Arhive blog

Povestea bărbatului cu ochii albastri


– Sosesc în câteva minute. Să știi că pe drum m-am întâlnit cu fostul tău prieten.blue-eyed-man M-a oprit câteva clipe pentru o discuție și nu e prea încântat.
– Te aștept. Sunt acasă.
În timp ce mă fâțâiam încoace și-ncolo prin casă mă gândeam la reacția lui Janis. Zâmbeam. Știam că era supărat. Îmi dăduse mașina aceea argintie, cu cu o formă mai rotundă,ce aducea a arici fără țepi, din cele câteva pe care le deținea, să o folosesc pentru drumurile cotidiene. Era un vehicul ușor iar și caroseria nu era de tablă, nici măcar de aluminiu, ci dintr-un material foarte ușor și rezistent iar parbizul, geamurile ușilor laterale și plafonul erau transparente, irizante. Camera de la parterul casei, avea cam 20 de metri în lățime și vreo șase în înălțime, așa că lumina galben-verzuie pătrundea printre plantele suspendate, proiectându-se foarte discret, în fire lungi de raze.
Îl auzii când lăsă vehiculul pe rampa de la intrare. Îmi întinse cheile iar umbră de îngijorare îi undui privirile infinit de albastre. Janis apăru și el în scurt timp. Luă mașina și plecă fără să ceară explicații. Era bosumflat și îl durea. Îi simțeam durerea aceea, însă nu mă mai afecta. Mă simțeam eliberată. Decisesem să am pe altcineva în viața mea. Pe cineva pe care să nu fiu nevoită să îl împart cu nimeni ori să-l văd printre picături. El îmi dovedise, în mulții ani petrecuți împreună, că eram doar o opțiune pentru dispozițiile lui și că îi era dedicat ei, celeilalte și familiei. Făceam în sfârșit un lucru bun.
– Ce a spus? – am întrebat eu.
– Ah! Nimic urât, în ciuda situației, însă m-a întrebat de ce conduc eu mașina. I-am zis ca a mea e în service, că am plecat aseară târziu și tu mi-ai spus să nu comand taxi. Apoi a spus că dorește să o recupereze. Cred că te-a iubit foarte mult.
– Da. Au fost sentimente puternice și reciproce.
– Și? Acum ce e?
– Acum, mă simt împăcată cu perioada aceea din viața mea. Acum ești tu. Totul e complet.
Nu ne zâmbeam, însă degajam amândoi un fel de emoție ce se contopea. Știam că el mă urmărește, pentru că simțeam unduirea privirii sale. Fără să mă uit la el, aș fi putut să-i ating din minte, fiecare fir de păr, tuns scurt, ori din barba deloc neglijentă, ce fusese lasată să crească de două zile. Eram amuzată că, în ciuda faptului că mie îmi plac inexplicabil, bărbații bruneți și înalți, el avea părul saten spre blond si nici nu era foarte înalt. Aveam aceeași vârstă și mă bucuram că, în sfârsit întâlnesc pe cineva ca mine, cu care pot discuta orice, fără complexul de a-l pune în dificultate. Și chiar ne povesteam lucruri, fără cuvinte. Schimbam gânduri. Îi vedeam cămașa cu mâneca scurtă, în carouri verzi-albe și blugii albastri. În picioare purta pantofi moi, cu talpă groasă. Afișa o eleganță simplă, masculină și rafinată. Mă gândeam la parfumul lui dar nu-mi venea în minte decât ideea a ceva imperceptibil și cald. În mine creștea un fel de fericire, un sentiment sublim. În sfârșit îl găsisem! Între inima mea și a lui era o țesătură de raze. Și cum să nu fiu fericită, când descoperisem un nou fel de iubire?
Telefonul mobil vibră și îmi trimise ultimele mesaje primite în poșta electronică. Am deschis ochii. El a rămas acolo, în vis, dar între mine și el acea țesătură fină, de raze, ce nu a putut fi oprită la granița dintre lumi și ne-a legat inimile, e vie. Nu l-am întâlnit niciodată pe pământ, figura lui e nouă aici, însă în sufletul meu e foarte familiară, ca și cum, într-un fel misterios, ar face parte din mine. Îmi stăruie în minte în gând. Oare e real? Poți să te îndrăgostești de cineva pe care nu l-ai întâlnit încă, de cineva care trăieșe doar în vis?

Cu gust de cirese amare si de sare


Intotdeauna i s-a parut ca asteptarea e mai grea decat orice, pentru ca work-1141079-13-flat550x550075f-woman-in-a-red-dressascunde in ea mii de ganduri si de sperante, temeri si indoieli. Ii simtea deja apropierea si ceasornicul de pe perete ii numara in clipe pasii care o indreptau spre ea. Isi aranja rochia lejera, din matase rosie apoi, cu o privire fugara in oglinda isi scutura parul negru si lung. Aranjase masa cu dragoste. Luminarile palpaiau in incapere iar lumina lor era reflectata in scanteieri de vis, prin cristalul celor doua pahare in asteptare primului clinchet. O muzica blanda scalda incaperea iar parfumul trandafirilor din vaza plutea discret si diafan. Femeia in rosu verifica ultimele detalii. Totul trebuia sa fie perfect pentru seara perfecta, a regasirii cu barbatul iubit. Picioarele ei goale, descriau carari blande prin covorul gros, cu motive orienatale. Lasase usa de la intrare intredeschisa ca sa auda liftul. Zgomotul o facu atenta. Plina de emotie si de bucurie ii iesi in intampinare. Barbatul nu aprinse lumina pe coridor iar ea ii sari de gat, inlantuindu-l cu mainile si picioarele. Sarutarea ei, patimasa, il lasa fara respiratie cateva zeci de secunde. Avea un gust de cirese amare si de mare. Parfumul ei exotic de femeie indragostita il ameti. Se dezechilibra si se rezema cu spatele si cu o mana de perete. In cealalta tinea o geanta neagra pe care nu o abandona. Deodata ea se se desprinse lasandu-se sa lunece pe trupul lui transpirat, incet, incet, ca o picatura de apa pe obrazul unui pahar aburit. Se uita atent si se balbai.
– Va rog sa ma scuzati, v-am confundat!
– Nu-i nimic. Mi-a facut placere. Nu stiti de unde se aprinde lumina pe hol? Am venit la cineva in vizita.
Ingaima ceva imperceptibil aratand in partea dreapta. Cand el ajunse la comutator disparuse deja. In urma ei ramase un zambet si parfumul unei sarutari intense cu gust de cirese amare si de mare.

Conferinta


Conferinta cu oamenii de afaceri se terminase iar Margareta mai ramasese o vreme la discutii si la un aperitiv. Nu obisnuia, dar fiind vineri nu avea nici o graba. Se simti incantata de felul in care si-a tinut prezentarea iar cei cativa patroni, care o abordara pentru o discutie amicala, ii confirmara. Lucra in banca si venise sa prezinte un produs nou, un tip de finantare care i-ar putea avantaja, in a achizitiona utilaje si marfuri.
– Doamna Margareta, serviti va rog putina sampanie. Momentul trebuie marcat.
– Va rog sa ma scuzati, dar nu pot. Nu imi face bine.
– Insist. De ce sa nu va faca bine? Eu as spune ca dimpotriva, insista directorul unei firme cunoscute.
Era clientul fidel al bancii de multi ani, un om serios, cu o afacere prospera. In cele din urma se lasa convinsa. “Oricum mai stau cateva minute doar, gandi ea”. Bau paharul de sampanie treptat si furata de discutie, nu remarca faptul ca, barbatul ii mai umplu paharul. Simti efectul lichidului imprastiindu-se in bule mici prin tot corpul, cu furnicaturi si caldura pana in varful unghiilor. Mai bau un pahar, ca vorba bunicului, “unde s-a dus suta, mearga si mia”. Apoi isi ceru scuze ca trebuie sa se retraga si pleca. Nu risca sa isi ia masina din parcare, asa ca telefona si ceru un taxi, care veni destul de repede. Se aseza pe bancheta din spate, se simtea in largul ei acolo si remarca lipsa de reactie a taximetristului.
– Unde mergem? o intreba el.
– Acasa.
Taximetristul zambi si o privi prin oglinda retrovizoare. Era elegata, ingrijita atent. O doamna…
– Nu plecam odata?
– Ba da, dar tot nu mi-ati spus unde.
– Cum nu? Acasa.
– Si casa aceea, la ce adresa este?
– Aha. Pe Bulevardul Titulescu, langa interservisan, indica ea numele unei clinici cunoscute.
Masina porni si dupa cateva minute o lasa in fata blocului. Urca scarile incet, incet, incet. Picioarele i se faceau de plumb si caldura de afara parca o lovise in cap. “Mai am putin si trebuie sa imi ridic picioarele cu mana. De ce nu pot merge? Noroc ca stau la etajul I” Intra in apartament dupa o urcare, pe care si-o imagina la fel de grea, ca o escaladare pe Everest. Se descalta, iar pantofii ramasesera in asteptare, langa cuier, in pozitii ciudate, gata fiecare sa o apuce intr-o alta directia, speriati de poseta, care plonjase si ea, in acelasi décor. Fusta si camasa Margaretei, ajusera cu greu in cui, dupa vreo doua incercari ratate, incat avu senzatia ca isi cauta alta stapana si apoi ramasesera atarnate aiurea.
– Stati aici, spuse ea enervata cand acestea ii lunecasera printre degete. Isi lua capotul de matase din baie, reusi la sa il lege cu cordonul neglijent si se duse sa isi faca o cafea. Se simtea cumplit de obosita si o tragea patul dar vroia sa alunge starea asta. Tresari speriata cand soneria de la intrare tarai scurt.
– Offf!!… Cine-o mai fi? Se duse cu pasi molcomi, la usa si deschise, de teama ca persoana sa nu mai sune inca o data si sa ii sfredeleasca creierul. Buna ziua, domnul Toader!… Poftiti, inauntru va rog! Am uitat de dumneavoastra.
Instalatorul intra, salutand respectuos. Un barbat de vreo 45 de ani, inalt, cu bun simt, ingrijit, pe care daca l-ai fi intalnit pe strada, ai fi zis ca e profesor.
– Doamna Margareta am venit sa vad care e problema. Mi-ati spus ceva in neregula cu garniturile de la bucatarie si sa verific caloriferele.
– Da. Uitati-va la ele si vedeti ce e de facut. Sunteti barbat si stiti ma bine decat mine.
El arunca amuzat cateva priviri, pe furis, studiind-o, banuind ca e ceva in neregula. Niciodata nu o vazuse in halatul acesta gri, de matase, care abia se petrecea, incat la orice miscare lasa sa i se descopere liniile rotunde ale sanilor si picioarele goale.

In timp ce ea il servi cu cafea, Toader mesteri la bucatarie. Schimba garniturile si in camera se uita la calorifere, le verifica si apoi se intoarse sa soarba din cafea, asteptand plata.
– Nu am facut mare lucru. Dati-mi cat vreti.
Ea ii puse pe masuta o suta de lei. Il studie in timp ce isi sorbea cafea si se pregatea sa plece si se auzi rostind.
– Uitati-va la mine, nu am sani frumosi? Margareta avea in jur de cincizeci de ani, dar nu isi arata varsta. Parul ei rosu ii ajungea pe umeri scotand in evidenta pielea ingrijita, ara riduri. Toader zambi incurcat si rosi. Ea ii lua pana si i-o puse pe sani. Ei… Ce zici? Vrei sa facem dragoste?
– Acum?
– Pai da cand? Astept sa imbatranesc? Dar fii atent, daca nu iti faci treaba bine, ti-o tai jos si o dau la gaini. Cu mine, faci dragoste, nu te joci!
Toader izbucni in ras si continua binedispus.
– Doamna Margareta, ma scuzati, dar ma asteapta sotia in masina, in fata blocului, ii spuse el, intelegand ca, nu e comportamentul ei obisnuit si pleca. Margareta ramase dezamagita. Ori poate ca el, chiar nu era in stare de asa ceva, ca prea repede s-a eschivat cu povestea asta cu nevasta. Se duse in dormitor si se culca dormind dusa pana a doua zi pe la pranz. Durerea de cap o facea sa isi tina ochii inchisi aproape. Incerca sa isi aminteasca aminte de ziua de ieri, iar de pe la pranz firul se rupse. Stia ca Toader a fost acolo, insa nu isi aducea aminte nimic, poate asa, cateva franturi de vis. Lua telefonul si il suna.
– Buna ziua! Sunt Margareta. Stiu ca ati fost ieri la mine, dar nu imi aduc prea bine aminte ce am spus, insa sunt sigura ca am facut o traznaie. Asa se intampla cand beau, desi fac asta foarte rar. Ma scuzati.
Inchise telefonul fara a mai astepta raspunsul, imaginandu-si la capatul firului un zambet.

Fotografia


La cei 70 de ani ai săi, Verginica se consideră frumoasă. E o femeie de la ţară, simplă, subţirică şi cu părul argintiu prins sub năframa. Singura ei mare supărare e că Niculae, bărbatul ei, nu a vrut să îi spuie niciodată că îi faină şi că îi harnică. Parcă i s-ar rupe limba dacă ar recunoaşte şi el, de faţa cu altă lume. Uite, chiar şi azi, după ce a trebăluit atât şi a făcut casa lună, după ce a fost la alimentara, a gatit şi a lucrat în grădina, el sta aşa şi se uită lung la ea, fără să îi zică nimic. E foc şi pară. Dincolo de gardul curţii badea Ilie o salută vesel.

–         Buna zua, lele Verginică. Noa, da’ ce faci?

–         Ia p-aci, prin ocol. Mai aşez neşte flori să fie mândru în casa asta. Că doară, dacă nu oi face eu, cine a face?

–         Da’, după cum te vad, esti cam năcăjită. Ce năcaz ai?

–         Pai ce sa am? Barbatu ăsta a mieu. Parcă i s-ar usca limba dacă mi-ar zice o vorbă bună. Stai numa’ să vezi.

Lelea Verginică intră în casă şi se intoarce cu un tablou de la nunta ei. O fotografie pictată şi retuşată vizbil. I-o întinde vecinului, peste gard, să îşi dea şi el cu părerea.

–         Noa zî dumneata! Nu am fost io fomeie faină la viaţa me?

Ilie se uită la fotografie, apoi la Verginica, se mai uită o dată la fotografie şi o studie bine pe lelea Vergnică, desi se cunosc de 40 de ani, de când sunt vecini. Aceasta aştepta verdictul, ca şi o confirmare a nemulţumirii şi nedreptăţii la care e supusă. Cu basca uşor pusă pe-o parte, şi înveselit de cele câteva păhărele de ţuică băute prin vecini, Ilie îi zise cu un siguranţa unui specialist.

–         Lele Verginică. Erai faină, da’ avei ţâţele cam mici.

Verginica îi smulse fotografia din mână şi intră în casă pufnind mânioasă.

–        La ce să mă aştept de la un bărbat? M-am aflat în treabă! Nu am avut şi io pă cine întreba…

Dezvaluiri


Vanzatoarea de la buticul din colt statea pe banca si privea trecatorii. Cald, intr-o duminica blanda de toamna. Nu prea avea clienti asa ca sta admirand cerul senin si frunzele cazand. La blocul din apropiere, vazu usa deschizandu-se. Tanti Aneta deschise larg usa si astepta cateva secunde pentru ca el sa poata iesi. Barbatul, cara o cutie cu niste borcane la masina. Dadu cu ochii de ea si o saluta cu cordialitate.

–         Servus! Ce faci pe aici?

–         Aici am magazinul. Tu?

–        Am fost sa aduc ceva. Mai vorbim ca ma grabesc. Pa!

El se urca in masina si pleca. Tanti Aneta se aseza pe banca, sa se bucure de razele de soare. Vanzatoarea, o femeie la 45 de ani intra in vorba cu ea.

–         Dar il cunosteti pe domnul Calin?

–         Sigur ca il cunosc.

–         Dar nu cred ca mai bine decat mine. E un om foarte fin si de treaba. Lucreaza la Finante. E amantul prietenei mele.

–         Stiu si eu cum e, zise tanti Aneta amuzata. E ginerele meu.

Vanzatoare facu fete- fete.  Mutise. Tanti Aneta zambi, netulburata.

–     Lasa ca stiu si eu ca ginerele meu are aventuri. Prietena ta care e? Cea de pe strada Fabricii sau cea din cartierul Grigorescu? Indiferent care ar fi, mai are putin. O sa i-o mai puna vreo doi-trei ani de acum inainte si apoi, cand nu va mai putea se va linisti. Are deja 50 de ani. Si e cam tarziu sa isi strice familia pentru alta. Nu merita si eu nu ma voi implica in asa ceva. El e foarte atent cu ai sai. Asa ca, stai linistita!

un barbat adevarat


Presedintele judectoriei primeste zilnic, in mapa de corespondenta, toate adresele si scrisorile, pe care le trimit, cei care au procese, uneori chiar si cei care nu au. Si le citeste, cu rabdare, uneori cu amuzament. Azi tinea in mana o scrisoare, si zambea.

“Domnule presedinte,

Ma numesc Paul Popescu si locuiesc la Constanta, tocmai la celalalt capat al tarii, si nu-mi permit, sa ma tot prezint, la termenele de judecata, interminabile, din dosarul 1666/ ‘2006. Sunt casatorit cu stimabila, Sanda Popescu. Dar nu mai locuim impreuna de 5 ani. Ea insa, nu vrea, sa imi acorde divortul. Mi-a promis ca ma tot poarta prin procese. Numai ca sa se razbune, ca nu am mai ramas cu ea. Femeia asta e nebuna rau. Imi facea tot felul de sicane, iar acasa, nu se ocupa de copii si gospodarie. Numai in scandaluri o tinea. Cred ca, nici cand se uita in oglinda, nu se suporta. Incat mi-am luat cei doi copii, si am plecat la alta, care stie sa pretuiasca un barbat adevarat la casa. Acolo, nu ma mai intorc in veci. Chiar daca mi-ar oferi marea cu sarea. Asa ca, faceti ce stiti si scapati-ma de dracu’.

Cu stima, Paul Popescu.”

Cate drame pe bietii oameni, se gandi judecatorul, amuzat de stilul direct si sincer, al semnatarului. Si cele mai multe si le fac singuri, cu mana lor. Cum o fi fost “dracul” acesta, cand s-a casatorit cu “barbatul adevarat”? Dar refuza sa isi mai bata capul. Il va divorta, ca sa poata sta linistit in noul sau rai, la celalt capat al tarii.