Rezistența


Kurtuluș intră în cafenea, cu palmele în buzunare și degetul mare ieșit afară.10313476_762337280499055_493831981803780427_n Pășea dezinteresat, azvârlind picioarele înainte, cu vârful pantofilor ușor spre exterior, mimând poziția unui profesor care tocmai a dat un extemporal și acum așteaptă ca nevrednicii lui elevi să scrie. De când era divorțat, se bucura de libertatea de a avea femei contra cost. ” Ohne ende.” Fără sfârșit. Aspectul fizic nu îl ajuta deloc așa că pentru plăcerile lui fizice trebuia să scoată bani din buzunar. Un burdihan rotofei trântit peste niște bețe de picioare îți dădea senzația că îl poartă pe proprietar peste tot. Capul de bostan așezat strategic între urechile blindate de proteze auditive, îi era dat pe spate, semn că el, oricând e la vânătoare.
– Ce faci? – răsuna în limba româna, vocea lui pițigăiată, infantilă pentru cei 45 de ani ai săi. Bine?
– Ja. Ok. Du?- i-am răspuns nesinchisindu-mă de româna lui de doi bani, învățată de la prostituatele cu care se întreținuse prin FKK.
Nu mai catadicsi să răspundă, se îndepărtă cu superioară ignoranță și se așeză la masă goală să citească ziarul. Nevasta îl părăsise de ceva vreme când, de la balcon, îl descoperise, în mașina parcată la câțiva metri de bloc, făcând sex cu o alta. Era prea mult pentru biata femeie, care cedase, în ciuda îndârjelii de a rezista alături de bărbatul ei. Îi trecuse totul cu vederea, prostia, agresivitatea, plecările de capul lui, revenirile după o vreme fără explicații, faptul că nu îi dădea bani și nu o respecta, mizeriile lui sufletești și trupești, dobândite în lunga lui ședere la un internat din Ankara, unde părinții, o familie de kurzi, săraci lipiți, l-au lăsat în grija statului, lucru pe care dealtfel, el nu l-a iertat niciodată.Și-a luat fetele și a plecat, departe de el.

Kurtuluș nu vorbește de suferințele lui de atunci, dar poți ghici repede de ce fel de tratamente a avut parte. Peste tot în jurul lui împrăștie mizeria, verbala, fizica, umană. Cu toate acestea, e un om vesel și îți găsește repede auditoriu prin perlele ce le scoate, povestind despre aventurile lui amoroase, cu detalii, descriind reacțiile femeilor in anumite ipostaze, stârnind imaginația celor din jur. Retrăiește și el momentele despre care vorbește cu savoare, unele dintre ele niciodată întâmplate altundeva decât în imaginația lui. Amuzamentul celor din jur, atenția care i se acordă, fie și pentru puțin timp, il binedispune și îi dă încredere.
După o vreme reveni, și urmărind reacția mea și a clienților, încercă să îmi facă o elegantă, învitație, și bănuiesc că primise instrucțiuni serioase.
– Imi dai voie să îți fac o invitație la o masă romantică?
– Poftim?
– Să mergem să mâncăm amandoi, romantic, la Mc. Donalds.
– Regret, dar nu pot.
– Cum așa?
– Simplu, sunt la dieta. În plus nu manânc la Mc Donalds, îi răspunsei, nu pentru că aș fi acceptat o invitație în altă parte, dar încercam să-l menajez de reacția celor din jur care așteptau să vadă urmarea.
– Pai de ce să nu mănânci? Totul e bun, ketchup, maioneză, sandwich. Alle.
– Mănâncă-le tu, sănătos, dar imi amintesc ca abia te-ai întors din spital după niște probleme digestive, vrei altele? În plus, pot să-mi permit să mănânc unde vreau, nu musai la Mc Donalds.

Stătu o vreme descumpănit. Poate nu la fel de descumpănit ca atunci când fusese singur într-o vacanță în Antalya și se oferi să-i plătească masa unei românce, atât de frumoase, încât o păstrase vie în amintire. Ocupau camere diferite pe același palier al hotelului în care erau cazați. Se oferi să o conducă spre apartamentul ei apoi, ager, deschise ușa camerei lui și o invită să intre. Tânăra l-a apostrofat dând din deget dezaprobator. ” No, no! No sex!” Și trecu mai departe. Stătu pleoștit simțindu-se ca un prost, ce și-a cheltuit banii să hrănească o femeie și ea, nerecunoscătoare:” no sex”.
– Dar de ce nu vrei să vii?- continuă el, în timp ce cei câțiva clienți, dezaprobau lipsa lui de tact, în ciuda indicațiilor primite de la ei, în secret.” Uită-te la mine. Bărbat frumos, tânăr, fără dinți, jumătate surd, cu probleme de stomac, cu privirile strămbe, un ochi se uită spre Berlin și altul spre Istanbul.

Să-i mai rezist?

Întâlnire cu scriitori


Dejul, un orășel de 30.000 de locuitori, cu o istorie veche, legată de exploatările10649507_1537683373169074_8479127447020058309_n de sare din vremea romanilor, așezat la confluența Someșului Mare cu Someșul mic, își trăiește viața netulburat și orice întoarcere aici, locul în care mi-am petrecut o parte din viață, este o întoarcere în timp. Am senzația ca nu s-a schimbat nimic, ca și cum aș fi fost doar puțin timp plecată, poate la o ședință de redacție, la Cluj . Mă aștept să îl găsesc la primărie pe domnul Man, cu atitudinea lui determinată de a nu-și lăsa ideile modificate ori omorâte de alții. La Spitalul municipal îl văd tot pe Mircea Botezan, chirurgul care mă pusese în încurcătură, spunându-mi cum ”dăduse colțul”, unul, în lift, în timp ce eu chiar încercam să-mi imaginez tehnic cum e posibil să dai colțul din interiorul dreptunghiului, a liftului. Muzeul municipal, cel în     care văzusem pentru prima dată fosile, colți de mamut și flinte haiducești, mi-l imaginez tot acolo, lângă mănăstirea franciscană, într-o atmosferă medievală, iar pe domnul Lazăr, renumit pentru pasiunea lui pentru femei frumoase, dar mai ales pentru dragostea sinceră, dovedită, în a păstra identitatea românească în istoria orașului, foarte activ în viața culturală, gata oricând să ofere cu dragă inimă o cafea. O clipă trăiesc cu convingerea că dacă aș da o fugă până la combinat, i-aș găsi pe cei doi directori, domnul Ungur și pe domnul Benea, în aceeași tensiune, care, în mod paradoxal, a păstrat în viață colosul industrial ce a ținut în spate un oraș întreg și a dat de lucru la 10.000 de oameni, de pe întreaga Vale a Someșului, înainte de Revoluție. Judecătoria, cu clădirea ei răcoroasă, în care, în verile în care lucram în ea, mi se păreau o adevărată desfătare, e modernizată. Fosta mea colegă de birou e pensionară, la fel și soțul ei iar în locul lui, grefier șef e o altă colegă de a mea, pe atunci o tinerică de 20 de ani iar președintele de atunci, domnul Breharu, ce nu omitea nici un 8 Martie fără să felicite ”fetele lui” și să le ofere câte o vaza de flori, lucrează în propiul cabinet de avocatură. Cartierul de blocuri în care am locuit, ”1 Mai” arată ca și atunci, cu blocurile acelea din beton gri, întins pe langă șoseaua de centură și Someș, deși prietenii și vecinii mei s-au risipit mulți, care încotro.
Încerc să mă identific cu orașul acesta mic, ce mi se părea mare și important când locuiam acolo, pentru că reprezenta o întreagă lume pentru mine. Între Frankfurt și Dej comparațiile sunt inutile. Trăiesc sentimentul că l-aș acoperi dintr-o privire, dar cu toată inima, pentru că mă leagă nenumărate întâmplări de viață, chipuri de oameni dragi, unii pe care îi mai port doar în gânduri, locuri minunate.
Când am ales să-mi schimb viața decisiv și am plecat de la judecătorie să lucrez în presă, domnul Breharu mi-a spus cu regret:” fata mea, o să îți pară rău că pleci și o să vrei să vii înapoi. Numai că asta e ca și cu amantele. Odată plecate, așa trebuie să rămână.” Dar am plecat, deși niciodată de tot, pentru că, fostele mele colege sunt tot acolo și le revăd cu drag, de câte ori mă întorc acasă. Sunt mulți, foarte mulți oamenii din viața mea și cei din sufletul meu și fiecare m-a modelat câte puțin. Ajunsă în lumea presei avusesem eu niște temeri că sunt un jurnalist, care va trebui să scrie despre locul în care nu se întâmplă niciodată, nimic. Dar lucrurile s-au dovedit a fi altfel și am descoperit că orașele mici trăiesc intens, arderi vulcanice, sub aparenta lor atmosferă patriarhală.
În centru, lângă Casa Armatei, se află strada Petru Rareș, o străduță medievală, fostă stradă a breslelor. La capătul ei, într-o clădire a cooperației, funcționează un studio de radio, Radiofir. Într-o încăpere din spațiul lor excendentar aveam sediul noului săptămânal, înființat de mine: Ziarul de marți. Lucram cu câțiva colegi, toți mânați de sentimentul de a fi buni jurmaliști. Pentru o publicație aflată la început și fără finanțări serioase aveam multă treabă. Nu e puțin lucru să scoți un ziar în timp ce concurența crește în jurul tău. Se mai înființase un post de radio și mai erau două ziare de Cluj, ce aveau mici redacții aici. Exploatam toți aceeași piață de publicitate. Redactorul șef, Dorin Petrișor, venea de la Cluj, făcând naveta. Absolvent de filologie, pasionat de literatură, cu contacte între oamenii cu preocupări în domeniul literaturii și al culturii era sclipitor pentru munca sa. În plus, era calm, avea răbdare cu toată lumea, știa să lucreze cu colegii încât să îi motiveze așa că îmi luase o parte din sarcini. Fusesem colegi la un alt ziar de la care am plecat amandoi, separat, din motive diferite, dar în condiții nu tocmai plăcute. Petrișor era un tip direct și implicat. Ajung într-o zi la serviciu și mă ia cu o propunere foarte vehementă.
– Gabriela, știu că ești foarte ocupată, dar m-am gândit să promovăm puțin imaginea ziarului.
Cuvântul promovare, din partea lui Petrișor, mi-a adus o tresărire, pentru că el nu era omul afacerilor și al negocierilor, ori promovările nu sunt niciodată gratuite. El sesiză reacția mea, deși nu apucasem să spun ceva.
– Stai, nu te ingrijora! Să-ți spun despre ce e vorba. M-am gândit să organizam o lansare de carte. Să invităm câțiva scriitori și poeți de la Cluj și să facem o lansare de carte. E o chestie foarte bună, care ne ridică imaginea.
– Da, numai că asta presupune organizare și bani iar momentan, nu am nici timp și nici bani pentru așa ceva.
– Ei, stai liniștită. Mă ocup eu de tot. Serios. Lasă pe mine. Tu nu trebuie să vii decât la eveniment.
Era atat de hotărât și de convins Petrișor încât am intrat în jocul lui.
– Spune-mi cum ai de gând să procedezi.
– Păi, lucrurile sunt ca și rezolvate. Am vorbit déjà cu câțiva autori, l-am invitat pe Radu Săplăcan de la Radio Cluj, pe Mihai Goțiu de la ziarul Clujeanul, ca să-și lanseze noul său volum de poezii, pe cunoscutul scriitorul Cornel Udrea și încă un scriitor român stabilit în Statele Unite, dar care se afla în țară și își lansează cărțile.
– Bun. Și partea organizatorică?
– E totul rezolvat. Nu-ți mai bate capul. Am vorbit cu primarul Ungur.
– Ei, asta cu primarul, nu știu ce să zic. Nu văd de ce e el interesat să ne ajute în lansări de carte, mai ales că, nu mă poate înghiți, de când am scris despre afacerile lui, într-o nota nu tocmai pozitivă.
– Da, dar asta e pentru cultură. Cine știe? Poate pentru câștigul la imaginea personală.
– Concret, spune-mi ce ai discutat cu el.
– Păi, mi-a promis că-mi pune la dispoziție Sala mare a Casei de Cultură, că și cei de acolo se ocupă să promoveze evenimentul și că va face promovare pe TV-Cablu, și va fi ceva la ”punctul trei” un aperitiv, suc, saleuri.
– Face el toate acestea?- întreb eu cu neâncredere.
– Da. Mi-a promis. Nu te mai gândi. Joi e lansarea. Tu vezi-ți de programul tău obișnuit și nu trebuie decât să vii, ca invitată, la lansare.
Bag de seamă că Petrișor pusese totul la punct. La urma urmei, nu avea ce să nu fie în regulă, așa că las lansarea în grija lui, și-mi văd în continuare de treabă, și drept să spun aveam destulă. Orașul era în forfotă: agitație de sfârșit de an școlar, de început de vară, de concedii totul sub căldura soarelui de iunie.
Joi după masa, la cinci, mă înființez la Casa Muncipală de Cultură, să particip la lansări de carte, cu oarece emoție, pentru unul dintre invitați, Radu Săplăcan îmi fusese în liceu profesor de filozofie. Era cunoscut în lumea literară drept critic literar, era membrul unor grupări literare deși la Radio Cluj coordona redacția de sport, una din pasiunile lui de tinerețe. El fusese și cel care ma recomandase, târziu am aflat asta, ziarului Monitorul, ca și correspondent și a fost un gest pentru care îi sunt mereu recunoscătoare, pentru că, există situații când, astfel de gesturi pot schimba viața cuiva.
În sala mare a Casei de Cultură ne întâmpină o răcoare plăcută și lumina puternică a verii era lăsată la ușă. Pe hol, un angajat, făcea primirile. Directoarea lăsase doar niște scuze, că nu va putea participa. În interior, lumina se proiecta pe scenă, pe masa care fusese pusă special pentru invitați. Aceștia sosiră cu un microbus. Se urcară pe scenă și așteptau.
– Mai așteptăm puțin, -zise Radu Săplăcan. În orașele mici oamenii se mișcă mai încet.
Mai trecură 15 minute lungi, timp în care nu mai apăru nimeni. Pe fața fostului meu profesor trecu o urmă de supărare.
– Nu mai are sens. Haideți să ne mutăm în sala mică. Nu mai vine nimeni, – conchise el.
Urcarăm în Sala mică. Era acolo o masă lungă, de sedință. Ne-am așezat cu toții într-un capăt. Radu a prezentat cărtile celor trei, timp în care mă gândeam căt de minusculă trebuie sa mă fac, pentru că eșuasem în organizarea unui eveniment minor, deși altă dată avusesem succes în organizarea unu eveniment de 300 de persoane. Eram toată roșie, contrastând puternic cu taiorul bleu ciel, în care eram îmbracată. Nu mai auzeam nimic. Numărul celor din echipa care îl însoțea pe Radu era mai mare decât numărul celor ce asistau la lansare. Noroc că adusesem cu mine o prietenă ce lucra la muzeu, pe Șeful Casei Armatei și încă două persoane. Deci se putea și mai rău de atât. Petrișor era indignat că primarul nu s-a ținut de cuvânt. La un moment dat, spre final, l-am tras deoparte.
– Ce ai făcut? De ce nu au venit oameni? Cum ai făcut promovare?
– Păi am lipit eu câteva foi listate pe stâlpi. Am crezut ca primarul face promovare pe cablu tv.
Simțeam că mi se zbat tâmplele și mă topesc încet pe tocurile pantofilor. Obținusem notorietate dar în sens invers. Nu trebuia sa ne facă nimeni de rușine. Ne descurcasem singuri.
Conduceam déjà invitații spre microbus, cerând scuze pentru lipsa de interes a cetațenilor față de eveniment. Radu însă mi-o tăie scurt.
– Gabriela, dacă ai vrut să ne vezi, de ce naiba nu ai dat un telefon și să vii la Cluj? Ieșeam la o terasă, la o poveste. Uite, domnul acesta, a venit din America. Și-a lansat cărți în marile orașe ale țării iar eu l-am adus aici, la Dej. Dar o să mă învăț minte.
Scriitorul Cornel Udrea, o figura mai blândă și înțelegătoare încercă să mă consoleze.
– Ei, lasă, Gabriela! Oricui i se putea întâmpla.
Nu am să știu niciodată dacă eșecul acelui moment s-a datorat lui Petrișor, ori a fost o răbunare din partea primarului, dar am învățat ceva, ca întotdeauna. Să nu mă bazez niciodată pe ceea ce nu am construit eu. În plus, întâlnirea mi-a dat ocazia să îi cunosc pe Cornel Udrea și pe Mihai Goțiu. Cred că undeva, sus, astrele începeau să se reașeze, deschizându-mi calea spre lumea scrisului și a scriitorilor, iar ca momentul să fie bine semnalat, a început cu o furtună.

Sursa foto:

Copacul (II)


Drumurile drepte sunt ciudate. Călcăm pe ele cu îndrăzneală și vedem parcă, destinația finală. Nu știu cum se face însă, că la un moment dat, trebuie să pășim pe cărări întortocheate ori drumul se strâmbă singur. În călătorii nu e vorba de spațiu și timp, doar de plecare și sosire. Iar la final constați că, nici tu, nici drumul, nici destinația nu mai sunteți ceea ce păreați a fi la început. Între primul și ultimul pas e doar povestea unei transformări.

Copacul II

În cerul spuzit de stele luna sticlește, înconjurată de un nimb argintiu. Copacii din jur, arătări alburii, fantomatice, dorm somnul de iarnă, ascunși sub pojghițe de gheață și nea. Trei siluete se desprind din întuneric. Omătul înghețat se sfarmă crănțănind sub pașii lor. Un bărbat și o femeie, în jur de 40 e ani, însoțiți de o adolescentă, pășesc în sala gării, încărcați de bagaje. Mâinile și obrajii le sunt arși de frigul de afară iar pe căciuli și gene poartă pudră de promoroacă.
– Fie iarna cât de rece, numai Făurar de-ar trece!- zice bărbatul, lovit de aerul din sală.
Mirosea ușor a petrol, ca în gările de pe timpuri, și a ceva îndefinit. Femeile căutară o bancă în timp ce el se duse la casa de bilete, așteptând să apară casierița.
– Trei bilete la acceleratul Timișoara- Iași. Vine la timp ori vine la timpul său?- întrebă el, în timp ce femeia în uniformă albastră, toropită de puterea nopții îi dă dădea restul. Îi spuse ceva o scurtă întârziere.
– Noah, de asta v-am și întrebat- continuă el. Nici nu m-aș fi așteptat să fie altfel. Aici nu e Japonia să ajungă trenurile la timp. Dar tot nu-i rău, că anul ăsta ajungem avem de mers.
Se îndreptă apoi spre banca unde săteau femeia și fata lui. Aruncă o privire spre ceilalți călători, adormiți și ei, între drumuri, pe picior de plecare către destinații de ei știute, pe care viața ori soarta le așterne dinainte. Radu era un cârcotaș fără pereche așa că vreme de căteva minute îi trie pe toti cei din gară și le găsi imediat defectele. Femeia era cu gândurile în altă parte, așteptând să se vadă în tren așezată la locul ei.
– Noah, Adeluță, dacă nu ar fi înghețat afară, ți-aș zice să iei o piatră în gură, că mergi pentru prima dată la Iași. Cred ca abia așteaptă oamenii ceia să ajungem noi să le ducem bucate de-ale noastre din Ardeal și palincă. Iară dacă te-or vedea pe tine or cumpăra mai degraba.
Adeluța flutură un zâmbet fugar, stingherită de remarca bărbatului. Era deja o domnișoară, gata să intre la vară la liceu și remarca nu o încântă. Deși își dorise călătoria aceasta, ora mică din noapte o făcu să tânjească după patul călduț de acasă. Totuși, gândul la lunga călătorie și la locurile pe care le va vedea îi șterse regretul. Privi în jur și călătorii îi părură niște oameni mereu pe drumuri, însoțiți de credincioasele lor bagaje. Câte povești vor fi având ele! Ca și poveștile bunicii ori chiar mai multe. Adeluța își lăsă capul ușor pe spate și închise ochii pe jumătate. Se auzi în gând întrebând.
– Mamă tână, îmi zici o poveste?
– Sigur, draga mea. Pe care să ți-o spun?
– Pe cea cu șezătoarea.
– Cu șezătoarea. Noah să-ți zîc dară. Era o iarna grea, ca și amu.
Omătul era până la streașina casei și ne făceam cărări cu greu, până la grajd, să hrănim animalele. Ca să ne mai treacă urâtul iernii, puneam de-o șezătoare și atunci, fete și feciori, neveste și bărbații lor se adunau la câte o casă. Și ca să nu steie degeaba, își aduceau caieru, să toarcă, ori ceva de cusut. Și vremea trecea pe nesimțite, între două hori, o placintă și un pahar de palincă. Ba ne și gătam lucru în vremea asta. În sara aceea, fusese un cer senin și luna lumina ca ziua. Eram și io acolo, cu bunul tău, fecior. Da ce fecior fain era, că să uitau tăte fetele după el, numa io nu. Mă uitam numa ase, o țâră, cu coada ochiului, să văd ce face. Și el, ce gânești că făcea? Horea de îți râdea sufletul. Lelea Florică, gazda, ne-o adus plăcinte și cozonaci. De-odată, s-o pornit o pală de vânt și-o răsturnat tăte lumânarile. Am râmas pe întuneric. S-o auzât o voce care o zîs așe:” Plecați! Satul ăsta-i blestemat!” Apoi, leliuca Florică aprinse o lumânare și toți am rămas tăcuți și spărieți. Ne uitam unul la altul și nimeni nu o scos o vorbă.
– Adeluță, iar visezi. Hai să ieșim pe peron că sosește acceleratul!- se auzi vocea scurtă și poruncitoare a tatălui.
Luară bagajele în măini. Un șuier ca țipăt scurt, urmat de altele două, sfâșiară amorțeala nopții. Pe peronul acoperit de geață, siluete ciudate, amorțite într-un dans fantastic se îndrepatau spre vagoane. Învălmășeală. Coboară, urcă, bagaje, fluiere, mirosuri grele, ciudate, străine o îmbrățișează de despărțire. Își găsiră locul în compartiment și Adeluța ceru să stea la geam. Voia să privească, să absoarbă imaginile ce îi vor defila prin fața ochilor, cu nesaț, ca un film documentar, înțeles doar pe jumătate. Compartimentul era gol însă mai pluteau căldura și mirosul celor ce abia au coborât. În oglinda mică, de pe peretele compartimentului, fața ovală reflectă un chip somnoros. Pe peretele opus, o fotografie înrămată cu un peisaj din Retezat voia sa dea o notă mai familială spațiului. Langa ea, cineva mâzgălise cu carioca roșie două nume, Rădica+ Marinică și le încadrase într-o inimă, ca un fel de legământ ce trebuia să circule prin lume.
Fata își eliberează părul lung, ascuns sub căciulă. O coadă lungă, împletită, i se așază pe spate. Formele trupului ei tânăr arată o femeie frumoasă, în devenire. Cu toate acestea, e ceva ce nu o mulțumește încât la școală e mereu emoționată și tristă. Ceva ce nu putea schimba și cu siguranță că era motivul pentru care colegii o cam țin la distanța. Dinții de sus îi era scoși mai în afară, ca și cum ar fi mușcat din ceva dur. I-ar fi plăcut și ei să știe că e frumoasă, ca alte fete și ar fi sacrificat bucuroasă multe din rochiile ei scumpe, cu care se mândrea. Dar nu avea ce face. Ca să compenseze, de 1 Martie, ea cumpăra cele mai frumoase mărțișoare băieților, sperând să primească de la ei atenție și să îi cumpere o saptamână mai târziu, un cadou frumos, așa cum cere tradiția, la începutul primăverii.
Locomotiva șuieră în noapte, purtând în spate atâtea suflete. Trenul se puse în mișcare. În spate rămânea gara și panoul acela albastru, pe care scria cu litere albe, înghețate: Năsăud.
Adeluța căuta în noapte, cu privirea flămândă. Treceau pe lânga sate, abia luminate și orășele. Din Vatra Dornei se urcă un călugar. Se așeză în compartiment ca un intrus în adunarea de familie. Veșmantul lui negru acoperea niște straie sărace și vechi. Pantalonii îi erau mai scurți cu o palmă. După un ceas, îl lovi toropeala. Își scoase încalțările, scâlciate și ele de drumuri bătute și de vreme. Șosetele i se vedeau gri, dintr-un material sintetic. Adela zări chiar și găurile din călcâie și se miră că omul nu părea deranjat de ele. Până și vorba îi era săracă de parcă ar fi făcut un pustiu imens în sufletul lui.Trupul lui uscățiv era proptit de fereastra ce dădea spre culoar. În curând, bărbatul începu să sforăie și Radu strâmbă din nas. Odorurile ce veneau dinspre încalțările monahului erau aspre. Nu zise nimic. Se aplecă, le prinse cu grijă, ca pe două bombe biologice și ieși cu ele pe coridor. Deschise fereastra și le aruncă. Se întoarse și se așeză liniștit la locul său.
Se crăpa de ziuă când intrară în gara din Iași. Radu și femeile se pregăteau de plecare. Călugărul își căuta încălțările.
– Știți cumva undi-mi sunt papucii ceia?- întrebă el îngrijorat, căutând către ferestrele vagonului, înflorite de ger.
– Da de unde? Doar nu le-am ținut noi evidența, zise Radu cu un zâmbet ironic întipărit pe chip. Poate s-o dus să îți cumpere alții noi, că cei vechi erau cam împuțiți.
Radu coborî. Și femeile de asemenea. Se amestecară în mulțime, lăsându-l pe sărmanul călugăr cu grijile încălțărilor, murmurând ceva, negru de supărare. În gară, tumultul regăsirilor, a navetiștilor, a studenților întorși de acasă, punea în mișcare o lume pestriță. O răscruce a destinelor si destinațiilor. Începu să fulguiască mărunt. Ninsoarea ce se așternea albă, acoperea zăpada înghețată și murdărită de atâția pași, de atâtea ecouri.

Copacul


A dat Dumnezeu atâta ploaie anul acesta! Darul a făcut mult bine pământului. Câmpurile sunt o mare verde, holdele dese, pomii încărcați de bucuria rodului. Valea Zagrei s-a umflat de câteva ori, fără a pricinui mari necazuri. Mai rău a fost că, din cauza ploilor, sătenii au lucrat cu greu pământul. Irina are 14 ani și gândul îi plutește pe aripa libertății pe care o va gusta curând. A visat-o de atâta vreme, o dorință ascunsă adânc în suflet, ca o taincă și neprețuită comoară. Înscrierea la Liceul pedagogic din Năsăud, apoi admiterea i-au deschis larg calea spre o nouă destinație. Nu știa précis cum va fi dar sufletul îi era plin de acea bucurie imensă pe care nu o putea împărtăși cu nimeni . Scăpase de amenințarea bunicii cu măritișul. Cel puțin pentru o vreme.

– Te lăsăm să încerci o singură dată. Dacă nu reușești, o să stai acasă și îți găsim un fecior fain, cu stare. Și așa, aici, nu ai nevoie carte. Trebuie să știi munci și noi asta te-am învățat!

Așa i-a zis bunica și știa că a primit o șansă unică. A trăit multă vreme cu teama asta, că va fi măritată, ca mama, pe la paisprezece ani. În sat nu era ceva neobișnuit. Fetele erau măritate devreme și de cele mai multe ori cu tineri înstăriți pentru a completa ori a păstra pământurile moștenite de la strămoși. Obiceiul era vechi. Părintele povestea că găsise niște înscrisuri vechi în biserică, ce spuneau că, preotul din acea vreme, fusese amendat de superiorii săi. Cununase rude apropiate, ceea ce era interzis de biserică.  Zăgrenii au fost mereu oameni bogați, cu multe pământuri și vite. După Revoluție, mulți au plecat să lucreze în afara țării din cu banii câștigați cu trudă și-au ridicat case noi, au venit cu mașini. Dar pământul nu a fost înstrăinat, ci ținut ca o dovadă a bogăției. E o rușine să vinzi pământul moșilor ori să îl lași nelucrat.

Fata a muncit, cot la cot cu bunicii și a învațat din răsputeri. Viața trebuie să fie mai mult de atât. Și a reușit!

– Irinucă, ești gata? Hai că plecăm peste deal, la taică-tău.
Irinuca aștepta déjà, cu părul blond-cânepiu împletit într-o coadă cuminte și cu privirea ațintită pe uliță. Bătrânul puse pe umăr o desagă țesută în casă, cu ceva merinde și apă. La poartă se opri nițel și mâna cu degete aspre, noduroase se încleștă pe o bâtă spălată de vreme, sprijin si apărătoare.

Atât de albastru și senin e cerul! Cine ar fi zis ca acum câteva zile, de Sfântul Ilie a fost prăpăd. Nici Sfântul Foca, cel care a venit a doua zi după Ilie, nu a fost mai blând. Bunicul Ion a vrut să sape pământul acela din deal. Fulegerele și tunetele însă i-a gonit pe toți acasă și mai cu seamă teama buncii, care știa una. Cine se încumetă să lucre de ziua Sfântului Foca, vizitiul Sfantului Ilie, va păți mari nenorociri: i se va aprinde casă, ori clăile de fân, ori cine știe ce alte lucruri rele. Bătrânul Ion bombăni el ceva, dar cum nu era chip să scapi de gura femeilor, lăsă baltă treaba și se mulțumi să își găsească de lucru pe langă casă.

Soarele abia se ridicase pe cer, arzând orizontul dimineții de duminică cu flăcări roșii, prelinse pe pământ, în șuvoaie de lumină.

În depărtare se vad turlele celor patru biserici. Iarba e îmbrobonată de roua groasă. Din grădinile vecinilor vin arome aspre, de legume ude, iar pe sub pomi, miros de frunze muiate si ciuperci se furișează tăcut. Așa i se părea Irinei în timp ce inspira adânc, strângând pe langă ea jerseul împletit de mama ei. Satul e încă amorțit și doar ici și colo, câte un căine hămesit, ținut în lanț pe post de sonerie vie, mai sperie liniștea dimineții. Se întristă puțin gândindu-se la soarta acestor vietăți nefericite. Apoi gândurile îi fugiră la mama. Neânțelese, firești, dureroase. Îi era dor de ea dar știa că hotărârea bunicului era de neclintit. Îndrăznise să iasă din vorba lui, îi lăsase bărbatul de nebună și voia libertate? Atunci să plătească prețul ei. ” Viața e așa cum ți-o așterni!!!”- tunase în seara aceea bătrânul vânăt de furie. ” În casa mea să nu mai pui piciorul!” Irinuca avea și acum în gând fața lui, transfigurată de furie. Fata asta a lui îl făcuse de rușine. Ce va zice satul? Cum va da el obraz cu ginerele lui de acum încolo? Satul a clevetit o vreme apoi povestea a fost lăsată în urmă. Irina a fost crescută de bunici, cu strictete, să fie ” la locul ei”. Simțea uneori nevoia brațelor mamei în jurul umerilor, căldura pe care trupui ei o emana, si un miros slab de detergent si parfum ieftin. Dorul o făcea să se înmoaie și atunci simțea lacrimile lunecându-i în suflet, ca o ploaie de vară. Dar căinii aceștia din lanț, nu au nici o bucurie. Primesc doar câte un os, de la masa stăpânilor, ca niște așchii de lemn ca și cum aceea ar fi mancare. Viitorul și viața lor e lanțul, pentru că stăpânii lor așa au învățat că se ține câinele în lanț și muierea să știe de frica palmei bărbatului.

– Buna dimineata!- se auzi vocea groasă a lui badea Vasile. Ieșise din ocol și li se alătură. Are și el o nepoată, colegă cu Irina. Adela e o frumusețe de fată, cu părul negru lucios, ce îi coboară pe talie. Intrase și ea la liceu.
Bărbații vorbeau ceva cu voce scăzută însă Irina nu le dădu atenție. Mai căută din privire ciupercile acelea ce miroseau. Ori poate era doar o părere. Din tufe, de sub ierburi, din șanțuri, răzbăteau aceleași adieri stătute și mucede, rămășițele ploii de zilele trecute.

(va urma)

Minunată țară


Ahmet ajunse în firmă ca de obicei, cu întârziere. Lucrase până tarziu apoi stătuse câteva ore cu prietenii în cafenea, povestind, ascultând muzică. În ultima vreme își puse toate ambițiile în a se ridica din starea de lâncezeală și voia să atingă un standard financiar. Nu vorbea niciodată de bogăție. Voia doar să își plătească datoriile făcute din prea multa încredere în fratele său și din propria naivitate. Aproape că reușise. Cu ce preț? Al nopților nedormite. Serviciul îl solicita peste măsură. Multe ore pe drum, mulți clienți care sunau pentru reparații la masinile de cafea, termene, stres. La intrare șeful îl întâmpină arătând cu degetul spre ceas și cu o privire încruntată.
– Cine e șef în firma aceasta, Ahmet? Eu sau tu?
– Dumneavoastra, evident.
– Iar ai întârziat.
– Mă scuzați dar nu am auzit ceasul.
Îi făcu semn să între în hală. În ciuda figurii sale posace pe care o afișa, îl admira în taină pe tânărul turc. Era de o hărnicie rară, bine organizat iar clienții îl îndrăgeau pentru felul lui deschis și atitudinea mereu veselă.
Colegii munceau deja de zor. Pe bancul de lucru, fiecare robotea la câte o mașină de cafea iar a lui aștepta deja, așa că se cufundă îmediat în ea. Îi dădu de capăt. Începu să curețe filtrele de calcar. Pe la prânz se opriră. Își aduseră pachetul cu mâncare, fiecare cu specificul său national, pentru că echipa adunase muncitori din mai multe țări, emigranți fugind din calea sărăciei și muncind din greu pentru un viitor necunoscut. Ahmet întinse pe o folie de aluminiu niște brânză sărată, câteva felii de salam de vita, rosii, ardei, măsline. Dincolo de el, peste masă, Zvonko, un tânăr croat, se umfla în penele naționalismului.
– Noi, croații suntem un neam extraordinar. Țara noastra e minunată. Avem peisaje de vis, industrie.
Pentru ca veni vorba de națiune Ahmet se amesteca și el în vorbă. Și el își iubea țara dar nu făcea niciodată paradă de asta. Era un turc adevarat și asta îi era destul.
– Dar și alte țări sunt frumoase. Fiecare are frumusețea ei.
– Da, dar Croația e si mai.
– Zvonko, uite aici, zise el enervat de fanfaronada croatului și arătând spre legumele feliate, de pe folia de aluminiu. Aici e Turcia, zise, arătând grupul de roșii. Aici e Bulgaria, România, arătând spre feliile de ardei și brânză. Aici e Croația, și luă între degete o măslină. Uite ce poate face Turcia cu Croația!
Băgă măslina în gură, sub privirea siderată a lui Zvonko și în câteva secunde expulză sâmburele. Îl puse pe folie.
– Asta e Croația.
Din ochii senini ai lui Zvonko, de un albastru ca și cerul țării sale izbucniră flăcări amenințătoare, de parcă turcul tocmai îi mâncase minunata țară.
– Ahmet, ești nebun!
Pauza se sfârși însă. Echipa se întorcea la lucru cu zâmbetul pe buze, fiecare fluturând în suflet stindardul țării în care s-a născut.

Despre cărțile copilăriei


Nu am să vă vorbesc despre cărțile copilăriei, care au fost foarte multe.

Prima mea carte citită a fost pe la 6 ani, când incă nu terminasem clasa I-a: Aventurile lui Tom Sawyer și ale1899961_829593347066562_1366308186_n lui Hucklebery Finn. Tata mi-a deschis gustul pentru lectură și am citit tot ce se găsea pe acasă. Nu puțin. Eram abonați la Cartea prin poștă și primeam tot ce apărea în colecția Biblioteca pentru toți. Aveam o mătușă care lucra la librărie și ne recomanda noile titluri ale altor colecții pe care le și cumpărau părinții mei. Copilăria ne-a fost marcată de faptul că adevărata valoare este cea care izvorăște din lumea cărții. De acolo ni se formează personalitatea și educația. Nu am fost niciodată o familie bogată. Dar tata a făcut mereu sacrifcii pntru cărți și aveam în biblioteca de acasă peste 1000 de volume. În liceu, banii pentru un corn sau o gustare ii foloseam să cumpăr cărți. Îmi amintesc că aveam uneori pantofii scâlciați ori nu aveam hăinuțe noi decat de sărbători ori poate nici atunci, dar aveam acasă o comoară, cum nu avea nimeni. Am iubit lectura și am trăit în cărțile acelea viața fiecărui personaj, am plâns și am râs alături de ele, trăindu-le emoțiile, misterul și aș fi vrut ca acele cărți să nu aibă sfârșit. Mă furișam în diferite ascunzișuri să nu mă găsească mama să-mi dea ceva de făcut, lucruri casnice, să-mi fure din timpul de lectură. Am citit la lanternă, până noaptea târziu ori la lumina lunii sau a lămpii, ascunsă în pod, pe acoperiș, sub plapumă. Cei de vârsta mea vă mai aduceți aminte, cu siguranță cum era pe vremea lui Ceaușescu să nu ai curent decât între anumite ore, cum era să îți faci lecțiile după 10 seara ori să înveți. Așa a fost copilăria mea. Mi-aș fi dorit să urmez Facultatea de litere însă părinții mei erau îngrijorați că vor trebui să mă întrețină la școală încă patru ani așa că, au făcut tot ce au putut să mă convingă ori constrângă să nu mă înscriu. A fost una din marile mele dureri. Nelăsându-mi multe soluții m-am căsătorit. Fostul meu soț a venit cu o alta ciuntire. Mi-a interzis să cumpăr cărți ori să citesc, motivând că e o cheltuială inutilă și o pierdere de timp. Timp de aproape 15 ani am fost ca în beznă. La un moment dat, tineri căsătoriți, primisem un apartament de la stat și pentru că, nu aveam bani de cumpărat mobilă în toate camerele, făcuse el un fel de biblioteca din fier forjat cu etajere din sticlă. Am pus acolo cărțile mele, cumpărate în liceu. Părinții mei, între timp redecoraseră casă și biblioteca noastră ajunse în pod. Le-am cerut să-mi dea mie o parte din cărți. Răspunsul tatălui meu a fost năucitor: ”Nu îți dau nici o carte. Sunt ale mele și am să le dau Otilei, dacă o să vrea.” Otilia e sora mea mai mică. Nu a avut niciodată aplecare spre carte ori lectură. În copilărie, făcuse o răceală gravă, ori o meningită. Dragostea aceasta a tatălui meu pentru ea, i-a mutilat și ei sufletul iar pe mine și pe sora mijlocie ne-a îndepărtat. Tata a promis ca dacă scapă cu viață va face orice pentru ea și îi va da ei, totul iar biblioteca făcea parte din acel tot. Am fost supărată multă vreme și nu am reușit să îl înteleg și nu l-am iertat pentru asta. Între timp el s-a stins. Eu m-am mutat, am divorțat, m-am mutat. Dar uneori mă purta gândul la cărțile de acasă.
Zilele trecute, îi cer surorii mele mijlocii să caute în pod niste cărți de inspirație istorică, scrise de Rodica Ojog Brașoveanu. Știam că sunt pentru că le citisem demult și lucrez la niște povestiri în care trebuie să folosesc un anumit limbaj, arhaic. Am iubit-o pe scriitoarea aceasta și scrisul ei.
– Care cărți?- mă întreabă ea.
– Cum care cărți? Cele din pod. Știu precis că am citit.
– Dar cărțile acelea nu mai sunt.
– Cum nu mai sunt? Sute de cărți au disparut? Ce s-a întâmplat cu ele?
– Nimic. Mama le-a lăsat acolo. Nici pe mine nu m-a lăsat să iau din ele. Ani la rândul le-a nins, când viscolea pe sub tiglele din acoperiș și s-au făcut toate praf. Așa că atunci când am schimbat acoperișul, au fost aruncate cu lopata la gunoi.
Nu am mai zis nimic. Aș fi vrut să plâng în hohote. Lumea aceea minunată a murit. A dispărut ca și cum nu ar fi fost vreodată. Am simțit că toate legăturile mele cu trecutul au fost retezate cu brutalitate. Pentru mine, casa copilăriei era specială pentru biblioteca aceea magică. De fiecare dată mă gândeam la ea cu drag și cu mândrie. Acum, acolo este doar o casă goală. Niște mobile și atât.

V-am scris povestirea aceasta pentru că primise o invitație de la Ileana Giubelean, să fac o listă cu cele mai indrăgite cărți citite în copilărie. Acum îmi e greu să vorbesc despre cărțile copilăriei. Dealtfel, eu nu cred în astfel de liste. Toate au fost minunate și fiecare m-a purtat pe drumuri noi pline de învățături și de farmec. Probabil că acestea sunt de folos unor edituri. Dar am să vă spun ceva. Sunt foarte mulți oameni care citesc și din aceștia, o mare parte nu rămân cu mai nimic din ce au citit. Vă spun asta pentru că eu am un astfel de exemplu în familie.