunat, s-a interesat și mi-a zis că era doar o singură cameră neocupată, pentru că clienții ce o rezervaseră, au pierdut avionul, urmând să sosească abia a doua zi. M-am angajat să fac și curat în cameră, și să plec devreme, doar să mă lase acolo. În cele din urmă, recepționerul un bărbat gras cu priviri de sticlă, s-a învoit.

– Ei, te-ai întors? mi-a zis bărbatul cu mare scârbă, de parcă eram un chiștoc de țigară aruncat în drum.

– Da. Nu vă supărați, dar nu am unde sta peste noapte.

– Bine. Dar să lași camera lună, așa cum ai zis. M-a trecut în registru și mi-a aruncat cheia legată cu un breloc mare, de plastic cât un cartof. I-am plătit și m-am dus în cameră. Dimineața, m-am trezit devreme, pe la 6. M-am spălat, m-am îmbrăcat și am început să adun patul. La un moment dat, am întins cearșaful am simțit ceva tare, dreptunghiular sub pernă. Am băgat mâna și am scos un portofel negru, cu bani și acte. M-am îngrijorat. Știu că nu avem voie să deținem valută și că puteam face închisoare pentru asta. Am terminat ce aveam de făcut și am coborât. Am dus cheia recepționerului.

– Ce mai vrei? Mi-a zis el.

– Cine a stat înaintea mea în cameră?

– Dar ce te interesează?

– Cred că și-a uitat portofelul cu actele. Sunt aici la mine.

– Dă-le-ncoa! Te-ai uitat? Ai numărat banii?

– Da. Am văzut că era un nume de neamț. Sunt 4300 de mărci germane.

– De ce i-ai numărat?

– Să știu exact, câți bani vă dau.

– Lasă-i aici și pleacă! Ieși! mi-a zis el cu scârbă arătându-mi cu arătătorul întins ușa.

– Dar să-l duceți la miliție, vă rog! Să nu avem probleme.

– Ieși odată, mama ta de proastă!

Când am ajuns la Cluj, m-am dus la miliție și am dat o declarație. M-am temut că omul nu va preda banii și actele proprietarului și aș putea cădea eu de vină, fără să pot dovedi.

– Ați presupus bine. Asta s-a întâmplat. Cetățeanul neamț ce pierduse portofelul a depus sesizare noi. Mai mult, recepționerul a văzut că îl căutăm, știind că îl mințise pe proprietar și că nu va avea de unde restitui banii s-a sinucis.

– Ah! Asta nu știam! Dumnezeu să-l ierte!- zise ea închinându-se deși nu era bine să discuți de religie și Dumnezeu, mai ales aici. Credința era tolerată cu greu de comuniști. Pentru ei Dumnezeu nu există.

– Haideți să semnați declarația!

Victoria citi ce consemnase maiorul și semnă pe foaie. Simți o undă de părere de rău pentru recepționer, măcar că o tratase urât. Nu-i putea purta ură. O fi avut și el o familie undeva. Se ridică să plece și atunci maiorul o mai reținu o secundă.

– Vă mai întreb ceva. De ce nu ați venit să predați portofelul direct la noi după ce l-ați găsit?

– Pentru că mă gândeam că s-ar putea să-l dau cuiva care nu ar mai recunoaște. Nu aș fi avut nici o dovadă și aș fi căzut eu de vină. Dumneavoastră, dacă ați fi primit un portofel cu 4000 de mărci ați fi recunoscut?

În ochii albastri gri ai maiorului străluci o lumină scurtă, ca un fulger abia perceptibil. Fălcile i se încleștaseră. Se întoarse spre fereastră și o lăsă să plece.

Reclame

Zilele copilăriei


Când eram copil, universul întreg era satul nostru, Cuzdrioara, aflat la 2 kilometri de Dej. Orice poveste mi-o imaginam pornind de acasă. Poate de aceea, un53161779_2662126807150701_902462728713535488_neori, când mă întorc de pe drmurile mele prin lume mă duc să caut locurile acelea în care totul era liniștit, și perfect, lumea aceea pe care o știam, prietenii deveniți și ei adulți, oamenii satului. Caut în minte aromele vechi și atunci se stârnesc furtuni de amintiri. La începutul lui martie, tata îi făcea cadou mamei un parfum de violete, într-o sticluță minusculă, al cărei găt era înfășurat cu două floricele violet, de catifea. Poate de aceea, floricelele acelea aveau pentru mine un anume sens, așa că era o bucurie să le caut, atunci când înfloreau, și să le inspir aroma inconfundabilă. La școală, profesorul de geografie, domnul Cotuțiu, vecinul nostru ne spusese că Someșul, răul pe ale căror maluri ne petreceam o parte din vară, avusese cândva o altă albie, cu milioane de ani în urmă. Că albia lui era pe sub vie, apoi s-a mutat mai jos, pe locul unde e acum șoseaua, apoi pe drumul vechi și tot așa până a ajuns pe locul său de acum. Îmi imaginam cum trebuie să fi fost locurile pe care era satul nostru când Someșul avea alt curs.
Pe drumul de acasă spre școală, treceam pe lângă cimitirul unguresc. Nu era mare iar acum nici nu știu dacă mai e folosit. Locul acela, atât de verde, de însorit, inspira atâta liniște și emoție lină! Cimitirul e așezat în triungiul format de trei drumuri, unul dintre ele drumul vechi. Două erau în pantă, așa că ai senzația că e un fel de delușor. Când mi-a citit tata poezia lui Petofi Sandor cu Janoș Viteazul, tânărul care ajunge să se bată cu uriași, aveam sezația că totul se petrecuse chiar în cimitir, că lumea aceea a poveștii a încăput toată acolo. Ba mai mult, pentru că avea darul de a ne stimula imaginația, ne-a mai povestit că, atunci când tanti Anicuța își construise casa, despărțiă doar de un șanț adânc de cimitir și săpase la fundație, acolo se descoperiseră niște cranii de uriași. Amănuntul era de-a dreptul fabulos pentru mintea mea de copil, gata să reconstruiască lumi din poveștile citite, așa că, de multe ori, primăvara, întorcându-ne de la școală, drumul nostru trecea inevitabil și prin cimitir, inevitabil. Nu era nici o poartă. Trecem printre mormintele vechi și căutam prin iarbă tufele de violete parfumate, în limba maghiară ”ibolya”. Ne întorceam acasă cu minunate trofee, cu un parfum de primăvară. În cimitir erau două sau trei morminte care aveau în loc de cruce câte un obelisc de marmură neagră. Într-una din zile, am zărit-o înghenuncheată lângă ele, pe domnișoara Rozsi. Plângea în hohote. Când m-a zărit s-a oprit. Mi-a spus că îi e dor de mama. Eram stânjenită. Nu știam cum e asta. Domnișoara Rozsi, fiica grofului Teleki, avea pe vremea aceea vreo șaptezeci și ceva de ani, deci pentru mine, era extrem de bătrână. Cum să plângi la vârsta asta după părinții morți de foarte mulți ani? Cine știe ce necazuri avea de căuta ajutor și nu avea cui. Micul conac al domnișoarei era o clădire interesantă, cu cerdac și coloane. Acum e locuită de cineva care i-a schimbat cu totul fațada, l-a renovat și l-a adus la arhitectura vremurilor noastre.
Poate pentru acestea, pentru amintirile copilăriei, violetele sunt florile mele de primăvară cu un parfum de neuitat, suav, delicat, profund.

Pe drum, accente de suflet


Călătoream ieri. După câteva ore, ajung la Stuttgart.22688437_1496294680448325_8769849634070229804_n De fiecare dată, autogara aceasta îmi amintește cum m-a lăsat odată șoferul autocarului și a plecat. Nu-mi venea să cred. Pur și simplu uitase că am coborât, și că îmi spusese că va pleca după 10 minute. Acum ascult muzică. Am oprit doar să luăm un pasager. S-a așezat chiar pe scaunul din spatele meu. În călătoriile acestea te întâlnești cu tot felul de oameni, nemți, asiatici, africani, tineri, bătrâni, destine intersectate pentru scurt timp, clipe ce te îndeamnă la reflecție. Cel puțin pe mine. Încerc să-mi imaginez de unde vine fiecare, ce a lăsat acolo, unde merge. Vorbesc la telefon, uneori, și aud cum sună cuvintele în limbi necunoscute. După tonalitate, încerc să-mi dau seama ce zic. Acum ascult muzică instrumentală, Omar Faruk, pentru că eu nu am acut sentimentul apartenenței doar la un spațiu mic, național. Iubesc lumea și aparțin lumii întregi. Acordurile orientale îmi vibrează în urechi. Deodată, din spatele meu, vocea tânărului.
– Salut! Ce faci? Eu am ajuns.
Vorbea frumos, românește iar la celălalt capăt era o voce feminină. Am zâmbit. Ascult, fără să vreau, dar cu plăcere. După luni de vorbit doar nemțește îți e drag să îți auzi cuvintele limbii materne. Tânărul avea o voce foarte caldă. M-am întors o clipă. Avea un sentiment blând, topit pe față încât îl vedeam strălucind.
– Să știi că domnul Doru a spus ceva foarte fain, la nuntă, și am reținut. Că singur ajungi mai repede, dar în doi ajungi departe.
Îi simt emoțiile în timbru vocal, în timp ce îi răspunde fetei. El vorbește în continuare.
– Și tu stăteai acolo, în mijlocul sufrageriei și mă uitam la tine. Erai extraordinară. Îmi venea să te absorb, să îți absorb energia. Dar știi ar trebui să ai mai multe încredere…. Să ai încredere în tine. Poate și în mine…. Ei, eu vorbesc serios. Nu glumi!… E rău să stai lângă persoane negative, care te trag în jos. Ai stat vreodată lângă cineva care te trage în jos? Ah, tu da! Simți cum te trage? Parcă trage în jos, fâșii din carnea de pe tine. …Ei, acum e bine. Trebuie să ai încredere, și o să fie bine. La cât ajung? Poate pe la miezul nopții. Vine și vărul cu prietena. La mine spațiul e mic, așa că va trebui să iau o saltea. Noah bine. Vorbim mai târziu. Foarte fain! Te îmbrățișez. Servus!
Mă întorc după câteva clipe spre el. L-am deranjat cu curiozitatea mea, așa că nu îi spun că am auzit cel mai fain accent de Cluj, în limba română, din ultima vreme. Ascult din nou muzică. Apoi primesc un telefon. Răspund.
-Cred că tocmai am trecut de Manheim sau de Heidelberg, că nu am fost atentă. Ajung pe la 8. Așa cum e stabilit….Pa!
Simt supriza tânărului din spatele meu. Îl văd scriind pe telefon. Nu mai vorbește. Poate e incomodat că, am ascultat convorbirea lui intimă într-un loc în care se credea singur și neînțeles. Coboară la Aeroportul din Frankfurt, purtând cu el povestea aceea de iubire. Se duce acasă, la fata aceea ducându-i sentimentele lui profunde. Tânărul de pe scaunul din fața îmi restituia cablul pe care i-l împrumutasem, fericit că si-a încărcat telefonul. Mai în față, un alt tânăr, indian cred, se întoarce spre mine și zâmbește. E a treia oară. Eu știu de ce. Au indienii simțuri mai fine decât noi. Eu îi răspund cu ochii, cu privirea.

 

Revedere


Dragi prieteni, m-am întors acasă după o lungă absență. Am călătorit mult, am trăit mult, s-au întâmplat evenimente interesante în viața mea. Am trecut pe aici uneori, am găsit mesajele voastre și vă mulțumesc pentru ele. M-aș bucura să știu că mai sunteți aici. Mereu, când te întorci în casa în care nu ai fost o vreme, deschizi larg ușile și ferestrele să intre soarele și lumina, să simți freamătul locului, parfumul și acel ceva care te aduce mereu înapoi. Ridici uneori pivirea, peste gard, să vezi dacă te mai cunosc vecinii, dacă prietenii de demult îți mai sunt prieteni, dacă îți vin în întâmpinare cei apropiați. M-am întors cu drag pentru poveștile mele care cer să fie cunoscute, să iasă în lume, cu drag de voi. Iar dacă toate acestea v-au atras atenția, vă invit cu drag să treceți pe aici, la un ceai, o cafea turcească și o poveste.

Povestea bărbatului cu ochii albastri


– Sosesc în câteva minute. Să știi că pe drum m-am întâlnit cu fostul tău prieten.blue-eyed-man M-a oprit câteva clipe pentru o discuție și nu e prea încântat.
– Te aștept. Sunt acasă.
În timp ce mă fâțâiam încoace și-ncolo prin casă mă gândeam la reacția lui Janis. Zâmbeam. Știam că era supărat. Îmi dăduse mașina aceea argintie, cu cu o formă mai rotundă,ce aducea a arici fără țepi, din cele câteva pe care le deținea, să o folosesc pentru drumurile cotidiene. Era un vehicul ușor iar și caroseria nu era de tablă, nici măcar de aluminiu, ci dintr-un material foarte ușor și rezistent iar parbizul, geamurile ușilor laterale și plafonul erau transparente, irizante. Camera de la parterul casei, avea cam 20 de metri în lățime și vreo șase în înălțime, așa că lumina galben-verzuie pătrundea printre plantele suspendate, proiectându-se foarte discret, în fire lungi de raze.
Îl auzii când lăsă vehiculul pe rampa de la intrare. Îmi întinse cheile iar umbră de îngijorare îi undui privirile infinit de albastre. Janis apăru și el în scurt timp. Luă mașina și plecă fără să ceară explicații. Era bosumflat și îl durea. Îi simțeam durerea aceea, însă nu mă mai afecta. Mă simțeam eliberată. Decisesem să am pe altcineva în viața mea. Pe cineva pe care să nu fiu nevoită să îl împart cu nimeni ori să-l văd printre picături. El îmi dovedise, în mulții ani petrecuți împreună, că eram doar o opțiune pentru dispozițiile lui și că îi era dedicat ei, celeilalte și familiei. Făceam în sfârșit un lucru bun.
– Ce a spus? – am întrebat eu.
– Ah! Nimic urât, în ciuda situației, însă m-a întrebat de ce conduc eu mașina. I-am zis ca a mea e în service, că am plecat aseară târziu și tu mi-ai spus să nu comand taxi. Apoi a spus că dorește să o recupereze. Cred că te-a iubit foarte mult.
– Da. Au fost sentimente puternice și reciproce.
– Și? Acum ce e?
– Acum, mă simt împăcată cu perioada aceea din viața mea. Acum ești tu. Totul e complet.
Nu ne zâmbeam, însă degajam amândoi un fel de emoție ce se contopea. Știam că el mă urmărește, pentru că simțeam unduirea privirii sale. Fără să mă uit la el, aș fi putut să-i ating din minte, fiecare fir de păr, tuns scurt, ori din barba deloc neglijentă, ce fusese lasată să crească de două zile. Eram amuzată că, în ciuda faptului că mie îmi plac inexplicabil, bărbații bruneți și înalți, el avea părul saten spre blond si nici nu era foarte înalt. Aveam aceeași vârstă și mă bucuram că, în sfârsit întâlnesc pe cineva ca mine, cu care pot discuta orice, fără complexul de a-l pune în dificultate. Și chiar ne povesteam lucruri, fără cuvinte. Schimbam gânduri. Îi vedeam cămașa cu mâneca scurtă, în carouri verzi-albe și blugii albastri. În picioare purta pantofi moi, cu talpă groasă. Afișa o eleganță simplă, masculină și rafinată. Mă gândeam la parfumul lui dar nu-mi venea în minte decât ideea a ceva imperceptibil și cald. În mine creștea un fel de fericire, un sentiment sublim. În sfârșit îl găsisem! Între inima mea și a lui era o țesătură de raze. Și cum să nu fiu fericită, când descoperisem un nou fel de iubire?
Telefonul mobil vibră și îmi trimise ultimele mesaje primite în poșta electronică. Am deschis ochii. El a rămas acolo, în vis, dar între mine și el acea țesătură fină, de raze, ce nu a putut fi oprită la granița dintre lumi și ne-a legat inimile, e vie. Nu l-am întâlnit niciodată pe pământ, figura lui e nouă aici, însă în sufletul meu e foarte familiară, ca și cum, într-un fel misterios, ar face parte din mine. Îmi stăruie în minte în gând. Oare e real? Poți să te îndrăgostești de cineva pe care nu l-ai întâlnit încă, de cineva care trăieșe doar în vis?

Despre tinerețe și o casă


Despre tinerețea sufletului și o casă

Urcam scara pe întuneric, așa cum făcusem de multe ori, cu o ușoară teamă11088239_735647723199181_9070305727082438_n de a nu fi văzută, de locatarii din blocul de alături, ce stăteau mereu la pândă, oameni cu mult timp liber și plini de grija altora. Nu că m-ar fi interesat în mod special vorbele lor, dar preocuparea mea era de a nu-i creea lui probleme. În comunitățile de turci, conservatorismul obiceiurilor de acasă nu e diminuat cu nimic, iar prezența mea acolo ar fi fost jignitoare. O femeie singură și un bărbat singur nu au ce căuta împreună, decât în compania unei rude. Ușa de la intrare era întredeschisă și întunericul de aici, altul decât cel de pe scară, mă îmbrățișă cu o adiere caldă, aflat într-o infinită așteptare. Cunoșteam mirosurile casei, ce se înălțau subtile, din fiecare ungher, fiecare foșnet, abia perceptibil, ca respirația unei ființe. Mi-am lăsat sandalele pe hol. Tălpile mele simțeau pardoseala sticloasă și moale, de linoleum lustruit cu sârg, de trei ori. Am închis o clipă pleopele, zâmbind. Am inspirat adânc, deschizând brațele, larg. Nu simțeam nici un semn feminin, deși, energia locului era blândă. Atârnat în nemișcare, pe colțul oglinzii stătea unul din lanțurile mele, cu un mic medalion din zirconium violet. Metalul colierului, obișnuit, ce începuse să oxideze, înnegrindu-se pe alocuri, aproape că nu se distingea prin firul de lumină ce străbătea încăperea, doar scânteierea violacee, îl făcea vizibil, un fel de pendul, încremenit într-o clipă tremurătoare. Nu apucasem să-l port, deși mi-l dorisem o vreme. Îl lăsasem, așa cum lăsasem și alte lucruri, cu drag de locul acesta, dar purtând în ele, ascunsă, bucuria de a fi fost ale mele. Colierul îmi spunea că, nu trecuse pe acolo nici o femeie, ori dacă a fost, nu a fost atât de importantă, încât să schimbe, cu ceva, locul lucrurilor. In camera de zi, aceeași nemișcare. Parcă nu aș fi plecat niciodată, și anul scurs s-ar fi evaporat, cumva, în eter. Pe pervazul interior al ferestrei, cele trei lumânari decorative, în forma unor delicate flori de nufăr roz-violet, erau intacte, în aceeași poziție în care le lăsasem, alături de o lalea și o vază cu câteva globuri de mătase gri. M-am așezat o clipă, pe canapeaua acoperită cu o cuvertură roșu stins, cuvertură a cărei istorie o cunoșteam. O primise de la ea, cealaltă, cea pentru care aproape că înebunise la un moment dat. În ultima ei ședere, femeia a vrut să schimbe prin casă, să lase amprentele ei dominante, ca și cum, ar fi vrut să estompeze, cumva, faptul că eu locuisem acolo. I-a fost acceptată doar cuvertura. Parcă o vedeam atunci, în seara aceea, când insistase să mă cunoască și plină de generozitate, mă și invitase la ea. Abia mă văzuse de câteva minute. Reproșurile ei, felul în care încerca să îl domine, să îl controleze, știind ce efect avea asupra lui, îmi dădeau senzația unui personaj malefic. Fața ei cu osatura puternică, pielea ne o nuanță închisă, orientală, încerca să reflecte un calm și o stăpânire de sine. Ochii negri, mari și umezi erau însă niște scânteieri când devoratoare, când ucigătoare. Îi simțeam teama ascunsă, sub masca unor gesturi binevoitoare, mai apoi furia, ascunsă și ea, la auzul refuzului meu. S-a ridicat cu un oftat și a plecat. Yavaș, yavaș. Încet, încet. Dar a urmat-o disperat, simțind furtuna din sufletul ei. Nu o putea lăsa să plece. Eu nu aveam pentru ce să lupt. Nu era al meu. Ea credea că îl are și că e pe punctul să îl piardă. De fapt, el nu aparținea niciuneia, dar ar fi vrut, într-un fel doar de el știut, să ne păstreze pe amândouă. Așa că am ales eu.
A trecut o vreme. În timpul în care eu eram plecată, ea a dispărut din viața lui.
Acum, mă văd în locul acesta cu plecări și reveniri, deși, doar locul mi-a aparținut din tot sufletul și eu lui.
Din bucătărie răzbate parfumul cald și uscat de lămâiță și flori de munte, ceaiul acela care m-a vrăjit făcându-mă să doresc să îl beau în fiecare zi, cu dependență, ca o sevă a existenței mele tulburătoare. Nicăieri în altă parte, plantele acestea delicate de sideritis, nu aveau aceasta aroma, deși preparam ceaiul în același mod.
– Ai venit?- îmi zise lăsând deoparte telefonul mobil pe al cărui ecran urmărea niște clipuri despre războaie în Orient. Mă aștepta și asta îmi dădea un sentiment plăcut de confort. M-am așezat lângă el. Știa că sunt obosită și mi-a masat tălpile, apoi spatele. Mai târziu, stăteam cu ochii închiși. El urmărea, fără sonor, un film. Și atunci, am avut o viziune. Ca printr-o ceață gălbuie, se desfășura în fața mea un oraș. Îmi era cunoscut, de parcă mai fusesem acolo, în alte timpuri, undeva, în adâncul Asiei. Încercam să mă apropii. Vedeam aievea, cu ochii închiși, oameni, căruțe, clădiri sub un cer senin. Mai fussem aici, într-un vis mai vechi de-al meu și încercam să trăiesc momentele acestea.
– Dormi? – m-a întrebat el, văzându-mi expresia feței destinsă și pleoapele închise.
– Nu. Mă gândesc.
Și atunci, viziunea s-a închis, ca o poartă spre altă dimensiune. Aș fi vrut să o pot continua, și încercam senzația aceea, de ușor regret, pe care o ai când te trezești dintr-un vis frumos, ce îți creează senzații minunate și ceva, un zgomot ori lumina te aduce brusc în realitatea terestră. Am încercat să mă relaxez, dar am adormit.
Dimineața, m-am trezit devreme, așa cum făceam mereu, să mă scald în lumină. Mi-am făcut o cafea ness. Nu-mi plăcea ness-ul în mod special, dar în casa aceasta, totul e foarte simplu, și o cafea de altfel ar fi presupus aparate, vase. Stăteam în același colț al sofalei din living. Ascultam șoaptele vesele ale casei. Praful se așternuse peste tot, și nu simțeam nevoia să îl șterg, să îi stric prieteneasca învăluire. Aparținea și el locului. Fiecare fir de praf avea și el o poveste, orientală, și o  dramă. În biblioteca din fața mea, câteva cărți, citite și ele, respirau printre razele de soare, ce se zbenguiau prin ochiurile perdelei.
Mai dormea. I-am privit ochii inchiși, tăietura pleoapelor oblice, liniștea ce i se așternuse pe chip. Mirosea a flori sălbatice, de munte. Altă dată l-aș fi întâmpinat cu micul dejul. Acum aveam senzația că sunt în trecere. În hol, am mai aruncat o privire oglinzii și un zâmbet. Chipul meu întinerise peste noapte și în inimă o floare rară strălucea. Am plecat. Afară era soare, un soare de vară, poate adus din Turcia, ori de oriunde, iar lumina lui portocalie-verde, strecurată printre ramuri, mă îmbrățișa cu mii de brațe.