Daily Archives: 2 octombrie 2013

Mata Hari sau intrigi jurnalistice


Dimineața se deschide spre ferestre. Frunzele toamnei spulberate de câte o rafală vânt trasează traiectorii roșii- galbene în aer. Plouă mărunt, zgribulit și geamurile sunt aburite de respirația iernii ce se apropie. În bucătărie se aud zgomote și aroma cafelei se prelinge spre dormitor, caldă, arsă si amăruie. Dragoș se pregătește deja să plece la serviciu. Soneria de la intrare țârâi, speriind linistea dimineții.
– Cine-o fi? Du-te vezi, te rog. Mai am ceva de făcut aici.
Dragoș privi pe vizor și fără să deschidă îi aruncă în treacăt.
– Ți-a venit moșul. Deschide-i tu.
Dana deschide și îl poftește în living. Pe masă îi așterne pe un șervet o ceașcă de cafea și un pahar de țuică. Îi cunoaște deja tabieturile și îl simte de-al casei. Pe moșul l-a ”moștenit” de pe vremea când lucra la un cabinet de avocatură. Venise omul cu probleme, cu procese, de pe niște sate mai îndepărtate. ”Cursa” sosea foarte devreme și nu avea unde să stea până se deschidea la judecătorie. Într-o dimineața, Danei i s-a facut milă și l-a invitat acasă. Un ceai ori o cafea nu e mare lucru. Și măcar nu stă pe drumuri. Îi era simpatic bătrânelul, un țăran, trecut prin viață, prin razboi, muncit la câmp și în fabrică. Mâinile sale bătucite și crăpate ce spun povestea unei vieți. Cu părul nins, rar și ochii vii, zâmbește mereu și îi povestește aventurile lui pe tărâmul tribunalelor și a justiției de a-și recupera niște terenuri luate de o rudă. Nu avea nevoie de ele, că nu avea cine să le lucreze. Copiii le erau plecați prin țară iar el și baba nu aveau putere. Dar moșul avea orgoliu și timp să îi demonstreze rudei că își va lua înapoi terenul ce îi aparține. E dreptul lui!
– Ți-am adus o jumătate de dovleac- spuse el vesel. Și nevasta ți-a trimis niște fasole de anul ăsta, din aia cu pui mari.
– Mulțumesc dar v-am spus să nu-mi mai aduceți nimic. Nu e nevoie.
– Doar nu o să vin cu mâna goală.
– Ba da. Chiar așa. Eu vă primesc cu plăcere.
– Dumneavoastră sunteți așa. Dar când mă duc la București, pe la Parchetul General și la Ministerul Justiției doamnele de acolo mă așteaptă să le duc mereu câte ceva. E foamete mare.
Dana râse. O distra moșul și uneori se gândea că s-a procopsit cu el pe cap, dintr-un impuls de moment. Dar până la urmă, nu stătea mult niciodată și pleca. E un om simplu, de un bun simț înnăscut și poartă cu el modestia aceea a omului crescut la țară. Îi place să îi asculte filozofia lui de țăran.
– Doamna Dana, mie îmi place să meșteresc. Muierea însă, când mă vede în atelier, mereu se burzulește. Anul trecut am vrut să-mi fac un tractoraș, dintr-un trabant vechi, să mă ajute un miez la muncă, pe cămp. O fost musai să îl mut din loc, să îl împing. Nu puteam singur. I-am zis muierii să ma ajute. Știți ce mi-o răspuns?
– Nu.
– ”Hai să te ajut, să îl îmburzi în Someș!” Noah! A dracului muiere! Toata viața a fost așa. Amu-i târziu să o mai schimb.
Dana izbucni în râs. Poveștile acestea ale bătrânului, la orele dimineții aveau o aroma proaspătă. Se pregătea de plecat la redacție și acolo o așteptau alte povești de viață ale oamenilor orașului. Moșul plecă, mulțumind de tratație și încântat că a avut cui să ii povestească pe înțelesul lui, ultimele întâmplări.
Dana se privește în oglindă. Își conturează pleoapele cu tuș negru, aplică un luciu pe buze și își verifică unghiile, tăiate pătrățos și date cu un lac de o culoare laptoasă. Știe că la birou e studiată până în vârful unghiilor. Își ia sacoul, pantofii și umbrela și o pornește pe străduțele animate deja. S-a oprit și ploaia dar umezeala toamnei o simte până în suflet. În redacție lumea e veselă și aici, e mirosul unei cafele între colegi, cu discuții și momente de organizare. Viața jurnaliștilor de săptămânal nu e sub semnul stresului și cronometrului. Abia spre sfârșitul săptămânii lumea se agită să acopere numărul de semne, verifica fotografiile ce trebuie incluse, se face corectura ca totul să fie gata luni pentru gazeta ce apare marți. Atunci descoperă că nu ajung articolele, că altele trebuie refăcute. Danei îi place atmosfera, colegii cu care lucrează și se simte ca acasă. Chiar dacă ziarul, un ”pui” al unei publicații regionale cu sediul la Cluj Napoca, e o parte din sufletul ei, așternut pe hârtie cu multă muncă, timp și dăruire. Telefonul zbârnâia deja în draci.
– Șefa, la telefon. Te sună de la Cluj.
– Salut, Tudor! …Cum am un om nou? Eu nu am cerut așa ceva. Ce să îi dau de lucru? Eu am echipa completă. Îl plătiți voi?… Cine e? Ramona Duma? Cea de la Gazeta Locală? Mie nu-mi place ideea de a lua pe cineva de la un ziar concurent. Îmi miroase a trădare ori a spionaj de breaslă. Ceva nu e în regulă acolo. Până ieri era concurenta noastră, ne lua materiale și ne discredita și azi e în barca noastră… Bine… Treaba voastră însă mie, dacă îmi face probleme, o pun pe liber rapid.
Colegii o priviră curioși. Un om nou, apărut peste principiile redacției și ale șefei, impus de chiar redactorul șef de pe trust. Cu siguranță că va fi o experiență interesantă iar expresia Danei spunea multe, sub aparența unui calm impecabil. Peste agendele deschise, cu pagini ce înșiruiau frumos subiectele săptămânii, se așternuse liniștea unor întrebări mute.