Minunată țară


Ahmet ajunse în firmă ca de obicei, cu întârziere. Lucrase până tarziu apoi stătuse câteva ore cu prietenii în cafenea, povestind, ascultând muzică. În ultima vreme își puse toate ambițiile în a se ridica din starea de lâncezeală și voia să atingă un standard financiar. Nu vorbea niciodată de bogăție. Voia doar să își plătească datoriile făcute din prea multa încredere în fratele său și din propria naivitate. Aproape că reușise. Cu ce preț? Al nopților nedormite. Serviciul îl solicita peste măsură. Multe ore pe drum, mulți clienți care sunau pentru reparații la masinile de cafea, termene, stres. La intrare șeful îl întâmpină arătând cu degetul spre ceas și cu o privire încruntată.
– Cine e șef în firma aceasta, Ahmet? Eu sau tu?
– Dumneavoastra, evident.
– Iar ai întârziat.
– Mă scuzați dar nu am auzit ceasul.
Îi făcu semn să între în hală. În ciuda figurii sale posace pe care o afișa, îl admira în taină pe tânărul turc. Era de o hărnicie rară, bine organizat iar clienții îl îndrăgeau pentru felul lui deschis și atitudinea mereu veselă.
Colegii munceau deja de zor. Pe bancul de lucru, fiecare robotea la câte o mașină de cafea iar a lui aștepta deja, așa că se cufundă îmediat în ea. Îi dădu de capăt. Începu să curețe filtrele de calcar. Pe la prânz se opriră. Își aduseră pachetul cu mâncare, fiecare cu specificul său national, pentru că echipa adunase muncitori din mai multe țări, emigranți fugind din calea sărăciei și muncind din greu pentru un viitor necunoscut. Ahmet întinse pe o folie de aluminiu niște brânză sărată, câteva felii de salam de vita, rosii, ardei, măsline. Dincolo de el, peste masă, Zvonko, un tânăr croat, se umfla în penele naționalismului.
– Noi, croații suntem un neam extraordinar. Țara noastra e minunată. Avem peisaje de vis, industrie.
Pentru ca veni vorba de națiune Ahmet se amesteca și el în vorbă. Și el își iubea țara dar nu făcea niciodată paradă de asta. Era un turc adevarat și asta îi era destul.
– Dar și alte țări sunt frumoase. Fiecare are frumusețea ei.
– Da, dar Croația e si mai.
– Zvonko, uite aici, zise el enervat de fanfaronada croatului și arătând spre legumele feliate, de pe folia de aluminiu. Aici e Turcia, zise, arătând grupul de roșii. Aici e Bulgaria, România, arătând spre feliile de ardei și brânză. Aici e Croația, și luă între degete o măslină. Uite ce poate face Turcia cu Croația!
Băgă măslina în gură, sub privirea siderată a lui Zvonko și în câteva secunde expulză sâmburele. Îl puse pe folie.
– Asta e Croația.
Din ochii senini ai lui Zvonko, de un albastru ca și cerul țării sale izbucniră flăcări amenințătoare, de parcă turcul tocmai îi mâncase minunata țară.
– Ahmet, ești nebun!
Pauza se sfârși însă. Echipa se întorcea la lucru cu zâmbetul pe buze, fiecare fluturând în suflet stindardul țării în care s-a născut.

Anunțuri

Despre cărțile copilăriei


Nu am să vă vorbesc despre cărțile copilăriei, care au fost foarte multe.

Prima mea carte citită a fost pe la 6 ani, când incă nu terminasem clasa I-a: Aventurile lui Tom Sawyer și ale1899961_829593347066562_1366308186_n lui Hucklebery Finn. Tata mi-a deschis gustul pentru lectură și am citit tot ce se găsea pe acasă. Nu puțin. Eram abonați la Cartea prin poștă și primeam tot ce apărea în colecția Biblioteca pentru toți. Aveam o mătușă care lucra la librărie și ne recomanda noile titluri ale altor colecții pe care le și cumpărau părinții mei. Copilăria ne-a fost marcată de faptul că adevărata valoare este cea care izvorăște din lumea cărții. De acolo ni se formează personalitatea și educația. Nu am fost niciodată o familie bogată. Dar tata a făcut mereu sacrifcii pntru cărți și aveam în biblioteca de acasă peste 1000 de volume. În liceu, banii pentru un corn sau o gustare ii foloseam să cumpăr cărți. Îmi amintesc că aveam uneori pantofii scâlciați ori nu aveam hăinuțe noi decat de sărbători ori poate nici atunci, dar aveam acasă o comoară, cum nu avea nimeni. Am iubit lectura și am trăit în cărțile acelea viața fiecărui personaj, am plâns și am râs alături de ele, trăindu-le emoțiile, misterul și aș fi vrut ca acele cărți să nu aibă sfârșit. Mă furișam în diferite ascunzișuri să nu mă găsească mama să-mi dea ceva de făcut, lucruri casnice, să-mi fure din timpul de lectură. Am citit la lanternă, până noaptea târziu ori la lumina lunii sau a lămpii, ascunsă în pod, pe acoperiș, sub plapumă. Cei de vârsta mea vă mai aduceți aminte, cu siguranță cum era pe vremea lui Ceaușescu să nu ai curent decât între anumite ore, cum era să îți faci lecțiile după 10 seara ori să înveți. Așa a fost copilăria mea. Mi-aș fi dorit să urmez Facultatea de litere însă părinții mei erau îngrijorați că vor trebui să mă întrețină la școală încă patru ani așa că, au făcut tot ce au putut să mă convingă ori constrângă să nu mă înscriu. A fost una din marile mele dureri. Nelăsându-mi multe soluții m-am căsătorit. Fostul meu soț a venit cu o alta ciuntire. Mi-a interzis să cumpăr cărți ori să citesc, motivând că e o cheltuială inutilă și o pierdere de timp. Timp de aproape 15 ani am fost ca în beznă. La un moment dat, tineri căsătoriți, primisem un apartament de la stat și pentru că, nu aveam bani de cumpărat mobilă în toate camerele, făcuse el un fel de biblioteca din fier forjat cu etajere din sticlă. Am pus acolo cărțile mele, cumpărate în liceu. Părinții mei, între timp redecoraseră casă și biblioteca noastră ajunse în pod. Le-am cerut să-mi dea mie o parte din cărți. Răspunsul tatălui meu a fost năucitor: ”Nu îți dau nici o carte. Sunt ale mele și am să le dau Otilei, dacă o să vrea.” Otilia e sora mea mai mică. Nu a avut niciodată aplecare spre carte ori lectură. În copilărie, făcuse o răceală gravă, ori o meningită. Dragostea aceasta a tatălui meu pentru ea, i-a mutilat și ei sufletul iar pe mine și pe sora mijlocie ne-a îndepărtat. Tata a promis ca dacă scapă cu viață va face orice pentru ea și îi va da ei, totul iar biblioteca făcea parte din acel tot. Am fost supărată multă vreme și nu am reușit să îl înteleg și nu l-am iertat pentru asta. Între timp el s-a stins. Eu m-am mutat, am divorțat, m-am mutat. Dar uneori mă purta gândul la cărțile de acasă.
Zilele trecute, îi cer surorii mele mijlocii să caute în pod niste cărți de inspirație istorică, scrise de Rodica Ojog Brașoveanu. Știam că sunt pentru că le citisem demult și lucrez la niște povestiri în care trebuie să folosesc un anumit limbaj, arhaic. Am iubit-o pe scriitoarea aceasta și scrisul ei.
– Care cărți?- mă întreabă ea.
– Cum care cărți? Cele din pod. Știu precis că am citit.
– Dar cărțile acelea nu mai sunt.
– Cum nu mai sunt? Sute de cărți au disparut? Ce s-a întâmplat cu ele?
– Nimic. Mama le-a lăsat acolo. Nici pe mine nu m-a lăsat să iau din ele. Ani la rândul le-a nins, când viscolea pe sub tiglele din acoperiș și s-au făcut toate praf. Așa că atunci când am schimbat acoperișul, au fost aruncate cu lopata la gunoi.
Nu am mai zis nimic. Aș fi vrut să plâng în hohote. Lumea aceea minunată a murit. A dispărut ca și cum nu ar fi fost vreodată. Am simțit că toate legăturile mele cu trecutul au fost retezate cu brutalitate. Pentru mine, casa copilăriei era specială pentru biblioteca aceea magică. De fiecare dată mă gândeam la ea cu drag și cu mândrie. Acum, acolo este doar o casă goală. Niște mobile și atât.

V-am scris povestirea aceasta pentru că primise o invitație de la Ileana Giubelean, să fac o listă cu cele mai indrăgite cărți citite în copilărie. Acum îmi e greu să vorbesc despre cărțile copilăriei. Dealtfel, eu nu cred în astfel de liste. Toate au fost minunate și fiecare m-a purtat pe drumuri noi pline de învățături și de farmec. Probabil că acestea sunt de folos unor edituri. Dar am să vă spun ceva. Sunt foarte mulți oameni care citesc și din aceștia, o mare parte nu rămân cu mai nimic din ce au citit. Vă spun asta pentru că eu am un astfel de exemplu în familie.

De weekend


Cristina se întoarse acasă pentru puțin timp, doar atât cât să se pregătească pentru o ieșire în oraș. Aproape că se strecură în camera sa, pentru a evita întrebările mamei. Imediat se auzi apa la duș, foenul și mici păcăneli de sticluțe și cutiuțe, mutate pe etajerele din sticlă din baie. Proaspătă și relaxată apăru în prag. Părul negru, lucind mătăsos i se întindea pe umeri. Sub fruntea înaltă, ochii gri-verzui scânteiau veseli, a joacă iar zâmbetul de pe buzele date cu gloss, o nuanță naturală era învăluit în parfumul preferat, un dar de la unul dintre mulții admiratori. Intră din nou în cameră, schimbă halatul de baie cu blugii, o bluză cu lame și pantofi cu tocuri înalte.. Transformarea făcu din jurnalista sobră o tânără flușturatică, gata de distracție în cluburile de fițe.

Din sufragerie, Mira o zări și nu rată ocazia să o ia la rost, chiar dacă avea 28 de ani. Cristina nu-și putea explica de ce, femeia care îi era uneori, cea mai bună prietenă, devenea alteori o persoană sâcâitoare. În momentele acelea evita să o întâlnească. Mira făcu un gest ca și cum ar vrea să risipească norul parfumat din jurul tinerei. Se plânse de factura la apă, invocând dușurile prelungite ale fetei. Și cum rafinamentul i se epuiză brusc o întrebă pieziș.

– Unde te duci?

– În oraș, cu prietenii.- Răspunsul tinerei veni scurt, semn că o enervau discuțiile acestea și le-ar fi ocolit pe cât posibil.

– Cred că e vremea să îți vină mințile la cap și să îți faci și tu o familie. La vârsta ta eram maritată demult și cu copii.

– Da. Și la vârsta asta ești divorțată și singură.

– Acum ești obraznică. Uite ce mulțumire am că m-am străduit să te țin la școli!

– Deloc. Fac doar constatări, pentru că încerci să-mi dai lecții. Sunt obosită și nu am răbdare azi.

Femeia o privi enervată. Cu cine o fi semănând fata asta? Cu siguranță cu taică-său. E prea independentă și încăpățânată. Îi zări petele albastre de pe umăr și de pe gât mascate de o eșarfă.

– Iar te-ai întâlnit cu Paul?

– Da.

– De ce nu te măriți cu el, de exemplu? Are tot ce îi trebuie: o situație bună, serviciu, e tânăr și îți și place din câte văd. Nu e nimic că are cu 3 ani mai puțin decât tine. Cred că multe fete îl vânează.

– Ai făcut o obsesie cu măritatul.

– Păi da. Să scap și eu de griji.

– Ăstea sunt grijile tale? Stai linistită. Vei avea destule când vei avea nepoți. Hai, nu mai fi țepoasă. Fă-te frumoasă și du-te la prietenele tale în vizită. Poate ieșiți și voi undeva. Eu am plecat. Pa! Pa! Și nu mă aștepta. Nu știu când mă întorc.

Două minute mai târziu, mașina Cristinei demara din fața casei. Încă o seară de distracție prin cluburi și o noapte prierdută prin cearșafuri străine.

Țârâitul strident îl făcu pe Tudor să se ridice buimac. Verifică alarma deșteptătorului, bombănind ceva, că nu il decuplase dinainte și l-a trezit tocmai sâmbătă, când ar fi putut să mai doarmă. Dar țârâitul se repetă. Venea din altă parte. Se îndreptă spre interfon, aruncând o privire spre ceasul de perete. Cinci și cinsprezece minute. Cine putea fi la ora aceea? Afară se crăpa de ziuă și lumina sură ce abia se năștea din crăpăturile nopții se prelingea pe ferestre. Și-o, fi uitat Paul cheile își spuse, văzând că nu dormise acasă. Apăsă pe buton. La difuzor răspunse vocea afectată a unei femei.

– Bună dimineata! Domnul Tudor Popescu?!

– Da. Cine sunteti?

– Sunt mama Cristinei Toma! Vă rog să-mi deschideți! Trebuie sa vorbim despre Paul, altfel mă voi duce la poliție!

Tudor deschise, îngrijorat că fiul său ar putea fi implicat în ceva grav. Necunoscuta se înființa în câteva momente în fața ușii, cu o figură vizibil ofensată. Părul ei roșcat păstra încă urmele unei coafuri studiate, estompate doar de orele scurse ale nopții. Îmbrăcămintea putea trece puțin extravagantă și nepotrivită, lăsând impresia unei femei ce se străduia să își ascundă vârsta iar acest zel o făcea să pară ușor vulgară. Prin parfumul puternic pe care îl degaja, se simțea miros de fum de țigară. Lui Tudor îi trecu prin minte că în combinația odorizantă era și puțin iz de alcool dar nu dădu importanță. O pofti în bucătărie. Aroma cafelei proaspete mai temperă puțin din iritarea femeii.

– Spuneți, despre ce e vorba? Ce s-a întâmplat?

– Păi, cum să vă spun? De ceva vreme, să fie de vreo doi- trei ani, băiatul dvs. are o relație mai năbădăioasă cu fiica mea. O cunoașteți pe Cristina Toma? Jurnalista de la radio? Eu sunt mama ei.

– Așa. Nu o cunosc.

Figura suprinsă a bărbatului o încurajă să continue.

– Tot am vrut să stau de vorba cu Paul al dvs. E acasă?

– Nu. Nu a dormit acasă.

– Vedeți? L-am căutat toată noaptea prin baruri și discoteci dar nu l-am găsit. L-am și sunat, dar nu răspunde.

– Aveți numărul lui? Pot să văd?

Femeia îi spuse un numar de telefon.

– Ah, dar nu e acesta.

– Dați-mi-l!

– Păi nu vi-l dau. Dacă o să vrea, vi-l dă el. Dar pentru ce ați vrut să mergeți la poliție? Am crezut că e ceva grav.

– Dar nu e? Dacă Cristina mea vine mereu mușcată acasă?

Tudor o privi amuzat. Se gândi că femeia era beată ori nu îi lipsește o doagă, altfel de ce s-ar fi înființat în casa unor străini, în zori?

– Domnă, mă scuzați. E devreme de tot, pentru astfel de discuții. O să îi spun lui Paul, data viitoare să nu o mai muște atât de tare. Sunteți mulțumită? Dar și dumneata poți să îi spui fetei dumitale sa facă la fel, că și el a venit vânăt pe piept și pe gât și l-am văzut zgâriat pe spate. Nu am fost încă să fac reclamație. Îmi pare rău, dar cred că nu e ora și momentul pentru astfel de povești și nici nu ne putem noi amesteca în viața lor.

Se ridică determinând-o sa facă și ea la fel, semn că discuția luase sfârșit. Femeia își luă poșeta, văzând că nu mai are partener de conversație și plecă târând după ea mirosurile grele ale nopții ce se încheiase. Ușa liftului se trânti cu zgomot. Două minute mai târziu o văzu îndreptându-se cu hotărâre spre stația de autobuz de la colțul blocului. Necunoscuta luase cu ea începutul de weekend.

Traverseaza clipa


Soarele înroșise orizontul iar prin fereastra deschisă, lumina verzuie, proaspătă, se proiecta din ramurile copacilor, mângâindu-i cu degete translucide chipul, în timp ce ea, preocupată, se pregătea de plecare. Pe colțul mesei, cafeaua era în așteptare. Aroma ei fierbinte și neagră, ce amintea de ținuturi arse de soare, se înălța veselă din ceașcă și cutreierând în rotocoale misterioase încăperea învăluindu-i buclele întunecate. Pregătise totul. Pe scăunelul din fața ușii așezase geanta, în care puse cu grijă pantofii și halatul de spital. Acum putea sta în sfârșit, să savureze lichidul care îi va da energie pentru câteva ore. Era obosită deși ziua abia începuse. Turele lungi, nopțile nedormite, lupta cu secundele pacienților aflați în momente critice o obosiră peste măsură. Visa la o vacanță însă concediul era departe. Cu gesturi sigure, mâna fină a Marei, cu degete prelungi și unghii ojate în roșu, ridica la buze ceașca înflorată. Se bucura de clipele acestea de liniște și se lăsă în voia visării. Simți dorința de a inspira aerul dimineții și păși în balcon. Deodată un sentiment ciudat o copleși. Avu impresia că își pierde controlul asupra propriului trup și urma să se prăbușească. Făcu un pas înapoi, în cameră. Brusc își simți trupul ușor, ca o umbră. Plutea în acel spațiu al unor emoții fluide, blânde, calde. Totul în jur dispăruse. Trăia o ușoară uimire a faptului că dispăruse totuși orice formă de atașament față de oameni, de lucruri sau de orice din lumea reală. Până și trupul ei nu mai exista și se simțea făcând parte dintr-un fluid. Ar fi vrut să dea clipei pe care o traversa un nume iar gândurile îi spuneau doar frumusețe. Realiză că acest cuvânt atât de pământesc e atat de strâmt, pentru a descrie vârtejul de emoții în care se afla. Bucurie, fericire, iubire, o stare de beatitudine la niște intensități nepământești. Își văzu viața de până atunci, o particică dintr-o poveste mai lungă. Ar fi vrut să plece. Unde? Parcă trebuia să plece la serviciu iar la Secția de Terapie Intensivă e o luptă cu secundele.
Mara deschise ochii si un profund regret o încercă. Se simțise extraordinar în clipa aceea de sublim, pe care tocmai o traversase și nu ar fi vrut să se întoarcă. Era întinsă pe covor, lângă masă. Privea lucrurile din jurul său și nu îi venea să creadă că din acel paradis a fost trimisă înapoi, în viața de până acum ce îi părea măruntă și banală. Își ridică mâna într-un gest reflex și se uită la ceas. Trecuse déjà mai bine de o oră și era în întârziere. Se sculă cu greutate și mintea începu să caute răspunsuri pentru ceea ce trăise. Nimic din ce a fost nu va mai fi la fel. Trăia senzația că renăscuse iar în această viață ce îi fusese oferită este o nouă ființă. Poate primise un răspuns la frământările ei de până atunci. Își dorise atât de mult să afle ce este dincolo de viața cunoscută pe pământ.
Ziua abia se născuse dar dincolo de ușă știa că o așteapta lumea, o risipire de momente și de întâmplări atât de cunoscute și parcă de acum, văzute prin ochii altcuiva. Nu ar fi putut povesti nimănui aceasta experiență și nici nu simțea nevoia deocamdată să o împărtășească. Era doar pentru ea și sufletul ei, cel cu care tocmai se întâlnise. La serviciu, le spuse colegelor că leșinase. Doar ea știa că a fost cu totul altceva.
Clipa aceea, pe care o traversase o simțea mereu în gândurile ei. Parcă i s-ar fi deschis o ușă spre cunoaștere iar setea de a afla cât mai multe o copleșea . Orice citea i se părea déjà cunoscut, chiar dacă era la prima lectură. ”Dar știam asta” se trezea spunându-și. Nimic din ce citea, trăia ori simțea nu i se mai părea străin. Era doar ca și o rememorare a ceea ce trăise ori învățase cândva, știind că amintiri din alte vieți și experiențe ale sufletului se manifestau acum, în această existență. ” Ascultă-ți sufletul! El e mai bătrân decat tine și știe atâtea!”

Bătrânul călugăr ajunse la spital din mila unor cunoscuți, când durerile de mijloc deveniseră insuportabile. A îndurat el cât a îndurat, vreo trei zile, sperând că Dumnezeu îi va da putere să treacă peste această încercare a trupului său slab și uscat. A fost frig în ultima vreme dar nu i-a păsat. Ar fi vrut să se stingă. A trăit mult. Era pregătit. Niște oameni veniți să îl roage să îi ajute în necazurile lor, au dat peste el, căzut în cămăruța lui. S-a trezit înconjurat de halate albe dar în scurt timp și-a dat seama, cu regret, că nu e în rai. Aparatele și mirosul de medicamente au risipit repede impresia că a ajuns în Împărăția Cerului. Rosti în gând o rugăciune. ”Domne facă-se voia ta, mai presus decât a mea!” șopti el. Se simțea amorțit dar înțepăturile la rinichi tot îl sâcâiau. Urmări cu privirea asistenta ce îl trata cu blândețe. Citi pe chipul ei o îngrijorare ascunsă. Pleoapele îi coborâră grele peste ochii înfundați în orbite. Mâinile cu degete lungi, ojate în roșu, îi puneau pe braț manșeta tensiometrului. ” De ce se vor fi ostenind cu mine? Sunt atâția oameni tineri care vor să trăiască. Eu nu mai sunt bun de nimic. Mi-am trecut viața.” Mai simți împunsăturile enervante ale unor injecții. Auzi vânzoleală. O arsură pe piept. Încă una. ”Aștia fac ce vor din coaja asta a trupului meu.” Un țiuit prelung…apoi liniște. Cineva îi ridicase peste obraz un cearceaf alb iar el statea acolo, fără să poată face nimic. Trupul parcă nu îl mai asculta dar se simțea bine. Era liniște și pace. Nu era supărat că fusese lăsat singur în salon și că toată lumea plecase. Văzu că poate pluti, doar trupul lui pământesc rămăsese inert pe pat. Cineva îi închise ochii dar el vedea. Și se putea plimba atât de lin prin încăpere. Putea zări ce se întâmplă în salonul vecin. Pe coridor o văzu pe asistenta aceea tânără, cu părul negru și ochii adânci. Își dori să o mângâie părintește pe cap. ” E atâta viață în ea!”
Mara se opri în fața sălii de dializă. Voia să revadă fișa călugarului ce tocmai decedase. Nu era sigură că notase totul. Aruncă o privire spre fereastră și contemplă o secundă umbrele înserării apoi se întoarse spre patul în care bătrânul zăcea întins, înainte de a fi trimis la morgă. Încă o viață a zburat ca o pasăre. Unde vor fi zburând păsările acestea? În paradisul clipei? Ce rămâne în urma zborului? O poveste, un gând, o imagine, nimic? Îi văzu trupul slab acoperit de pânză. ” Neglijente, asistentele acestea. Uite că nu l-au acoperit de tot.” Prinse cearceaful și vru să îl ridice peste chipul bătrânului iar în secunda aceea pleoapele lui se mișcară și clipi.
Țipă scurt și făcu un pas înapoi. Deschise apoi ușa salonului și alergă spre cabinet. ” Domnul doctor! Veniti repede! Bătrânul trăiește!” După o oră, bătrânul fu conectat la aparate. Doctorul se minună. ” Uneori, viața trece de știință. Bătrâne, de ce te-ai întors? ” ” Mai am ceva treabă pe lumea asta, se vede. Dumnezeu m-a trimis înapoi. N-a venit încă vremea mea.” Mara citi pe chipul lui acea lumină blândă, cu ușor regret, al celui care și-a întâlnit déjà sufletul și trebuie să se întoarcă. Știa că prezența ei acolo nu fusese o întâmplare și că undeva, mai sus, sufletele lor erau conectate. Câte păsări mai sunt pe cerul acesta! Unele plutesc în înalt, altele călătoresc spre alte lumi.

Norii


Hasan stă pe scăunelul său, cu ochii negri, arzători, tiviți cu cearcăne privind în gol printre trecători, fără să îi audă. Căruciorul său cu legume și fructe e așezat la o întretăiere de drumuri dar oamenii nu cumpără mereu și de multe ori, trebuie să mănânce fructele, ca să nu le arunce. “Sărăcia nu vinde și nu cumpără” gândește el. Ziua de azi e la fel de tristă, ca și ziua aceea.
Era o dimineață înnorată, ca aceasta, și în coliba din satul său îndepărtat, sărăcia și lipsurile puseseră stăpânire de multă vreme. I se făcuse rușine să stea între ai săi, să îi audă plângându-se de foame și lipsuri iar el să nu poată pune nimic pe masă. Copiii se agățaseră de picioarele și de pieptul lui. Hotărârea de a-și căuta de lucru, dincolo de granițele satului, venise tot într-o zi disperată. (continuarea in Cafeneaua turceasca)

Sufletul meu, pasăre cântătoare


430753_359017624118312_1774523443_nAzi am vorbit cu cineva. O cunoșteam din școala generală. O fată frumoasă, delicată, sofisticată, cu un părul un val tremurător ce îi ajungea pe talie. Mintea îi era toată o scânteiere. Nu am fost prietene. O cunoșteam, doar atât dar azi, ne-am redescoperit, după ani, între spații. Am fost mereu împreună și apropiate fără ca măcar să realizăm asta. Apoi mi-a spus ceva minunat. ” Ai vrea să trăiești dicolo de timp cu mine? Să căutăm cuvinte care nu s-au inventat și rime?” I-am răspuns repede, fără să-mi strunesc gândul. ” Bineânțeles!” ”Nu așa. Acesta e un răspuns pe care îl poți da oricui” mi-a spus fata de la capătul cuvintelor. ”Mie să-mi răspunzi cu Da sau Nu.” ”Da!” am zis eu și sufletul meu și-a desfăcut aripile, ca o pasăre cântatoare, umplând universul de triluri. Nu-i așa că le auziți și voi?