Despre tinerețe și o casă


Despre tinerețea sufletului și o casă

Urcam scara pe întuneric, așa cum făcusem de multe ori, cu o ușoară teamă11088239_735647723199181_9070305727082438_n de a nu fi văzută, de locatarii din blocul de alături, ce stăteau mereu la pândă, oameni cu mult timp liber și plini de grija altora. Nu că m-ar fi interesat în mod special vorbele lor, dar preocuparea mea era de a nu-i creea lui probleme. În comunitățile de turci, conservatorismul obiceiurilor de acasă nu e diminuat cu nimic, iar prezența mea acolo ar fi fost jignitoare. O femeie singură și un bărbat singur nu au ce căuta împreună, decât în compania unei rude. Ușa de la intrare era întredeschisă și întunericul de aici, altul decât cel de pe scară, mă îmbrățișă cu o adiere caldă, aflat într-o infinită așteptare. Cunoșteam mirosurile casei, ce se înălțau subtile, din fiecare ungher, fiecare foșnet, abia perceptibil, ca respirația unei ființe. Mi-am lăsat sandalele pe hol. Tălpile mele simțeau pardoseala sticloasă și moale, de linoleum lustruit cu sârg, de trei ori. Am închis o clipă pleopele, zâmbind. Am inspirat adânc, deschizând brațele, larg. Nu simțeam nici un semn feminin, deși, energia locului era blândă. Atârnat în nemișcare, pe colțul oglinzii stătea unul din lanțurile mele, cu un mic medalion din zirconium violet. Metalul colierului, obișnuit, ce începuse să oxideze, înnegrindu-se pe alocuri, aproape că nu se distingea prin firul de lumină ce străbătea încăperea, doar scânteierea violacee, îl făcea vizibil, un fel de pendul, încremenit într-o clipă tremurătoare. Nu apucasem să-l port, deși mi-l dorisem o vreme. Îl lăsasem, așa cum lăsasem și alte lucruri, cu drag de locul acesta, dar purtând în ele, ascunsă, bucuria de a fi fost ale mele. Colierul îmi spunea că, nu trecuse pe acolo nici o femeie, ori dacă a fost, nu a fost atât de importantă, încât să schimbe, cu ceva, locul lucrurilor. In camera de zi, aceeași nemișcare. Parcă nu aș fi plecat niciodată, și anul scurs s-ar fi evaporat, cumva, în eter. Pe pervazul interior al ferestrei, cele trei lumânari decorative, în forma unor delicate flori de nufăr roz-violet, erau intacte, în aceeași poziție în care le lăsasem, alături de o lalea și o vază cu câteva globuri de mătase gri. M-am așezat o clipă, pe canapeaua acoperită cu o cuvertură roșu stins, cuvertură a cărei istorie o cunoșteam. O primise de la ea, cealaltă, cea pentru care aproape că înebunise la un moment dat. În ultima ei ședere, femeia a vrut să schimbe prin casă, să lase amprentele ei dominante, ca și cum, ar fi vrut să estompeze, cumva, faptul că eu locuisem acolo. I-a fost acceptată doar cuvertura. Parcă o vedeam atunci, în seara aceea, când insistase să mă cunoască și plină de generozitate, mă și invitase la ea. Abia mă văzuse de câteva minute. Reproșurile ei, felul în care încerca să îl domine, să îl controleze, știind ce efect avea asupra lui, îmi dădeau senzația unui personaj malefic. Fața ei cu osatura puternică, pielea ne o nuanță închisă, orientală, încerca să reflecte un calm și o stăpânire de sine. Ochii negri, mari și umezi erau însă niște scânteieri când devoratoare, când ucigătoare. Îi simțeam teama ascunsă, sub masca unor gesturi binevoitoare, mai apoi furia, ascunsă și ea, la auzul refuzului meu. S-a ridicat cu un oftat și a plecat. Yavaș, yavaș. Încet, încet. Dar a urmat-o disperat, simțind furtuna din sufletul ei. Nu o putea lăsa să plece. Eu nu aveam pentru ce să lupt. Nu era al meu. Ea credea că îl are și că e pe punctul să îl piardă. De fapt, el nu aparținea niciuneia, dar ar fi vrut, într-un fel doar de el știut, să ne păstreze pe amândouă. Așa că am ales eu.
A trecut o vreme. În timpul în care eu eram plecată, ea a dispărut din viața lui.
Acum, mă văd în locul acesta cu plecări și reveniri, deși, doar locul mi-a aparținut din tot sufletul și eu lui.
Din bucătărie răzbate parfumul cald și uscat de lămâiță și flori de munte, ceaiul acela care m-a vrăjit făcându-mă să doresc să îl beau în fiecare zi, cu dependență, ca o sevă a existenței mele tulburătoare. Nicăieri în altă parte, plantele acestea delicate de sideritis, nu aveau aceasta aroma, deși preparam ceaiul în același mod.
– Ai venit?- îmi zise lăsând deoparte telefonul mobil pe al cărui ecran urmărea niște clipuri despre războaie în Orient. Mă aștepta și asta îmi dădea un sentiment plăcut de confort. M-am așezat lângă el. Știa că sunt obosită și mi-a masat tălpile, apoi spatele. Mai târziu, stăteam cu ochii închiși. El urmărea, fără sonor, un film. Și atunci, am avut o viziune. Ca printr-o ceață gălbuie, se desfășura în fața mea un oraș. Îmi era cunoscut, de parcă mai fusesem acolo, în alte timpuri, undeva, în adâncul Asiei. Încercam să mă apropii. Vedeam aievea, cu ochii închiși, oameni, căruțe, clădiri sub un cer senin. Mai fussem aici, într-un vis mai vechi de-al meu și încercam să trăiesc momentele acestea.
– Dormi? – m-a întrebat el, văzându-mi expresia feței destinsă și pleoapele închise.
– Nu. Mă gândesc.
Și atunci, viziunea s-a închis, ca o poartă spre altă dimensiune. Aș fi vrut să o pot continua, și încercam senzația aceea, de ușor regret, pe care o ai când te trezești dintr-un vis frumos, ce îți creează senzații minunate și ceva, un zgomot ori lumina te aduce brusc în realitatea terestră. Am încercat să mă relaxez, dar am adormit.
Dimineața, m-am trezit devreme, așa cum făceam mereu, să mă scald în lumină. Mi-am făcut o cafea ness. Nu-mi plăcea ness-ul în mod special, dar în casa aceasta, totul e foarte simplu, și o cafea de altfel ar fi presupus aparate, vase. Stăteam în același colț al sofalei din living. Ascultam șoaptele vesele ale casei. Praful se așternuse peste tot, și nu simțeam nevoia să îl șterg, să îi stric prieteneasca învăluire. Aparținea și el locului. Fiecare fir de praf avea și el o poveste, orientală, și o  dramă. În biblioteca din fața mea, câteva cărți, citite și ele, respirau printre razele de soare, ce se zbenguiau prin ochiurile perdelei.
Mai dormea. I-am privit ochii inchiși, tăietura pleoapelor oblice, liniștea ce i se așternuse pe chip. Mirosea a flori sălbatice, de munte. Altă dată l-aș fi întâmpinat cu micul dejul. Acum aveam senzația că sunt în trecere. În hol, am mai aruncat o privire oglinzii și un zâmbet. Chipul meu întinerise peste noapte și în inimă o floare rară strălucea. Am plecat. Afară era soare, un soare de vară, poate adus din Turcia, ori de oriunde, iar lumina lui portocalie-verde, strecurată printre ramuri, mă îmbrățișa cu mii de brațe.

Anunțuri

Posted on 14 Iulie 2015, in Povestiri din Cartier. Bookmark the permalink. 16 comentarii.

  1. Aceasta incursiune in propriul gineceu,descrierea ,atingerea,mirosul, amintirea,ma fac sa patrund alaturi de tine,prin praful parfumat,in usorul tau regret.
    Mi-a placut !

    • Ca intotdeauna, Naica, percepi subtilitatile, ca si cum m-ai cunoaste foarte bine. Casa sufletului meu este deschisa celor care vor sa o descopere. Exista un usor regret, dar dincolo de el, se afla ceva mult mai frumos.

  2. Deci, te-a așteptat… Mare lucru, zău așa! Cred că asta ți-a dat aripi, nu? Când te simți așteptată, dorită, totul e mai frumos și mai ușor. 🙂

    Să ai zile frumoase, Gabriela!

  3. La mulţi ani cu sănătate, bucurie şi iubire, dragă Gabriela! Numai gânduri bune, într-o zi atât de frumoasă! 🙂

  4. rodica muresan

    ”Chipul meu întinerise peste noapte și în inimă o floare rară strălucea. Am plecat. Afară era soare, un soare de vară, poate adus din Turcia, ori de oriunde, iar lumina lui portocalie-verde, strecurată printre ramuri, mă îmbrățișa cu mii de brațe ” ❤ ❤ ❤

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: