Arhive blog

Povestea bărbatului cu ochii albastri


– Sosesc în câteva minute. Să știi că pe drum m-am întâlnit cu fostul tău prieten.blue-eyed-man M-a oprit câteva clipe pentru o discuție și nu e prea încântat.
– Te aștept. Sunt acasă.
În timp ce mă fâțâiam încoace și-ncolo prin casă mă gândeam la reacția lui Janis. Zâmbeam. Știam că era supărat. Îmi dăduse mașina aceea argintie, cu cu o formă mai rotundă,ce aducea a arici fără țepi, din cele câteva pe care le deținea, să o folosesc pentru drumurile cotidiene. Era un vehicul ușor iar și caroseria nu era de tablă, nici măcar de aluminiu, ci dintr-un material foarte ușor și rezistent iar parbizul, geamurile ușilor laterale și plafonul erau transparente, irizante. Camera de la parterul casei, avea cam 20 de metri în lățime și vreo șase în înălțime, așa că lumina galben-verzuie pătrundea printre plantele suspendate, proiectându-se foarte discret, în fire lungi de raze.
Îl auzii când lăsă vehiculul pe rampa de la intrare. Îmi întinse cheile iar umbră de îngijorare îi undui privirile infinit de albastre. Janis apăru și el în scurt timp. Luă mașina și plecă fără să ceară explicații. Era bosumflat și îl durea. Îi simțeam durerea aceea, însă nu mă mai afecta. Mă simțeam eliberată. Decisesem să am pe altcineva în viața mea. Pe cineva pe care să nu fiu nevoită să îl împart cu nimeni ori să-l văd printre picături. El îmi dovedise, în mulții ani petrecuți împreună, că eram doar o opțiune pentru dispozițiile lui și că îi era dedicat ei, celeilalte și familiei. Făceam în sfârșit un lucru bun.
– Ce a spus? – am întrebat eu.
– Ah! Nimic urât, în ciuda situației, însă m-a întrebat de ce conduc eu mașina. I-am zis ca a mea e în service, că am plecat aseară târziu și tu mi-ai spus să nu comand taxi. Apoi a spus că dorește să o recupereze. Cred că te-a iubit foarte mult.
– Da. Au fost sentimente puternice și reciproce.
– Și? Acum ce e?
– Acum, mă simt împăcată cu perioada aceea din viața mea. Acum ești tu. Totul e complet.
Nu ne zâmbeam, însă degajam amândoi un fel de emoție ce se contopea. Știam că el mă urmărește, pentru că simțeam unduirea privirii sale. Fără să mă uit la el, aș fi putut să-i ating din minte, fiecare fir de păr, tuns scurt, ori din barba deloc neglijentă, ce fusese lasată să crească de două zile. Eram amuzată că, în ciuda faptului că mie îmi plac inexplicabil, bărbații bruneți și înalți, el avea părul saten spre blond si nici nu era foarte înalt. Aveam aceeași vârstă și mă bucuram că, în sfârsit întâlnesc pe cineva ca mine, cu care pot discuta orice, fără complexul de a-l pune în dificultate. Și chiar ne povesteam lucruri, fără cuvinte. Schimbam gânduri. Îi vedeam cămașa cu mâneca scurtă, în carouri verzi-albe și blugii albastri. În picioare purta pantofi moi, cu talpă groasă. Afișa o eleganță simplă, masculină și rafinată. Mă gândeam la parfumul lui dar nu-mi venea în minte decât ideea a ceva imperceptibil și cald. În mine creștea un fel de fericire, un sentiment sublim. În sfârșit îl găsisem! Între inima mea și a lui era o țesătură de raze. Și cum să nu fiu fericită, când descoperisem un nou fel de iubire?
Telefonul mobil vibră și îmi trimise ultimele mesaje primite în poșta electronică. Am deschis ochii. El a rămas acolo, în vis, dar între mine și el acea țesătură fină, de raze, ce nu a putut fi oprită la granița dintre lumi și ne-a legat inimile, e vie. Nu l-am întâlnit niciodată pe pământ, figura lui e nouă aici, însă în sufletul meu e foarte familiară, ca și cum, într-un fel misterios, ar face parte din mine. Îmi stăruie în minte în gând. Oare e real? Poți să te îndrăgostești de cineva pe care nu l-ai întâlnit încă, de cineva care trăieșe doar în vis?

Cum sa urasti pe cineva care iubeste?!


Se priveste in oglinda, netezindu-si cu degetele doua riduri incrustate la coada ochilor. Cat de repede sterg anii, frumusetea! Prin parul ei castaniu luceau fire argintii, ca o tesatura scumpa si delicata. O pasare tasni in zbor, pe langa fereastra deschisa, lasand lumina verii sa se proiecteze in rotundul oglinzii si facand ca apele ei, sa se increteasca usor, in cercuri.
Era ziua aceea de mai, cand el s-a asezat la masa din bucatarie, asa cum faceau mereu dimineata, uitandu-se in ceasca de cafea cafea fierbinte, vrand sa ii inspire aroma. Apoi, a privit-o drept si adanc in ochi.
– O iubesc. Am sa plec, dar o sa am grija de tine si de fete. Era trist si ea ar fi vrut sa il vada fericit, sa il poata uri.
Amalia n-a scos un cuvant. Tacea iar in urma lui, casa a ramas ca un cuib, din care a zburat o pasare minunata, ce canta triluri doar de ea stiute si auzite. L-a lasat sa plece. La ce bun sa ii mai stea in cale? O iubea. Cand ea, cealalta, a nascut o fetita, a simtit ca zdrentele sufletului ei sunt sfartecate de un cutit invizibil. Ar fi vrut sa planga ori sa se roage, sa spere intr-o pedeapsa Dumnezeiasca, dar nu putea. Cum sa urasti pe cineva care iubeste? L-a vazut mai apoi de mana cu ea si cu fetita. Fata lui era scaldata in lumina. Era fericit! Si-atunci ar fi vrut sa ii urasca ericirea, dar nu putea. S-a multumit sa il priveasca de la distanta, intr-o secventa care i-a ramas intiparite in minte. Era tot el, barbatul acela bland, cu ochii umezi si sufletul ca un copac cu multe brate intinse, nusa cerseasca ci sa ofere iubire si protectie. Cand fetele i-au adus-o pe sora vitrega in casa, sa se joace, ca doar era sora lor, a plans in hohote, ascunsa dupa perdeaua grea a unui zambet. Avea ochii lui si acea stralucrie de copac cu multe ramuri. Si a iubit-o ca si cum era a ei dintotdeauna.
Dar a venit si noaptea aceea de toamna si ea, femeia cealalta s-a stins. A aflat mai apoi, ca suferise mult de pe urma unei boli necrutatoare iar moartea a primit-o in liniste, cu tristetea pentru micuta ei de doi ani, ce ramanea singura. El o tinea de mana si ea plutea ca un abur. “Nu muri!!!” hohoti el, insa nu il mai auzea. Si-a continuat zborul ducand cu ea iubirea aceea uriasa. A ramas trist, cu sufletul golit, zambind doar de dragul fetitei. Venea des la Amalia, vrand ca ea sa creasca aproape de surori si dorind parca sa fuga de locul in care fusese fericit, simtind pe umeri apasarea unei tradari.
– A trebuit sa fiu pedepsit, petru fericirea de care m-am bucurat, chiar si putin.
– Intoarce-te acasa. Fetele o sa fie fericite si o sa fie bine.
Si s-a intors, trist si pierdut, ratacind in adancurile sufletului sau, ca intr-o prapastie fara fund.
E iarna si infloresc ferestrele sub muscatura cumplita a gerului. Fetele sunt plecate iar cafeaua abureste in cestile de portelan alb, pictate cu maci.
– Este gata cafeaua. Hai, nu vii? Intrebarea ramase fara raspuns. Se uita la el din usa dormitorului si il vazu ca doarme, somnul acela linistit, trecut dincolo de rauri si vami, cu un zambet de usor regret asezat pe chip, cel al copacilor cu brate de iubire. Amalia tremura iar glasul I se innodase in gat. Trupul i se golise si parea o coaja usoara, pe care o putea face sa pluteasca si o respiratie.
– N-a fost sa fii al meu, dragule…, sopti ea in timp ce izvoare fierbinti ii scaldau ochii.
Amalia se uita in oglinda atingandu-si cu degetele ridurile, isi scutura parul cu tesatura lui argintie, alungand din privire, o poveste de-o viata. Usa se deschide cu zgomot si rasete de copii ca si chlinchete de clopotei umplu incaperea.
– Mami, mami! Uite ce rochita roz mi-a cumparat Simona si Ancuta de la mall si mi-au spus ca, sunt ca o printesa!
– Esti o printesa foarte frumoasa, una roz. Toate trei sunteti printeselele mele, dar voi stiti deja asta.

Femeia cu naframa, din Bobalna- (desene pe asfalt)


S-a oprit timpul istoriei, in varful dealului cu Mausoleul de la Bobalna, monument ce aduce cinstire celor cazuti in Rascoala de la 1437, insa in satul de la poalele lui, viata curge ca un rau in clocot de parca mereu asteapta sa se intample ceva extraordinar. Satul are personalitatile sale puternice si evenimente de anvergura care i-au adus faima si i-au marcat existenta, fiind satul natal al lui Alexandru Vaida Voievod, politican ilustru si fost ministru de interne apoi de externe, in perioada interbelica. Tot aici locuieste un poet local, un tip visator si romantic, asa cum ii sede bine unui poet si care a chiar publicat volume de poezii. L-au lasat in umbra gazetele, pana cand, un incendiu ce i-a distrus casa, l-a scos din nou, din anonimat, pe acest modest si visator Don Quiote de Bobalna. Prin 1996, o televiziune a transmis in direct alegerile, de la sectiile de votare din comuna, eveniment foarte important, despre care s-a vorbit multa vreme in localitate, mai ales ca a venit special, sa ia pulsul istoriei si a vietii patriarhale, cunoscutul jurnalist si moderator Mihai Tatulici. Oamenii de aici au sangele fierbinte, al celor ce au luptat pe deal, impotriva stapanirii habsburgice.Seara de seara, barbatii se intalnesc la bufet, comenteaza filmele, despre politicieni si mondenitatile locale. Si au Doamne, ce povesti si dezbate, cu filozofia simpla a omului de la tara! Satul este imbracat in cascade de verdeata de cum da primavara, cu livezi si gradini, inconjurat de paduri. Miroase a verde si a ierburi, si pe inserat se aud talangile vacilor care se intorc din timp.
Soseaua strabate comuna prin mijloc, ca o axa serpuita, asfaltata, marcata proaspat cu vopsea alba, cum tebuie intr-o localitate unde primarul e bun gospodar, ca pe aici oamenii nu se pot face de rusine. Masinile sunt rare si oamenii circula nestingheriti pe sosea, scosi din amorteala din cand in cand de cate un tractor, ori cate un autobuz ce trece din ora in ora pe acolo. De=o parte a soselei e primaria si postul de politie, de cealalta dispensarul si magazinul cu bufetul, locul unde se aduna oamenii, la o vorba ori sa-isi cumpere cele de trebuinta. Ceva mai incolo, inainte de curba e scoala, o cladire cu etaj, incapatoare petru copii din comuna. Totul e ingrijit, vopsit, curat ca la o comuna cu renume trebuie sa fie toate puse la punct gospodareste.
Lelea Lucretie si Lelea Anica, sedeau de povesti de vreo jumatate de ora, in mijlocul drumului, nestingherite tocmai marcajul alb. Cele doua batranele de 70 de ani, erau bune prietene, de o viata dar nu isi terminau niciodata povestile. Universul se concentrase atent, acolo unde ele imparteau lumea in lung si in lat, cu povestile lor sfatoase. Si se aplecau una spre alta, sa isi vorbeasca in soapta, ca nu care cumva sa le auda cineva. Cine sa le auda, tocmai in mijlocul drumului?
– Noa spune tu, Lucretie, cu ce propunere o mai vinit si primarul asta! Io i-am zis barbatului, ca la sedinta de consiliu de maine, sa nu fie de acord.
– Ai facut tare bine, Anica… dar nu apuca sa isi termine fraza soptita, cand se auzit un scrasnet de roti. Masina neagra ce venea cu viteza, pravalindu-se pe sosea, scoase un scrasnet lung, lasand amprente negre, insa soferul le remarcase tarziu pe cele doua batranele si Lelea Lucretie fu “mangaiata” cu portiera pe sezut. Femeia cazu gramada. Tanarul opri, deschise usa si se repezi la ea sa o ajute. Era alb la fata ca hartia si mainile ii tremurau.
– Matusa, te-ai lovit rau? Te doare ceva?
Femeia, tacea, uitandu-se imprejur, naucita, cu naframa putin sucita, si cu fustele pline de praf. Lelea Lucretie, avea intiparita pe fata, expresia celui care cade din pom si parca fara voa ei, a fost asezata in mijlocul drumului, sa mediteze. De la dispensar asistenta alerga repede sa vada daca e nevoie de ingrijiri medicale ori de ambulanta. Ii lua pulsul, tensiunea. Nu parea sa aiba ceva.
– Matusa, vrei sa chemam salvarea?
– Da di ce? N-am nimnic, numa julitura. Da nu-mi dau seama ce am patit!
– Ati fost accidentata de masina, ii spuse si politistul de la post, aparut si el intre timp.
Cativa sateni curiosi, incepura sa se imprastie, semn ca nu a fost mare lucru: cateva zgarieturi si gata. Lelea Lucretie isi revenea incet, starea aceea de soc, se uita spre tanar, spre multime care o mai privea cu suspiciune, si suparata ca a fost deranjata si ca e in centrul atentiei se apuca sa il apostrofeze pe soferul inca speriat.
– Si tu?! Nu aveei loc pe drum, cat de larg era?! Trebuia sa te sui pe mine?!
– Pai nu m-am urcat. Ciculam pe sosea, regulamentar. Dumneavoastra erati in milocul drumului. Imi pare rau.
– No ni la el, iti pare rau. Sa ai grije alta data pe unde umbli! Si sa-ti steie mintea la drum, nu la fuste!
– Sigur nu vreti sa chem salvarea, mai intreba asistenta din comuna?
– Pentru ce? N-am nimnic, zise ea scuturandu-si fustele de praf.
Cum adica sa mearga la spital, ea care batuse tara in lung si in lat? Nici vorba.
– Noah, amu ma duc acasa ca omu cela a fi ingrijat.
Schiopatand usor de un picior, cat sa smulga urme de ingrijorare spectatorilor de pe terasa bufetului, se indrepta spre casa. Din poarta, badea Gheorghe o intampina ingrijorat.
– Noah, da ce-ai mai facut, tu fomeie?
– Io? Nimnic? M-o calcat unul cu masina, da’ n-am nimica.
Batranul o privi cu neincredere dar de la ea se putea astepta la orice. Lucretia era o femeie, frumoasa, cu ochi albastri, adanci. E faina si acum la batranete. Si la fel de aspra ca in tinerete. Cand venea vara, mergea in pelerinaj, batea tara, in lung si in lat. Pleca de acasa, fara bani, fara merinde, facand autostopul. Déjà soferii de tir o cunosteau. Era simpatica foc, povestitoare, vesela. Nu ii cereau bani pe transport. Iar la manastiri, primea mancare si cazare gratis. Se intorcea acasa linistita si impacata pentru un an, dupa o hoinareala de o luna. Era prima in sat, cand era vorba de organizare. Orice, punea la cale, avea strategii si rezolvari la o gramada de situatii. Chiar si cand trebuia sa mobilizeze oameni pentru lucrari in interesul obstei. Nu era chip sa i te opui. Purta bastonul de maresal in buzunarul sortului ei de taranca. Dupa Revolutie, curentul nationalist a patruns-o si s-a inscris in Partidul Romania Mare. Ca ea era romanca, pana in maduva oaselor. Daca Dumnezeu a vrut ca ea sa se nasca in Bobalna, intr-un sat istoric, inseamna ca a stiut de ce. A fost chiar si la Bucuresti, la un Congres interational al romanilor de pretutindeni. Intoarsa acasa, le povestea femeilor despre aventurile ei, iar ele, stateau cu gura cascata, auzind-o deruland peripetiile din calatorie. O invidiau si visau cum ar fi facut si ele, daca le-ar fi lasat barbatii sa plece de acasa.
– D-apoi drajile mele, cum sa va spui? Io eram singura fomeie cu naframa, in tata sala aceea mare. Restul erau numa doamne elegante. Dara, stiti ce frumos or vorbit toate, cu mine? Si mi-or lasat si numere de telefon si mi-o promis ca-mi scrie.
Si femeile visau. Ce fain trebuia sa fi fost! Bine ca macar Lucretia a fost acolo. Si asta e lucru mare! Se lasa seara in Bobalna, vacile se intorc din camp si oamenii se aduna prin case, iar in ultimele licariri ale soarelui, in asfintit, printre umbre, se mai vad desenele rotilor scrasnite pe asflat. Dar leliuca Lucretie a avut noroc, ca e „fomeie cu naframa”, din Bobalna.

Pe aceeasi tema au postat au mai postat in Clubul Psi.

Pana la stele si inapoi (4)


Ziua de sambata i-ar fi parut lui Alex lunga si plictisitoare, completata cu dogoarea soarelui de iulie, asa cum sunt uneori zilele de munca vara, cand lumea e plecata in concedii. Dar nu era asa. Cu telefonul in mana, forma numarul ei de zeci de ori si se razgandea de fiecare data de jena. In cele din urma, pe la noua, o suna. Se insenina de cum ii auzea vocea. Ii spuse doua bancuri sa o faca sa rada.
– Pot a te mai sun? se auzi el intrebad fara sine.
– Desigur.
– Sa nu te deranjez.
– Nu ma deranjezi.
– Ma gandeam ca ai musafiri, spuse el cu gandul la barbatul care urma sa vina si un gand incomod incepea sa ii incolteasca in suflet.
– Dupa amiaza. O sa iesim in oras la o piza, toti trei. Nu-i pot refuza invitatia. S-ar supara si ar incepe sa se indeparteze de copil. Si asa a fost distant o vreme.
– Bine. Fa asa cum crezi ca e mai bine. Vorbim mai tarziu.
Dana inchise telefonul. Urca doua etaj la prietena ei Bety, o doamna in varsta de care o legau doua pasiuni comune, pisicile si florile. Un afis in scara blogului, in care Dana ruga pe cine gaseste o birmaneza tafnoasa disparuta fara motiv intemeiatde la domiciliu, sa ii dea de stire, afisul, i-a adus-o la usa pe Bety. E genul de persoana fara varsta. Poti spune ca are 40 de ani ori 50. Calma si de o modestie ingrijita iti face placere compania ei si iti doresti sa o ai, pentru ca simti ca nu e genul care isi doreste prieteni neaparat. Fara o educatie inalta dar spirituala, cu o viata traita de una singura dupa ce sotul ei, s-a stins la cateva luni dupa casatorie, ea stie cum e sa fii singura si sa te zbati intre oameni. O intimpina zambind, de la usa iar pisicile vin curioase sa ia in primire musafira care aducea de afara mirosuri straine, de alte pisici.
– Stii ca pisicile asa fac cunstinta? Se miros, isi apropie nasurile reci unele de altele. E felul lor de a saluta.
– Interesant.
– Bety, cand am venit prima data la tine, am simtit ceva, nu stiu cum sa iti descriu, ca un fluid, o energie blanda, lina, ce mangaie in organism si urca asa ca o seva.
– E nomal. Sunt o persoana pozitiva.
– Nu e numai asta. Am simtit ceva asemanator la un bioenergetician, in urma cu cativa ani.
– Fac yoga de multi ani, ma rog la Dumnezeu si purific mereu casa. Uita-ta in jurul tau, totul e prietenos. Avea dreptate, totul respira a calm si a blandete.
– Bety, pot sa iti povestesc ceva?
– Stii bine ca poti. Abia astept povestea.
– Uite, ma intlnesc de cateva zile cu un barbat.
– Iti cauti un sot? Stii cum se spune:” sotul e acea persoana cu care iti imparti problemele…pe care inainte nu le-ai avut”. Zambira amandoua. Glumesc. E ceva in neregula cu el?
– Nu stiu. E casatorit. Asta nu-mi place. E singurul lui defect. Dar el ma atrage intr-un mod in care nu-l pot controla. Ii povesti intamplarea cu apelul acela si cand cu vocea lui gatuita ii spusese:” Trebuie sa iti sun ceva. M-am indragostit!” daca nu m-ar fi sunat, eram decisa sa nu il mai intalnesc. Dar clipa aceea a schimbat totul.Sinceritatea, vocea lui calda m-a facut sa vreau altceva decat vroiam.
– Ce as putea sa iti spun? Esti pregatita sa iti asumi relatia asta?
– Viata mea a fost mereu complicata. Nu ma tem de nimic.
– Ce te atrage la el?
– Cred ca felul foarte deschis si sincer de a spune lucrurilor pe nume. De a vorbi despre sentimentele sale. Apoi, imi da un sentiment de siguranta si stabilitate, de echilibru, ceea ce mie imi lipseste in momentul acesta.
– Si nu te deranjeaza a il imparti cu alta?
– Hmm… Asta nu-mi place. Prefer sa nu ma gandesc. Nu e deloc confortabil dar pe de alta parte, e de preferat unor relatii scurte. Viata mea a fost agitata in ultima vreme si simt ca mi-a iesit in cale exact atunci cand era momentul. Undeva in univers, s-au aliniat niste stele. Zambira amandoua.
– Atunci, eu zic sa lasi lucrurile sa curga de la sine.
– Asa gandeam si eu. Cautam o a doua opinie.
– Te servesc cu ceva sau doar o cafea?
– O cafea naturala si amaruie.
– O ora mai tarziu pleca de la Bety, cu o impacare de parca si-ar fi ascultat vocea propriei constiinte. Restul zile zbura ca si cateva clipe iar Alex o mai suna de cateva ori, doar asa, ca sa vada ce face si sa o inveseleasca. Musafirul ajunse si el si iesira in trei, asa cum n-o facura pe vremea cand erau casatoriti pentru ca lui nu ii placeau iesirile cu familia, decat de Paste si de Craciun. Totusi, racoarea serii, ambianta terasei i-a facut sa stea mai mult la discutii, evitand cu abilitate discutiile despre ei doi. L-a invitat sa ramana la ei pana dimneata, ca era o distanta lunga pana acasa. A acceptat cu o oarecare ezitare.
– Dimineata stateau prieteneste la cafea iar el avea pe fata imprimata expresia aceea in care ar vrea sa spuna” ei asta e, ce sa-i fac. Ce s-a dus, s-a dus.” Se pregati de plecare. Tudor e un barbat inalt cu tenul creol. Fusese chiar atragator dar ultimii ani i-au pus pe obraz niste santuri adanci. Slabise macinat de propriile neputinte.
– Acum am sa mi-o iau, ii spuse Tudor.
– Pai de ce?
– Sigur a fost mama sa verifice daca am dormit acasa. Nu imi da voie sa vin la tine. Nu te poate suferi ca ai divortat.
– Cum? Si te cearta ca nu dormi acasa? Acum ca ai aproape 40 de ani?
– Da. Asa e ea. Daca ai plecat, ai plecat.
– Atunci, du-te repede sa nu te certe daca ea ea iti controleaza viata in continuare, nu-si putu stapani Dana o ironie.
– Ma duc, ce sa fac? Cu aerul omului supus deciziilor altora.
– Imi pare rau ca viata nu te-a maturizat deloc. Iti doresc numai bine si sa ai grija de tine. Am uitat sa te intreb, ti-a reusit mancarea de mazare cu carne?
– -Da. Nu fost asa de greu. Am facut cum mi-ai spus tu la telefon. Poate te mai sun zilele acestea sa imi spui cum faci tu cartofii aceia care imi plac mie si friptura de pui?
– -Suna-ma oricand doresti si iti spun.
– -Bine. Am plecat. Dadu mana barbateste cu baiatul semn ca il considera matur de acum. Ar fi asteptat ca pe vremuri o imbratisare si un sarut dar Dana nu schita nici un gest sa ca pleca, tarand dupa el povara unor ani, amestecand furie, mila, ura, dragoste, disperare. Ranile erau inca vii. Pentru amandoi. Abia trecura doi ani de la divort. Ea se tinuse tare. Se batuse cu o lume intreaga. O mana de femeie dar puternica pentru a razbate prin drumul greu pe care a ales sa il urmeze. O nuca in invelis de catifea cum i-a spus odata cineva. El suferea de singuratate. Pierduse totul si se chinuia sa isi explice propria viata. Dana se intoarse spre Mihai.
– -Vrei sa merem la plaja pe malul Somesului, dincolo de Parcul Rozelor? E soare afara si nu e de stat in casa.
– Mihai se stramba usor. Nu era adeptul bailor de soare iar lui la padure nu-i place defel. E totul uscat.
– – Noah. E ca si cum te-ai sapuni sub dush fara sa faci baie.
– -Bine. M-ai convins. Hai la strand atunci, zice Dana incercand sa isi imagineze senzatia neplacuta de a te sapuni fara sa te speli. Plecara pentru a aseza inca un strat de bronz auriu, luat din razele fierbinti ale soarelui.

Pana la stele si inapoi


Dana se uita plictisita cum se deschid ferestrele pe calculator. Intrase pe un site de matrimoniale, pe care il descoperise recent. La inceput o amuzase, dupa aceea personajele care o contactau incepusera sa o agaseze. Minteau si se vedea asta de la o posta. O faceau insa cu atata convingere incat ei chiar credeau ca sunt extraordinari si pot emite pretentii. ”Ce e cu oamenii astia?” Ii mai lua in suturi, ii trimitea la plimbare. Era singura de ceva vreme, doar prietenii de cateva zile, incheiate brusc, pentru ca ”personajul” nu se ridica la nivelul exigentelor ei. Isi impusese un nivel desi inainte nu avusese unul. Considerase ca viata nu trebuia privita asa, prin prisma profesiunii, pentru ca nu mereu lucrezi ceea ce iti place. Fostul ei sot, lucreaza in constructii. E un muncitor simplu si harnic dar cu foarte multe vederi ingustate si principii invechite. Fostul ei prieten, ultima prietenie de lunga durata, e un tip care incercase multe, sa isi depaseasca statutul, dar fara succes. Se intorsese la reparat televizoare. Firea lui instabila si neputinta de a o accepta pe ea asa cum era l-a facut sa plece nu inainte de a-i arunca o replica zdrobitoare:”Sunteti niste increzuti, si tu si fiul tau, cu pisica aia in frunte”. Facea referire la pisica ei birmaneza, un animal de rasa cu o personalitate interesanta. Nu accepta persoanele dubioase iar pe el nu il suferise niciodata.Dana izbucni in ras. Poate ca ar trebui ca pisica sa le faca prietenilor ei niste teste de personalitate. Ar fi mai sigur. Nu e subiectiva. Se uita la barbatui care ii scria. Mai precis la scrisul sau pentru ca nu avea nici o poza. Ii raspunde politicos.
– Dar cu ce te ocupi, intreaba ea cautand repere sa ii faca rapid o caracterizare.
– Repar televizoare aparu raspunsul lui.
”Altul care repara televizoare. Cum ii gasesc eu pe astia? Am lipici la toti eletreonistii si electricienii din Cluj si dincolo de granitele judetului.
– Am inteles. Dar cred ca nu esti genul meu. Nu as vrea sa te supar spunand asta. Eu caut altceva.
– Uite, eu stiu ca pe internet, frazele scrise apar in alte note. – Da-mi te rog numarul de telefon sa te sun si o sa iti schimbi parerea. Promit sa nu te stresez cu telefoane. Sunt o persoana decenta.
Dana ii dadu numarul. Pe urma regreta ca nu se gandise. ”Ei, asta e. Uneori mai fac prostii.”
Barbatul o suna in cateva minute.
– Buna. Eu sunt Alex. Cred ca nu ti-am creeat o impresie prea buna. In schimb mie imi place de tine. As vrea sa te cunosc si sa te fac sa iti schimbi parererea. Ne putem intalni cateva minute? Intr-un loc public, unde doresti si cand doresti.
– Hmm…nu stiu ce sa zic. De ce ai vrea neaparat sa imi schimbi parerea?
– Pentru ca am senzatia ca esti genul de persoana pe care vreau sa o intalnesc.
– Ok. Sa zicem pe la 6. Alege locul ca nu am inspiratie.
– Ce ai spune in Parcul Babes, la Chios.
– Sunt de acord.
– Cum te recunosc?
– Te sun cand ajung. Dana inchise. ” Ce o fi cu mine? Nu mai sunt in stare sa spun nu?” Acum, daca tot i-am promis omului ma duc. Sunt o persoana de cuvant. O sa stau cateva minute de vorba cu el dupa care o sa plec”. Se uita la ceas. Azi are o aniversare, ziua fiului ei. Ea vrea cu orice pret ca azi, sa ia masa in oras. Doar ei doi. Baiatul implineste 15 ani asa ca e momentul sa iasa in public. Se imbraca in stilul ei, cu o tinuta intre sexi si decent. O fusta gri inchis, cu linia deasupra genunchilor, lasand sa se vada picioarele ei bronzate, cu glezne fine. Isi puse o bluza care se mula dupa formele ei, cu niste trandafiri negri pe un fond gri. Parul blond, ce ii depasea rebel umerii, il aduna intr-o coada impletita e jumatate si il lega cu doua bentite, crem si visiniu. Parul adunat lasa se se vada cerceii ei sofisticati, cu granate. Nu avea alte bijuterii. Nu ii placeau impopotonarile.
– Esti gata si tu, il intreba pe Mihai?
– Da, de cateva minute.
– Stai sa imi iau sandalele si plecam. Isi incalta sandalele,crem, cu tocuri inalte si subtiri, din 3 cureluse fiecare, prinse intr-o brosa de catifea bordeaux cu strasuri. Sandalele erau cea mai rafinata piesa a imbracamintii ei. Isi privi unghiile, o culoare laptoasa cu marginile albe, tipul de manichiura frantuzeasca, isi dadu cu o adiere de parfum, Kenzo Jungle. Ajunse si taxiul si plecara, fara a mai fi nevoiti sa circule prin caldura torida. Pentru ca baiatul vru sa testeze un mic restaurant cu specific ardelenesc, se oprira ”La cina.” Meniul era unguresc, ospatarii amabili, discutand prieteneste cu clientii incat i-au facut sa se simta bine. Mihai ii arata tabla pe care era scris ”avem castraveti covasiti”. Pufni in ras ca nu era obisnuit cu traditionalisme. Masa fu placuta. In cele din urma se ridicara si din atmosfera racoroasa, iesira in strada, unde caldura zilei de 15 iulie ii toropi.
– Vrei sa iesi cu prietenii tai azi? Ii inviti la o pizza?
– Da. Cred ca mi-ar place. Si asa nu am multi de cand ne-am mutat aici.
Ii dadu bani si se despartira. Brusc, isi aminti de intalnire. Dar daca nu m-as duce? Ce ar fi? Pe urma se gandi la barbatul care va veni si va astepta si la sentimentul de freaier pe care poti sa il ai in astfel de situatii. Statia de taxi era aproape asa ca nu era mare lucru. Daca tot a intrat in hora…sa fie bal. Se urca intr-un taxi care i se paru mai curat. Un mercedes gri metalizat. Se instala confortabil si astepta ca sofeul sa porneasca. Acesta insa se uita la ea. ”Ce o fi avand?”
– Unde mergem, doamna?
– Ah, La Chios.
– Unde la Chios?
– Nu stiu, mergm pana acolo si vedem la fata locului.
Masina demara. Intra pe stradutele de langa parc, trecu fasaind pe langa lac.
– Opriti doua minute sa dau un telefon.
Soferul opri.”Femeiea asta stie sa dea ordine” ii spuse el in gand.
– Buna. Sunt Dana. As vrea sa stiu unde esti, ca eu am ajuns. ”Poate ca a intarziat si atunci o sa plec. Si o sa ii mai dau si peste nas ca nu e punctual. Ce ma pot enerva cei care intarzie si care mint!”
– Sunt langa lac. Am o masina metalizata, gri.
– Aha. Te-am vazut. Se intoarse spre sofer si ii achita cursa. Cobori si se urca in masina barbatului, nu inante de a arunca o privire circumpsecta spre el. Intr-o fractiune il evalua. ”Un om onest”. Un barbat cu tenul bronzat, parul negru si cret. Ii placeau barbatii bruneti cu tenul creol, din motive inexplicabile. Tot din aceleasi motive nu ii placeau blonzii. Prea efeminati si cu pielea prea alba, uneori aspra. Ochii luminosi ai barbatului au privirea aceea a omului care nu stie minti. Se linisti si il aprecie ca pe o prezenta agreabila.Se aseza pe scaunul din dreapta.
– Vei sa mergem la un suc, ori la o cafea?
– Nu, multumesc. Nu doresc nimic special. Doar sa stam de vorba. Atat.
Masina se pune in miscare si, in scurt timp, opreste intr-o parcare, in parc, in fata unui hotel. Ea se gandea la o plimbare dar uitandu-se la sandalele cu tocuri si statu linistita. Vorbeau parca de la distanta de cativa metri. Despre copii, despre trecut, desre familii. ”Banalitati. Parca sunt la sedinta cu parintii.Ce caut eu aici?’ As putea cobori invocand ceva scuza.” Afla ca el lucreaza la televiziune si reparatul televizoarelor era doar un hoby, ceea ce o facu sa zambeasca. Dana isi mangaie usor genunchii, intr-un gest reflex, trecand degete subtiri peste o cicatrice din copilarie. Expresia lui era una calma si putin sobra. Ea nu ii vedea stralucirile din priviri. Se uita inainte la bunicile care isi plimba nepotii , la mamiciile cu copii in carucior.
– As vrea sa plec acum, daca nu te superi.
– Da, binenteles.
”Cred ca a fost o experienta. Sigur nu am sa ma mai intalnesc cu el. Unde mi-o fi fost capul? Si, asta ca asta, dar e casatorit. Dar a fost cinstit si mi-a spus cu toate acestea, ce sa caut eu intr-o astfel de relatie? Nu e pentru mine. S-a purtat frumos, deci nu pot decat sa ma port si eu la fel.” Masina parca in fata blocului ei. Cobori, dupa o despartire cam distanta. Isi dadura mana, ca la o intalnire de afaceri.
– La revedere!
Ea urca treptele incet. Intoarsa in racoarea casei simti nevoia unui ceai rece de menta, cu cuburi de gheata.Asezata in fotoliu, cu ceaiul in mana, trecea in revista momentele zilei.Telefonul o soase din amortire. Alex. ”Mi-am uitat ceva in masina?”
– Da? S-a intamplat ceva?
– Nu. Nimic grav. Trebuie sa iti spun ceva. Vocea lui era calda si vibra intr-un tremur usor.
– Spune-mi, zise Dana.
– Am tras pe dreapta. Nu mai pot conduce. Imi tremura picioarele. Ea crezu ca el se simte rau din cauza caldurii desi avea aer conditionat in masina. Trebuie sa iti spun, si vocea lui calda, vibranta, ii transmitea ceva prin difuzorul telefonului, ca un mesaj venit dincolo de inteegerea ei. M-am indragostit!

Poiana copilariei


Pe frumoasa vale a Somesului, la unirea Somesului Mic, de vine de la Cluj, cu Somesul Mare ce vine de la Bistrita, este asezat orasul Dej. In partea sudica, troneaza ca un orasel cu turnuri si turnulete, Combinatul de hartie, un colos industrial ce da de lucru la mii de oameni din oras si din satele de pe intreaga vale. In partea nordica, Salina Ocna Dej, e o alta sursa de existenta pentru oamenii din zona. Exploatarile de sare se fac acolo de mii de ani, de pe vreme romanilor. Si azi se mai poate vedea piciorului unui pod construit in perioada romana, in dreptul Parcului mare, pod care care facea parte din drumul sarii. Povestile acestei zone sunt si ele vechi, pline de legende si de locuri incarcate de istorie. O monografie a orasului, scrisa de un iubitor al locului, episcopul Teodor Neamtu, la sfarsitul secolului trecut, spune ca orasul, s-a construit pe sapte coline, pentru ca zona centrala, era o mlastina. Acum, de cateva sute de ani incoace, zona centrala , asezata ca intr-o caldare, este ocupata de cladirile administrative si scoli, dominate de impresionanta cladire a Bisericii reformate, contruita in stil gotic, un adevarat monument arhitectonic. Atmosfera de oras mic este plina de viata si caldura, data de vegetatia abundenta, cartiere de case cu gradini. Pe la inceputul anilor ’65, pe un camp la marginea orasului, au inceput sa rasara blocuri, devenind in scurt timp, Dealul Florilor, un cartier pentru muncitorii de la combinat si militari. Apoi s-a mai construit un cartier, cu timpul altul. Orasul s-a marit, are cateva licee, un spital, magazine. Parcul mare are un anume romantism cu platforma unde, in duminicile de vara, canta fanfara militara iar cuplurile, venite de pe ”floastar” un fel de ”la sosea” a Bucurestiului, se plimbau la brat pe aleile umbrite de castani impetuosi. Orasul acesta cu viata lui linistita, ai spune ca e unul din locurile in care nu se PhotoShare(3)intampla nimic. Dar viata pulseaza. Pe fiecare straduta, din fiecare casa ori apartament, oamenii orasului, cu vietile si bucuriile cu tristetile si apasarile lor isi impletesc destinele in fiecare zi cand plecand de acasa, drumurile lor se intersecteaza. Dincolo de cartiere, incep padurile, purtand in ele povesti fantastice ori legende impregnate in toponimie, Dealul Tirului, Bungar, Bacau ori Rapa Dracului sunt doar cateva din locurile cu rezonanta in istoria zbuciumata a urbei.
E duminica, mai sunt 3 zile pana la vacanta de vara si copiii simt plictiseala si oboseala adunata intr-un an. Parca le e greu sa isi mai tarasca ghiozdanele spre clase si viseaza cu ochii deschisi, zilele in care se vor trezi devreme, fara desteptator, spre disperarea parintilor si vor alerga la joaca. Soarele verii toropeste, cu caldura lui, scotand gazele la treaba, alergandu-le printre ramuri si frunze. Cate un caine de curte, obosit, mai latra, doar asa ca sa arate strainilor ca nu e casa pustie.
Danut, hai la fotbal! Cei trei baieti il strigara pe baietelul ce isi facea de lucru la bicicleta din curte. Isi ridica voios privirea si ii striga mamei doua vorbe de afara, fara sa se mai asigure ca aceasta auzise.
– Unde mergem? Intreba el.
– Cum unde? La teren.
Terenul de pe Bacau e un loc unde baietii joaca fotbal de ani de zile. Exista chiar si o poarta acolo, fara plasa, doar cadru. Inspirat fusese cel care il facuse acolo, dincolo de ultima casa de pe strada, in camp. Acolo nu deranjau pe nimeni si nu se prevedeau geamuri sparte si vecini imbufnati de eventualele ratari. Baietii discuta zgomotosi, starnind cu picioarele incaltate in tenisi decolorati si rosi pe ici pe colo, praful si pietrele de pe drumul neasfaltat. Rad veseli, starnind fluturii cu veselia lor. Danut e cel mai mic. Are 11 ani, dar pentru ca la varsta lui isi ia viata mai in serios,a fost acceptat in grupul baietilor. Tudor are 14 ani si e prins de febra admiterii la liceu. Ceilalti doi ii calca si ei pe urme, dar pana la examen ei mai au un an. Nu e mare stres. E ceva prea departe ca sa se gandeasca la asta. Jocul incepu si alergara o vreme dupa minge. Cam mult de alergat pentru echipe asa de mici asa ca se plictisira repede. Se trantira in iarba, rosii in obraji si asudati. Le era sete si la cateva sute de metri, padurea ii imbie cu racoare si umbra, cu adieri blande si ciripit de pasarele. Isi indreptara pasii intr-acolo. Alt suflu, o respiratie proaspata. Se racorira cu apa din izvor si dare negre, de praf amestecat cu apa, desenau pe obrajii lor veseli contururi interesante, ca franturi de harti complicate. Ii apuca cheful de explorare. Poate gasesc ceva ciuperci in padurea rara. Ori poate ceva fructe.
– Hai la Rapa Dracului si coboram in sosea, veni cu o propunere Andrei. Este acolo o padurice cu aluni. Poate gasim alune si chiar daca sunt verzi, tot bune sunt. Adunam si le spargem cu pietre. Ori poate niste fragi.
Padurea asternea in fata pasilor lor un covor moale de frunze. Fosnet de frunze sub pasi, fosnet de frunze in copaci, ca o soapta blanda dusa de vant. Cateva ciuperci si roscove aparute in cale le schimba drumul spre poiana. In partea de nord a poienitei parca aparuse un monument. Nu era mai inalt de un metru. Cand o fi aparut acolo? Il cercetara. Cateva lovituri cu o piatra facura piatra sa scoata un ecou, ca si cum ar fi fost ceva gol dedesubt. Au incercat ei sa sape cu niste bete insa parca o infipse cineva cu indarjire acolo.
– Stiti ceva? isi dadu cu parerea Tudor. Haideti sa mergem acasa. Fara scule nu putem face nimic. Venim joi. Aducem fiecare ce putem de acasa si musai sa ii dam de capat bolovanului acesta.
Cazura de acord. Poate gasesc sub piatra o comoara. Ori poate o harta. Ori poate ca e pusa sa mascheze o galerie. Citisera ei in cartea aceea, Ciresarii, despre tot felul de expeditii iar acum ocazia se ivea din senin. Expeditia e tinuta in mare secret. Mai mult de frica parintilor care i-ar putea opri cu motive serioase de oameni mari. Dar planul lor maret trebuie sa se implneasca.De trei zile, pustii se tot framanta. Parca nu mai trece vremea, odata. Ce scoala, ce medii? De asta le arde lor? Grijile lor sunt cu totul altele. Joi, de dimineata, cum scapara de acasa, de sub ochiul vigilent al mamei ori a bunicii, mereu ingrijorata ca baiatul nu mananca destul, isi luara sculele si pornira. Poiana e insorita si iarba inalta inca usor umeda de roua. Gazaele bazaie in drumul lor vesel pentru cate o picatura de nectar. Ici si colo, cate un fluture isi etaleaza cu seninatate plina de culoare efemerul clipei. Piatra era acolo, de un alb-crem, placut, acoperita cu muschi, in mare parte. O studiara. Nici o inscriptie nu spunea ceva despre ea. O singura emblema sapata in ea cu dalta, infatisa doua semiluni, orientate una spre alta. Incepura sa sape. Era bine infipta. Parca avea sub pamant doi metri, adancime. Cine ar fi putut face asa ceva? Bocaniturile lor umpleau poiana si sudoarea incepea sa le siroiasca pe fete. Deodata, poiana se umplu de zgomot. Un muget ciudat, un raget neobisnuit le facu sangele sa le inghete in vene. S-au ascuns ca la comanda, prin tufisurile de pe margine cu ochii plini de spaima la scena ce se desfasura in fata privirilor lor. Doi tirgi imensi, cu cozi stufoase ca de vulpe, se bateau si se muscau de cozi. Ba parca se invarteauin cerc, tinand fiecare in gura coada celuilalt. Danut se tranti cu fata in iarba plangand de spaima. Ceilalti insa, se simteau impietriti fara a-si putea desprinde privirea de la scena ce se desfasura in fata ochilor. Animalele acelea ciudate s-au transformat intr-un Om- Umbra, inalt, inalt, cenusiu. Doar picioarele ii erau incaltate cu cizme albe. Se uita spre ei, miscand din degetul aratator a avertizare. Apoi disparu, la fel de brusc cum aparuse. In poiana era atata liniste si soare acum. Piatra statea acolo, nemiscata si verde, o piatra a pacii depline si a impacarii. Copiii isi revenira cu greu si pornira spre casa fara a privi inapoi, fara graba. Era liniste pe cararea din padure. Iesira in camp si apoi intrara pe strada. Nu scotea nimeni nici o vorba.Toti vazusera aratarile si nu stiau ce sa spuna. Parca ar fi fost o intelegere intre ei. Nici unul nu a vorbit despre asta. Apoi, au incercat fiecare, cu vremea sa gaseasca un raspuns. Nimic interesant. Simbolurile oculte le spuneau lucruri care nu erau pe placul lor. Ba ca semnele cioplite sunt simbolul Necuratului, care, tot fiinta de lumina fiind, isi alege ca simbol luna. Ba ca animalele, daca nu au fost leu ori porumbel, care sunt reprezentarea Spiritului si duhului sfant, sunt malefice. Dar nimic concret. Vremea a lasat in urma povestea. Baietii au pornit care incotro pe cararile vietii lasand anii sa astearna un val peste povestea poienitei.
Tanara calca pe poteca insorita pe drumul spre poiana. Tinea in mana un buchet de margarete culese din camp. Cu cealalta mana isi tinea sotul, ca sa isi sincronizeze pasii in ritmul tinerei lor iubiri. Iarba fina si inalta ii mangaia matasos gleznele a descantec.
– Dan, tu a mai fost aici?
– Da. demult. Sa fi fost vreo 15 ani de atunci.
– E minunat. Atata soare si pace! Iar poaiana aceasta e ceva de vis.
Dan se uita spre coltul nordic al poienei. In locul pietrei acoperita de muschi pe o portiune de doi metri patrati, era plin da lacrimioare. Simtea in aer plutind o liniste suava, amestecata cu pafrumul delicatelor flori. Cum or fi aparut? Pe o raza de cativa kilometri nu se fac lacrimioare in padurea asta. Se auzi un tril cristalin de mierla ca o rugaciune. Se destinse. Se asezara amandoi pe iarba iar in ochii lui se oglindi poiana cu toata vraja ei, ca o poveste din copilarie.