Copacul

A dat Dumnezeu atâta ploaie anul acesta! Darul a făcut mult bine pământului. Câmpurile sunt o mare verde, holdele dese, pomii încărcați de bucuria rodului. Valea Zagrei s-a umflat de câteva ori, fără a pricinui mari necazuri. Mai rău a fost că, din cauza ploilor, sătenii au lucrat cu greu pământul. Irina are 14 ani și gândul îi plutește pe aripa libertății pe care o va gusta curând. A visat-o de atâta vreme, o dorință ascunsă adânc în suflet, ca o taincă și neprețuită comoară. Înscrierea la Liceul pedagogic din Năsăud, apoi admiterea i-au deschis larg calea spre o nouă destinație. Nu știa précis cum va fi dar sufletul îi era plin de acea bucurie imensă pe care nu o putea împărtăși cu nimeni . Scăpase de amenințarea bunicii cu măritișul. Cel puțin pentru o vreme.

– Te lăsăm să încerci o singură dată. Dacă nu reușești, o să stai acasă și îți găsim un fecior fain, cu stare. Și așa, aici, nu ai nevoie carte. Trebuie să știi munci și noi asta te-am învățat!

Așa i-a zis bunica și știa că a primit o șansă unică. A trăit multă vreme cu teama asta, că va fi măritată, ca mama, pe la paisprezece ani. În sat nu era ceva neobișnuit. Fetele erau măritate devreme și de cele mai multe ori cu tineri înstăriți pentru a completa ori a păstra pământurile moștenite de la strămoși. Obiceiul era vechi. Părintele povestea că găsise niște înscrisuri vechi în biserică, ce spuneau că, preotul din acea vreme, fusese amendat de superiorii săi. Cununase rude apropiate, ceea ce era interzis de biserică.  Zăgrenii au fost mereu oameni bogați, cu multe pământuri și vite. După Revoluție, mulți au plecat să lucreze în afara țării din cu banii câștigați cu trudă și-au ridicat case noi, au venit cu mașini. Dar pământul nu a fost înstrăinat, ci ținut ca o dovadă a bogăției. E o rușine să vinzi pământul moșilor ori să îl lași nelucrat.

Fata a muncit, cot la cot cu bunicii și a învațat din răsputeri. Viața trebuie să fie mai mult de atât. Și a reușit!

– Irinucă, ești gata? Hai că plecăm peste deal, la taică-tău.
Irinuca aștepta déjà, cu părul blond-cânepiu împletit într-o coadă cuminte și cu privirea ațintită pe uliță. Bătrânul puse pe umăr o desagă țesută în casă, cu ceva merinde și apă. La poartă se opri nițel și mâna cu degete aspre, noduroase se încleștă pe o bâtă spălată de vreme, sprijin si apărătoare.

Atât de albastru și senin e cerul! Cine ar fi zis ca acum câteva zile, de Sfântul Ilie a fost prăpăd. Nici Sfântul Foca, cel care a venit a doua zi după Ilie, nu a fost mai blând. Bunicul Ion a vrut să sape pământul acela din deal. Fulegerele și tunetele însă i-a gonit pe toți acasă și mai cu seamă teama buncii, care știa una. Cine se încumetă să lucre de ziua Sfântului Foca, vizitiul Sfantului Ilie, va păți mari nenorociri: i se va aprinde casă, ori clăile de fân, ori cine știe ce alte lucruri rele. Bătrânul Ion bombăni el ceva, dar cum nu era chip să scapi de gura femeilor, lăsă baltă treaba și se mulțumi să își găsească de lucru pe langă casă.

Soarele abia se ridicase pe cer, arzând orizontul dimineții de duminică cu flăcări roșii, prelinse pe pământ, în șuvoaie de lumină.

În depărtare se vad turlele celor patru biserici. Iarba e îmbrobonată de roua groasă. Din grădinile vecinilor vin arome aspre, de legume ude, iar pe sub pomi, miros de frunze muiate si ciuperci se furișează tăcut. Așa i se părea Irinei în timp ce inspira adânc, strângând pe langă ea jerseul împletit de mama ei. Satul e încă amorțit și doar ici și colo, câte un căine hămesit, ținut în lanț pe post de sonerie vie, mai sperie liniștea dimineții. Se întristă puțin gândindu-se la soarta acestor vietăți nefericite. Apoi gândurile îi fugiră la mama. Neânțelese, firești, dureroase. Îi era dor de ea dar știa că hotărârea bunicului era de neclintit. Îndrăznise să iasă din vorba lui, îi lăsase bărbatul de nebună și voia libertate? Atunci să plătească prețul ei. ” Viața e așa cum ți-o așterni!!!”- tunase în seara aceea bătrânul vânăt de furie. ” În casa mea să nu mai pui piciorul!” Irinuca avea și acum în gând fața lui, transfigurată de furie. Fata asta a lui îl făcuse de rușine. Ce va zice satul? Cum va da el obraz cu ginerele lui de acum încolo? Satul a clevetit o vreme apoi povestea a fost lăsată în urmă. Irina a fost crescută de bunici, cu strictete, să fie ” la locul ei”. Simțea uneori nevoia brațelor mamei în jurul umerilor, căldura pe care trupui ei o emana, si un miros slab de detergent si parfum ieftin. Dorul o făcea să se înmoaie și atunci simțea lacrimile lunecându-i în suflet, ca o ploaie de vară. Dar căinii aceștia din lanț, nu au nici o bucurie. Primesc doar câte un os, de la masa stăpânilor, ca niște așchii de lemn ca și cum aceea ar fi mancare. Viitorul și viața lor e lanțul, pentru că stăpânii lor așa au învățat că se ține câinele în lanț și muierea să știe de frica palmei bărbatului.

– Buna dimineata!- se auzi vocea groasă a lui badea Vasile. Ieșise din ocol și li se alătură. Are și el o nepoată, colegă cu Irina. Adela e o frumusețe de fată, cu părul negru lucios, ce îi coboară pe talie. Intrase și ea la liceu.
Bărbații vorbeau ceva cu voce scăzută însă Irina nu le dădu atenție. Mai căută din privire ciupercile acelea ce miroseau. Ori poate era doar o părere. Din tufe, de sub ierburi, din șanțuri, răzbăteau aceleași adieri stătute și mucede, rămășițele ploii de zilele trecute.

(va urma)

Publicitate

Berăria culturală cu o dezbatere despre patrie și patriotism

Dragii mei prieteni, daca v-aș cere să definiți patria și patriotismul, ce ați spune? Cred că vi s-ar părea o discuție nepotrivită, dat fiind contextul politic, social și economic. Credeți că e de la sine știut și înțeles și că nu mai e nimic de spus. Totuși în aceste momente se face apel la sentimentul patriotic, prin toate mijloacele. Cei care lucrează în media, în publicitate ori vânzări știu că oamenii sunt ușor de manipulat prin intermediul emoțiilor, de aceea, când cineva îți vinde ceva, în mod profesionist îți va creea o emoție. Când se vrea să fiți distrași de la ceva vi se va creea o emoție. Vi se cere să fiți patrioți și să o demonstrați făcând ceva.

Am acceptat invitația domnului Ion Novacescu și provocarea de a asista la o dezbatere pe tema aceasta, miercuri, în berăria din Fabrica de Bere Ursus, din Cluj Napoca. Pentru cei care nu îl cunoașteți pe Ion Novacescu vi-l prezint ca pe un bănățean ”așezat” la Cluj, absolvent al Facultății de Istorie, jurnalist, scriitor, care organizează de ceva vreme niște întâlniri speciale, de suflet și de cultură ce reunesc, în același cadru, în Berăria culturală, oamenii frumoși ai orașului, de vârste diferite, ce participă la dezbateri interesante, o adevărată Agora. Tema dezbaterii a fost: ” Patriotismul şi sentimentul de moşie la românul european”. Eram curioasă care va fi abordarea acestor noțiuni, atât de invocate în ultima perioadă. Invitații serii au filosoful Aurel Codoban, conferențiarul Ioan Cârja– Facultatea de Istorie, dr. Lucian Năstasă-Institutul de Istorie, preotul Theodor Lazăr-Catedrala ”Schimbarea la fata”, editorialistul Ionut Țene si Teofil Lung, profesor-chirurg- Clinica de chirurgie maxilo-facială Cluj. Ei au prezentat din puncte de vedere ale perceptiei proprii, conturată de profesia fiecăruia.
Mi-a stârnit admirația intervenția profesorului Codoban, care definea noțiunea de patriotism drept o forma de iubire, asemănătoare cu iubirea pentru părinți. M-a încântat depotrivă ideea că românii manifestă pentru patrie un sentiment pregnant matern, adică un corespondent al unei iubiri necondiționate. Arăta ca nouă, românilor nu ne plac intituțiile statului, deci oarecum nici nu suntem adepții unei iubiri paterne care presupune responsabilități. De aceea așteptăm mereu ca patria să ne dea și mai puțin să facem ceva în mod responsabil. Ceilalți invitați au adus și ei argumete cu privire la cele două noțiuni.
Din discuții s-a desprins o altă idee. Că noi, românii suntem patrioți dar nu știm cum să ne exprimăm și manifestăm patriotismul. Seara a continuat in spiritul acelor idei și mie îmi este greu sa redau în câteva cuvinte ceea ce au spus invitații, de aceea vă invit, dacă aveți dispoziție și răbdare să ascultați înregistrarea audio. În partea a doua a serii, invitații din sală și-au expus și ei puncte de vedere proprii, cu privire la cele două noțiuni. Au fost încântătoare momentele în care un trio muzical, surorile Neamțu, au interpretat instrumental melodii patriotice. S-a recitat poezie dintr-un volum abia ieșit de sub tipar, de catre poeta Elena Emilian. Am simțit că oamenii au venit la eveniment din dorința de a cunoaște și am remarcat  o mulțime de tineri, care au participat din propria voință, nu pentru că le-ar fi impus cineva. Am trăit cu adevărat, în acele momente, un sentiment patriotic, într-un spațiu în care care, toți cei prezenți s-au adunat pentru aceeași idee, de apartenență la o comunitate și la valorile ei.

Eu am învățat patrotismul afară trăind între turci și între nemți.
Știți cum sunt turcii patrioți? Să vă dau câteva exemple. Mă refer acum, la cei care sunt în Germania. Cumpără produse din magazine turcești. Își ajută semenii și prietenii. Dacă un turc are o problemă și are nevoie de ajutor, imediat comunitatea îl susține. Nu le e rușine să fie turci și spun asta cu mândrie. ”Sunt osmanische man!”- mi-a spus cineva. Am cunoscut mulți emigranți turci și pot să afirm că 90 la sută dintre ei și-au păstrat casele și terenurile în Turcia, deși unii sunt la vârste înaintate. Se duc acolo în fiecare vară. Unii muncesc un an să își permită să meargă acasă o lună, în concediu. Nu am auzit de turci care să uite să vorbească turcește. E o limbă pe care o auzi vorbindu-se peste tot. Nu își uită religia și nu îi deranjează să fie musulmani într-o țară creștină. Nu le e jenă să poarte însemnele naționale, oricând, de la bijuterii cu semilună, la bluze sau fulare cu steagul turcesc. Iar pe stadioanele pe care joacă echipe turcești în Germania, mai mult de jumătate din spectatori sunt turci. Știu că sunt în stare se călătorească sute de kilometri pentru a participa la un astfel de meci.
Cum sunt nemții patrioți? Vorbesc germana și nu acceptă altă limbă nici în domeniul tehnologiei. Cumpără produse nemțești cu prioritate, pentru că, pentru ei sunt cele mai bune. ”Lucru nemțesc!” e un brand național. Au un foarte bun sistem administrativ si social. Cetațeanul neamț este protejat de stat. Locurile de muncă vacante sunt oferite întâi cetățenilor nemți. Sunt mândri de valorile lor naționale. Sunt mândri de cultura și istoria lor, de industrie, de armată, de politica, de pozițiile de lider între alte națiuni. Vezi mereu în curți, la geamuri, arborate drapele germane și uneori cele ale landului în care locuiesc. Chiar în magazine, înainte de meciuri de prima ligă, am văzut tricouri, șepci, fulare și alte obiecte pentru fanii care doresc sa participe la meciuri, cu însemnele țării. Nemții manifestează solidar pentru diferite cauze. Imediat ies în stradă organizat. Ei sunt mândri de automobilele lor, pe care le cumpără cu prioritate. Aș putea continua enumerările.
De la nemți și de la turci am învățat să fiu mândră de ceea ce sunt, de limba pe care o vorbesc, de țara din care vin și de valorile pe care le are. Sunt în Germania tot atat de româncă pe cât sunt în România și nu am să uit a vorbi românește oricâte limbi străine aș învăța.

Pe drumul Evei

O stia pe Eva din copilarie. In amiezile de vara, o studia, impreuna cu alti tanci de varsta lui, prin crapaturile gardului inalt din fundul gradinii. Sub tufele de brusture, ochii flamanzi de curiozitati de inceput adolescentin, o cautau pe frumoasa vecina. Eva se intindea la plaja si satea acolo, ore in sir, in timp ce umbra pomilor cernea lumina in suvoaie blande. Pe vremurile acelea, se considera a fi iesit din comn ca femeile sa faca plaja topless iar curiozitatile baietilor urmareau cu atentie imaginile fructelor interzise sub merii din livada. Iar Eva, se expunea linistita, nebanuind ca dincolo de gard pandeste cineva. Apoi au trecut anii, ca si zbaterea unui stol de pasari calatoare, in drumul lor spre alte zari. Alexandru s-a dus la scoli, Eva s-a maritat. S-a mutat cu sotul ei, un barbat simplu, muncitor, intr-o casuta la marginea satului. Nu are copii. Nu stie de ce soarta nu a fost generoasa cu ea. Dar nu se ingrjoreaza. Se au unul pe celalt. Baiatul de atunci, tancul acela slabut a devenit un tanar jurnalist. Lucreaza de ceva vreme o un saptamanal din oras. Descoperise ca la tara, viata e altfel. Ai crede ca timpul sta pe loc si de acolo, din varful dealului ori de pe malul Somesului poti contempla vesnicia ca orice taran. Ca nu se intampla nimic care sa tulbure apele acestei vieti patriarhale si oamenii traiesc intr-un univers special. Asa credea el, pana sa intre pe poarta mare a satului. Primarii cu care se intalnea, ii povesteau despre oamenii satului. ”Personalitatile”. Aparent oameni simpli, fara scoli nalte si pretentii filozofice, traind in natura si in zbaterea campurilor cu grane, in mugetul animalelor din batatura, in mirosurile parfumate din gradina de legume mirosind a varza si a rosii, a cimbru si a marar proaspat, in mirosul livezilor cu ciresi, meri si pruni. Lelea Ana, ori badea Gheorghe, oameni cu frica de Dumnezeu, isi ureaza binete. Aflase si el de la oamenii acestia calzi si deschisi ca ”ziua buna, de la Dumnezeu este data”. Cum sa nu spui un ”buna ziua”? Orasenii nu sunt asa. Ei trec cu ochii inchisi unul pe langa celalalt. Ii placea sa ii asculte si ar fi stat la povesti cu ei, zile intregi. Dar meseria, timpul, nu il lasau. Aici, in lumea asta, il descoperise pe Americanul. Un batranel cu emigrase dupa razboi in America. Saracia, lipsurile l-au inpins sa isi ia lumea in cap. Si ajuns acolo si-a cautat de lucru. La o ferma, intrebase daca au sa-i dea ceva de munca. Fermierul a spus ca nu. Nu prea are bani cu ce il plati. Americanul, tanar fecior pe vremea aceea, vazu ca oamenii de la ferma sapau. Lua si el o sapa si se apuca de lucru. Munceste si fara bani. Vazand fermierul cat de harnic si de drnic de munca este l-a luat. S-a intors cativa anu mai tarziu, si-a cumparat pamant si si-a facut casa. S-a insurat iar acum batatura ii e plina de nepoti si stranepoti. Dar i-a ramas numele: Americanul. Intr-un sat vecin Alexandru il cunoscuse pe Ilie. Barbatul, intre doua varste era de o energie rara. Omul trebuia sa mestereasca mereu. Lucra si la combinat, lacatus-mecanic cam la 20 de km distanta si de acolo venea acasa, la lucru. Nu avea stare iar mainile lui harnice gaseau meru ceva de facut. ”Un om gospodar, numai daca nu vrea, nu are ce munci pe langa casa”. Ilie era pasionat de motoare. Toata ziua insuruba, desuruba, repara. Cumparase la un moment dat un tractor vechi. Ii lua motorul si il adapta la caruta. O transforma intr-o caruta fara cai. Doar cei de la motor iar lumea prin sat se minuna de aratarea aceea. Lui Ilie nici ca-i pasa. Cand aveam drum, isi lua nevasta si copiii, ii urca in caruta si ”da-i inaite! Pe aici ti-e drumul!” Ce daca oamenii se uita? Ei sunt pe jos, el in caruta. Nu-si toceste papucii si nici nu se umple de colb si de tina. Si nici nu poarta grija animalelor.
Alexandru pornise de dimineata din oras. Stia ca trebuie sa ajunga la margine satucului, la poalele padurii si avea o bucata de drum de strabatut pe jos. Pe ulitele satului mirosea a vara, ca in copilarie si cerul adanc, albastru era culcus pentru cativa nori albi, usori, ca niste pale de spuma. Trecu pe ulicioare. Ici si colo cate-o femeie batrana, trebaluia ceva prin curte. Cu zambete calde si senine dadeau buna ziua.
– Noah, da unde mereti? Haidati sa va dau niste mere de vara. Sunt atatea! Ii intinse cosul sa se serveasca.
– Ma duc la Eva. O cunoasteti?
– Da cum nu? Cine n-o cunoaste? D-apoi mereti tot inainte e ulicioara ceea. Batranica ii indica o ulicioara prafuita. Case modeste, iesind din iarba inalta si tufe de flori. Strabatu ulita si vazu casa despre care i se spuse ca ar fi sub padure. Mai avu ceva de mers. Lanurile de grau isi leganau talazurile cu nuante rosiatice de maci ori albastrui, de albastrele, ca o matase in ape. Gazele si fluturii pluteau in jur, traind efemera clipa cu bucurie. Atata viata si atata liniste deopotriva. In cele din urma ajunse. Nu simtea oboseala. Casa era mica dar totul fusese facut cu atata dragoste incat o simteai respinrand prin peretii ei usor albastrui. Curtea larga si cu iarba atat e fina il facu sa vrea sa se descalte. In ferestre avea muscate iar pe trepte petunii curgatoare. Gradinita de flori din dreapta portiteti arata ca Eva isi iubeste casa fi florile.
– Haide inauntru, il invita ea. Te-am asteptat. A fost greu drumul?
– Nu. A fost ca un vis. E foarte frumos aici la tine.
– Lumea se fereste sa stea la tara. Dar in natura, aici la mine, unde auzi fosnetul padurii din spatele casei , pasarelele ciripind si vezi lanurile din deal e atat de frumos ca nu m-as intoarce la civilizatia lor. Am de toate aici. Barbatul meu e harnic si a facut de toate. Avem fantana dar si in casa avem trasa apa de la fantana.
Alexandru o studie dintr-o privire. Cine ar fi zis, ca fata aceea frumoasa si usor nonconformista pentru vremurile acelea, o a se retraga la tara, la marginea padurii? Era imbracata intr-o rochie simpla, albastra cu flori de maci pe poale. In picioarele goale, purta niste sandale. Parul ei de culoarea alunei i se revarsa pe umerii bronzati.Nici o bijuterie nu stirbea frumusetea ei simpla. Incaperea era cat se poate de simpla. Mobilierul era mai mult rustic decat modern. Patul de lemn, masa cu scaune, un dulap cu vitrina , intr-un colt masina de gatit si frigiderul. Aveau si soba dar o foloseau doar iarna. Vazu si un televizor semn ca nu e rupta totusi de civilizatie. Ii pregati o cafea la ibric si il invita sa se serveasca din cosul cu fructe de pe masa. Puse cafeaua in cesti albe iar pe masa, amestecat cu aburii cafelei, plutea un parfum fin si imbatator ce venea de la garofitele puse intr-o vaza de sticla verde.
– Cum de ai venit la mine? Intreba ea.
– Mi-a povestit tata despre puterile tale. Vorbesc si oamenii din sat. Povesteste-mi cate ceva despre ele.
– Pa nu sunt puterile mele. Eu nu fac nimic special. Totul vine de la Dumnezeu.
Alexandru isi porni reportofonul si isi deschise agenda sa noteze.
– Povesteste-mi cum a inceput totul. De unde ti-ai dat seama?
– D-apoi, de tanara am fost atrasa de parapsiholgoie. Acum sapte ani, am citit o carte in care am gasit lucruri despre scrisul automat. Am incercat si eu. Prima data am reusit sa fac un punct. Apoi, oricat tineam eu pixul in mana si ma relaxam, hartia ramanea la fel de alba ca si inainte.Asa ca dupa multe incercari am renuntat. Intr-o vreme, ma imbolnavisem destul de grav. Nu era nici o cauza naturala a bolii respective. Asa ca am zis ca trebuie sa incerc din nou sa aflu ce am. Am pus din nou pixul pe hartie si de data aceasta am reusit. Am aflat ca imi face cineva niste farmece. O femeie din sat. In doua zile, ma facusem bine ca si cum nu as fi suferit niciodata. Asta m-a pus pe ganduri si am inceput din nou sa caut raspunsuri. Experimentele nu au durat mult si intr-o zi am descifrat pe hartie urmatorul text:” Nu mai cauta raspunsuri cu astfel de metode. Cere orice in numele meu si-ti voi da. ” M-am cam speriat. Nu intelegeam bine de unde vine mesajul si am incetat. Era ceva dincolo de mine si de lucrurile obisnuite. Nu stiam daca eram pregatita pentru asa ceva. Asa ca am renuntat la scrisul acesta.
– Si apoi, cum ti-ai descoperit puterile?
Apoi, nu stiu daca am eu vreo putere. Nu am bioenergie ori ceva. La scurta vreme dupa intamplarea asta, pe mama a apucat-o o durere de cap. Cumplita. Ii dadusem medicamente si o lasa putin. Apoi incepea din nou. La un moment dat, am simtit ca vreau eu sa o vindec. I-am pus mainile pe cap si durerea i-a trecut imediat. Ceea ce fac eu e mai mult decat bioenergie. E lucru dumnezeiesc.
– Ai avut si cazuri mai speciale?
– Pai mai speciale. Sora mea, a avut acum cativa ani un accident de masina. Stii, ea are un mic magazin jos, in sat si se duce sa isi faca aprovizionarea. A avut un accident care a adus-o in scaunul cu rotile. Nu mai putea merge si statea mai mult acasa. Am fost la ea si i-am facut cateva sedinte si in trei zile s-a intors la lucru. A fost mai mare mirarea cand oamenii au vazut inapoi la lucru, in spatele tejghelei. Toti oamenii care vin la mine, vin cu necazuri si dureri. Ii ajut si simt ca traiesc altfel cand vad ca se vindeca si suferinta le dispare. Asta e viata si bucuria mea de a trai. Eu nu fac afaceri cu puterile mele. Nu cer bani si nu stabilesc tarife ori vreo rasplata pentru ajutorul pe care il dau. Am mai spus. Eu nu vindec. Dumnezeu o face prin intermediul meu. Mi-a dat acest dar si sunt foarte fericita ca il pot da mai departe.Nu cred ca este bogatie mai mare decat a darui ceva fara a pretinde altceva in schimb. Acest lucru ma face mai puternica, mai buna desi am zile uneori, cand nu stiu din ce voi putea plati curentul ori cumpara de mancare.
– Eva de ce crezi tu ca ai primit darul acesta? Esti credincioasa? Mergi la biserica?
– Nu stiu de ce l-am primit. Poate pentru a-i ajuta pe altii. La biserica nu ma prea duc. Ma supara fatarnicia popilor. Ma rog acasa, in linistea casei mele, cu drag de Dumnezeu care mi-a facut darul acesta deosebit sa fac bine oricui imi cer ajutorul.
Alexandru se uita la fata ei limped esi deschisa. Asta e viata ei si e fericita. Ce fericire i-ar putea oferi in schimb, orasul in care a locuit? Eva isi aprinse o tigara si rememorara cateva intamplari din tineretele nu foarte indepartate. Se uita la ei, c u ochii ei de culoarea ciocolatei. Cine ar fi zis ca baiatul acela slabut, din vecini, va ajunge mare ziarist la oras? Alexandru si ridica. Il conduse pana la poarta. ”Aici e paradisul”, gandi el in tip ce pasarelele ciripeau vesele in fosnetul padurii ce incepea in spatele casei. Cobori pe drumul prafuit spre sat, bucurandu-se de fluturii ce pluteau peste ierburi si peste lanurile de culoarea aurului fierbinte. Un batranel aduna gainile intr-o curte. Il vaz pe tanar si se apropie de gard.
– Noah buna zua! Ai fost la Eva noastra?
– Da. Buna ziua!
– De treaba femeie! Si eu am fost acum un an. Nu ma putem purta de un picior de la reumatism. Numa tri sedinta mi-o facut. Am simtit ase, ca neste furnicaturi. Apoi o caldura linistitoare. Si mi-o trecut. Nu mai am nimic. Umblu la sapa si la coasa si ma simt in putere. Sa-i dee Dumnezeu sanatate ca mult bine mi-o putut face!
Caldura aceea linistitoare, o senzatie fluida o simise si el stand in preajma Evei. Ajunse la sosea. Tumultul si vacarmul vietii il izbira intr-o clipa si il smulsera vijelios din visare. Ajuns in redactie isi puse o cafea si se lasa pe scaun. Isi privea agenda si pixul. Nu avea in minte randuri de scris. Doar cuvintele Evei si caldura aceea linistitoare pe care nu o mai simtise nicaieri.

Amintiri din alte vieti

Dorm profund si intreaga mea existenta e proiectata in vis ca si cum lumea adevarata s-ar desfasura acolo. Vad un camp inverzit si dealuri. E vara. Imi vad bocancii de piele maronie rascolind praful drumului serpuit ce trece pe la marginea unei localitati. Stabatusem cateva ulite printre case cunoscute, pana sa ajung aici. Mirosuri de ierburi calde si de praf. ”Visul acesta l-am mai visat”, imi zic. Atmosfera e cetoasa, ca intr-o fotografie sepia. Nu vad culoarea cerului dar nu e important. Sunt un barbat. Am vreo 30 de ani. Parul mi-a crescut, negru si ciufulit. Port uniforma verde. O ranita militara in spate. Sunt obosit dar drumul si dorul ma poarte cu energie nabanuita spre casa. Ma opresc la poarta unei case. O casa de caramida, cu acoperis rosu. O curte mare, cu iarba verde si fina. Femeia tanara poarta batic de sub care ies doua cozi grele. Ma intampina cu bucurie si lacrimi in ochi. Imi inlatuieste gatul cu bratele iar in piept emotiile sunt tulburatoare. Ii raspund gestului ei. In spate, iesit din usa casei, un tanc descult, de vreo 5 anisori, cu ochii negri cabune ne priveste curios. Nu stie cine e strainul care o imbratiseaza pe mama. Ar vrea sa se apropie. Ezita. Femeia se intoarce si il ia in brate, intr-o noua imbratisare cu mine.
– A venit tata. S-a intors din razboi! E tata. Nu ai teama. Spune ea cu o voce blanda, cunoscuta.
Simt o mare pace in care doar vibatiile inalte ale sufletului, ca niste coarde de lira, mai tremura inca.
Ma trezesc. M-am intors acasa din razboi!
Ma dezmeticesc ca a fost doar un vis. Dar atunci, de ce simt emotiile acelea inca vibrand, acorduri inalte de lira? Vreau inapoi in lumea aceea insa zorii zilei revarsa atata lumina incat inchide drumul spre vis.