Arhive blog

Mata Hari sau intrigi jurnalistice (4)


Dana și Oana erau în drum spre redacție. Afară, la aer, culoarea începu să revină în obrajii Oanei.
– Te simți mai bine?
– Da. Ceva. Cred ca azi apetitul meu e zero. Să nu mai văd mâncare. Căutând pe cineva să îmi dea informații am deschis ușa sălii unde se făcea necropsia iar doctorul, zărindu-mă mi-a spus cu un zâmbet amabil:” Poftiți, poftiți!” Chiar mă pregăteam să intru și am remarcat barbatul gol, întins pe masă pe care începuse să îl disece. Scena asta îmi va rămâne în minte pentru totdeauna. Mi s-a făcut negru în fața ochilor și nu mai știu cum am ajuns sus. Am și acum un gol în stomac.
– Mi-am dat seama de cum te-am văzut. Lasă că îți trece. E și asta o experiență.
– Mă puteam lipsi.
În redacție Dana scrise materialul și îl transmise prin fax redacției din Cluj iar pe Oana o lăsă în grija colegelor. Telefonul sună și fu chemată la aparat.
– E de la primărie.
– Aha.
La capătul firului o auzi pe secretara primarului, ce îi spuse că acesta vrea sa îi vorbească. Intuia despre ce era vorba dar își păstră calmul obișnuit.
– Dați-mi legătura cu domnul parimar, atunci…Buna ziua, domnule primar. S-a întamplat ceva?… Să vin urgent la primărie?… Nu sunt angajata dvs să primesc ordine dar dacă mă invitați în biroul dvs, la o cafea, am să accept invitația.
Își lua agenda și reportofonul, telefonul mobil și plecă. Primarul era furios de-a binelea. Cu o zi înainte, vizita fostului premier Victor Ciorbea a fost plină de suprize. Ciorbea abia ce își înființase un nou partid desprins din fostul PNȚ-CD (Partidul National Țărănesc- Creștin și Democrat) iar acum își căuta adepți printre foștii săi colegi de partid. Primarul Victor Ionescu, un țărănist înfocat, până atunci susținător verbal al lui Ciorbea, fu de-a dreptul iritat. Nu-i putea refuza acestuia solicitarea de a ține ședința, într-una din sălile primăriei dar ca să nu fie nevoit să se întâlnească față în față plecă ” într-o scurtă vizită” într-un județ apropiat. Cum adica, Victor Ciorbea avea aspirații înalte la o funcție în stat, în perspectiva viitoarelor alegeri? I s-a urcat șefia la cap și voia să sară peste toți ceilalți? Ba a mai luat și o parte dintre membri de partid!Toate acestea erau intolerabile. Dana străbătu fără grabă cele două străzi până la primărie. Își adună pardesiul pe langă ea și se uită puți la oamenii străzii. Uneori, cufundată în gânduri, nu vedea și nu auzea pe nimeni, reacționând abia când era strigată pe nume. Îi plăcea meseria ei. Mereu i-au plăcut meseriile în care trebuie să gândești iar aceasta era perfecta. Orele petrecute la serviciu erau o adevarată bucurie. Se gândi la oamenii ei, pe care îi învătase să creeze și să viseze, să adopte un stil anume. Își aminti de povestea Ramonei și aștepta să vadă desfășurarea. Urcă scările clădirii iar în anticameră, secretara primarului o primi zâmbind complice. Îl anunță pe acesta de prezența ei și o pofti imediat deși ar fi vrut să o țină la ușă, pe jurnalista asta enervantă dar știa că ea ar fi plecat și nu ar mai fi stat la alte discuții.
– Buna ziua, domnule Ionescu!
Acesta mormai ceva. Avea și un musafir în birou și o prezentă acestuia. Primarul e un barbat trecut de 50 de ani, înalt, bine cladit, cu părul grizonat și un nas subțire, aproape feminin. Dana îi cunoștea bine caracterul. Era un orgolios fără pereche și încăpățânat în propriile idei. Chiar și atunci când greșea, nu dădea înapoi în ruptul capului. În multe decizii se dovedi a fi bine intenționat dar nu era perfecțiunea în persoană.
– El este vărul meu. A trecut pe aici și s-a oprit puțin să mă salute.
Dana îi întinse mâna și se prezentă. Semănau puțin dar nu ar fi zis ca sunt rude, dacă l-ar fi văzut într-o altă conjunctură. Primarul comandă cafea și pentru ea. Dana se așeză familiar pe scaun. Fusese în biroul acesta de atâtea ori și luase îi luase primarului destule interviuri. Zări pe o măsuță, aruncat ziarul lor, Observator. Citise probabil articolul ei și își aminti cu un zâmbet, strângerea de mână dureroasă pe care i-o aplicase fostul premier, la sosire, încât îi dădura lacrimile. La plecare, când acesta întinse din nou mâna Dana evitase gestul punându-și mâinile la spate. Omul ori nu avea habar cum se face o strângere de mână ori o făcuse intenționat. Așa că îl lăsă cu mâna întinsa degeaba.
– Dana, nu mi-a placut articolul tău!
– Da? De ce? A fost ceva incorect?
– Păi ce titlul e acesta? ” Primarul Ionescu nu îl mai recunoaște pe Ciorbea!”
– Un titlu de articol. Nu e corect? Dacă e ceva incorect în ceea ce am scris accept să îmi spuneți. Mi s-a părut cam ciudat că, până a fost priministru ați fost în relții bune și chiar mi-ați spus ca v-a ajutat să primiți finanțare pentru niste proiecte mai importante iar acum, cum nu mai e i-ați întors spatele. Am remarcat că deși v-ați întors în primărie înainte de plecarea lui, de la ședința de constituire a noii sale organizații, nu l-ați invitat să stați de vorbă, așa cum ați făcut-o cu alții în aceeași conjunctură. Nici măcar nu am scris toate aspectele.
– Nu e vorba ca nu e corect. Nu îmi place cum sună.
– Ei, asta e. E un titlu de ziar.
– O să îmi fac și eu un ziar în care să scriu ce vreau și să arunc cu noroi în cine vreau.
– Bineânțeles că puteți face asta. S-ar putea să trebuiască să probați când aruncați cu noroi în unii și alții. Dar, nu cred că asta e soluția.
– În loc să scrii ceva frumos, despre proiectele noastre ai ales să scrii povestea asta.
– E adevarat. Am scris și despre proiecte cu alte ocazii. E vorba despre realitate si am consemnat-o așa cum e.
– Dacă așa stau lucrurile nu o să mai stau de vorbă cu voi, jurnaliștii decât la conferințele de presă și chiar o să vă interzic accesul în primărie.
– E o discuție. Primăria e o instituție publică așa ca avem acces iar a ne opri înseamnă un abuz. Dacă doriți să comunicăm prin conferințe de presă, e din nou opțiunea dvs. Din ce observ sunteți foarte incisiv. Dacă aceasta e dorința dvs. așa sa fie! La revedere!
Dana se ridică și ieși fără grabă. Salută secretara care o privi curioasă. Era ciudat că, șeful ei tunase și fulgerase toate dimineața din cauza ziarului și ea pleca atât de calmă. Nu știa pe nimeni care să reziste unei astfel de confruntări directe cu primarul. La redacție Dana își sună colegii de la Cluj punându-i în temă.
Directorul o întrebă ce are de gând.
– Mă gândesc. Probabil că nu o sa scriem despre primărie decât materialele cu caracter negativ. Iar la conferințele de presă, dacă mergem, doar cu întrebări despre problemele fierbinți, la care lucrăm nu să consemnăm laudele primarului.
– Dar nu mai avem acces în primărie? întrebă Oana. Ea era afectată de decizia aceasta pentru că avea nevoie de informații și puncte de vedere ale șefilor de servicii de acolo, în materialele ei sociale ori de administrație.
– Probabil că nu, o vreme! Nu vă impacientați. Nu e dracul așa de negru precum pare. Orice ar face, nu poate risca să încalce legea. Primăria e o instituție publică iar accesul cetatenilor e liber. La fel și la ședințele de consiliu local. Dacă întâmpinați rezistență, să îmi spuneți imediat.
Ramona, noua colegă privea cu suprindere și admirație urmărind discuția. Venise cu câteva materiale gata pregătite.
În ziua următoare, citind presa, Dana descoperi un articol în Gazeta locala, despre recenta decizie a primarului. Stia deja ca e mâna Ramonei. În plus, mai văzu un titlul din cele pregătite ca momeala, din materialele lor mai vechi. Cand ea ajunse dupamasa in redacție Dana se plânse în treacăt ca subiectul lor pentru săptămâna viitoare fusese deja tratat în cotidianul concurent și se minună cum au putut să le sufle povestea.
– Cred că nu mai reușim să tratăm altceva. O să mergem cu povestea veche probabil.
Ramona stătea cuminte, cufundată adanc în lectura materialului pe care și-l corecta pentru a fi dat la cules. ”Nici usturoi n-a mancat nici gura nu-i miroase!” gândi Dana.

Zborul (partea a doua)


Strada Donath, artera ce străbate cartierul Grigorescu pornind din centru Clujului, până în poarta Studioului Teritorial de Televiziune TVR Cluj, este intersectată de numeroase străduțe. Una dintre acestea, Tăietura Turcului, are o legendă interesantă. Pe vremea stăpânirii otomane, un localnic, pe numele său Donath a alergat câțiva kilometri, să îi avertizeze pe clujeni, că se îndreaptă spre oraș hoarde de năvălitori. Preveniți, orășenii s-au înarmat și au respins atacul pe aceasă stradă, în pantă abruptă, care pe vremuri fusese doar o pantă de deal. În secolul trecut, municipalitatea i-a făcut o statuie acestui erou însă cu vremea a fost uitată, abandonată într-o gradină și acoperită de verdeață. Când ajungi în vârful străzii, înainte de a începe coborâșul, dai de un drum ce o ia în stânga și trece pe lângă Muzeul Satului, traveresează un câmp și ajunge în Padurea Hoia, un loc în care oamenii se duc cu teamă. S-au auzit că aici se întâmplă lucruri necurate. Ba că au trecut pe aici extratereștii, ba că oameni s-au rătăcit în timp. Adevărul nu îl știe nimeni decât cei care au fost martori la acele întâmplări stranii. Cei mai tari de înger râd și nu iau în seama astfel de scorneli. La poala pădurii au loc de multe ori serbări câmpenești ori lumea se adună la iarbă verde și grătare.
Soarele asfințește lăsând loc umbrelor să se furișeze tăcut. Rar se mai aude cucul, cu un cântec trist și gol. E răcoare si frunzele începutului de toamnă foșnesc sec și uscat sub pasi. Ici și colo se aude câte o pocnitură de vreasc. Robert și Angela coboară ținându-se de mână, pe drumul bătucit, stârnind frunzele.
– Noi o luăm pe scurtătură, spune celălalt tânăr ținându-și soția de mână.
– Cum vreți. Mai veniți și duminica viitoare? continua Robert.
– Dacă ne lasă vremea și nu plouă, da.
– Servus. Aveți grijă de voi!
– Servus! Și voi la fel!
Cei doi se depărtează dispărând în desișul pădurii.
– Parcă nu-mi place că au luat-o pe scurtătură. Cine știe ce li se poate întâmpla?
Angela privește încă în urma lor ramurile care se leagănă. Pe fata albă, încadrată de bucle negre și în ochii ei căprui se citește îngrijorarea. Se înserează.
– Ce să li se întâmple? Pădurea e umblată, mai trec oameni.
Robert se opri să o îmbrățișeze și o sărută acolo, în mijlocul drumului. Erau singuri. Doar ei si freamatul pădurii printre șoapte și foșnete. Din față se aud voci.
– Ai văzut? Nu suntem singurii.
Pașii se apropie și voci vesele de bărbați le ies în întâmpinare. După un cot al drumului se întălnesc cu ei. Trei bărbați tineri, cam amețiți, râd povestind poante fără perdea. Robert dă să treacă pe langă ei. Cel mai în vârstă dintre ei îl oprește însă punându-i mâna pe piept.
– Dar ce faceți ciripoilor? Ați fost la pădure să v-o trageți? Un rânjet i se întipări pofticios pe figură lasând să se vadă strungăreața dintre dinți.
Ceilalți doi râd prostește, acompaniildu-l pe acesta. Robert îi da mâna deoparte și încearcă să îl evite. Este însă înhățat cu putere și ținut de individ.
– Băieți, ce ziceți? Ne distrăm și noi un pic? De ce să se distreze numai el? Uite ce domnișoară simpatică avem aici. Bunăăă!
Angela începu să îl lovească pe bărbat încercând să îl elibere pe Robert. Acesta parcă nici nu simțea loviturile ei însă le facu semn celor doi.
– Hai, legati-l de copac. Il facem spectator.
Cei doi executară imediat. Țipetele Angelei sfâșiau pădurea stârnind păsările din cuiburi dar nimeni nu trecea pe acolo să îi audă plânsetul și rugămințile. Într-o vreme, după ce totul s-a terminat și bărbații au plecat râzând, se ridică de jos, cu hainele sfășiate și frunze în păr. O pasăre albă se ridică din tufișuri cu zgomot iar strigătul ei sparse tăcerea. Căută tremurând din toată ființa, în sacoșă, un cuțit și cu mâinile pline de pământ și de sânge îl dezlegă pe Robert, de la copac apoi se prăbuși la pământ, în genunchi. Nu îi văzu mâinile însângerate nici lacrimile din ochi. În fața ei era întuneric și nu auzea decât ecoul strident incarcat de râsul celor trei. Plângeau amândoi îngenuncheați și îmbrătișati în durerea lor. În cele din urmă o porniră spre oraș. Un taxi îi duse la spital și într-o vreme apăruse și Poliția. Angela auzea dar cuvinte fără noimă:”nume…semnalmente…identificare…medicina legală…declarații”. Luminile de la Stația de Urgență îi dădeau o oarecare siguranță. Se uita la femeile ce treceau pe lângă ea, plutind într-o apă trasparentă, liniștite, senine. Ce femei libere și fericite! Într-un târziu, au ajuns acasă. Apartamentul lor de tineri căsătoriți era straniu de pustiu. Tăceri și umbre se piteau prin colțuri. Stătu o vreme în baie, se spălase, își frecase lacrimile, mizeria dar nu putea scăpa de mirosul de tutun și alcool al barbaților, oricât s-ar fi frecat. I se făcu brusc greață și vomită, ca un bețiv, ținând în brațe wc-ul. Se mai spălă încă o dată și intră în dormitor, cu privirea în pământ evitând ochii soțului ei, ca și cum contactul lor ar fi pângărit-o. Își luă perna în brațe și adormi spre dimineața, lângă pat și se trezi cu un țipăt scurt și dureros, când razele de soare începeau să îi mângâie pleoapele.

Chirurgie rudimentara


Cand a ajuns la urgente, batranul a facut furori la camera de garda. Cativa medici si asistente au venit sa il vada si sa se minuneze. Batranul, Vasile, are peste 60 de ani, dar e tipul omului fara astampar. A omului harnic care are mereu de facut cate ceva. El stie doar, ca la casa, nu ai de lucru doar atunci cand nu vrei sa lucrezi. Si lui ii place munca. Toate lucrurile de acasa ii sunt in ordine, incepand din curte pana in podul casei. Cum ceva functioneaza, cum este imediat reparat. Sa se vada ca e mana de barbat la casa.

–         Dar ia zi-mi dumneata, ce ai patit? Cum s-a intamplat asta?

–         Dapoi, domnu’ doftor. Cum sa va zic. Lucram in sopron. Aveam ceva de reparat. Dand sa iau niste scule, nu m-am uitat bine si am calcat stramb. Ceasul cel rau! Am auzit o paraitura. Mi-am rupt piciorul parca ar fi fost o scandurica de lemn. M-a durut. Si mi-am dat io sama ca mi l-am rupt.

–         Asa. Si ce-ai facut?

–         Dapoi ce sa fac? Am vrut sa mi-l pun in gips. Dar nu mai aveam ca mi s-o gatat cand am zugravit in casa. Da’ aveam niste ciment. L-am inmuiat cu apa, ca se intareste si mi-am facut o cizma, cum am vazut ca avusese Grigore din vecini.

–         Omule, cum ai putut face asta? Cimentul e acid, lucreaza si iti arde pielea. De ce nu ai venit imediat la doctor.

–         Noah, da-o dracului de treaba! Numai pentru atat? Eu repar tot si sa nu ma pot repara pe mine?

–         Pai, daca ai ajuns la spital, inseamna ca nu a fost tocmai in regula cu reparatia.

In ziua urmatoare, ortopedul si asistenta i-au scos gheata, cu o freza si o dalta. Parca erau pe santier nu la spital. Piciorul batranului se umflase si se albastrise. Putea pati mai rau. Dar a avut noroc. Norocul omului fara minte. Dupa operatiunea aceasta, l-au pus intr-un salon sa stea cateva zile sub observatie. Fara gheata de beton, Vasile nu avea stare. Se plimba, se uita pe fereastra, aranja toate noptiere bolnavilor. Verifica prizele. Totul era in regula. Se duse in vizita in camera asistentelor.

–         Ce faci nea Vasile? – Asistenta sefa il lua in primire cu un aer autoritar.

–         Ce sa fac? Am venit sa vad daca aveti ceva de reparat. Vreo clanta, vreo priza, incuietoarele la ferestre, la dulapuri.

–         Du-te nea Vasile inapoi in pat. Toate sunt puse la punct.

La vizita, medicul afla ca batranul are febra. Nu mare, dar asta putea sa arate o infectie in organism. Veni sa-l vada in special.

–         Cum te simti, Nea Vasile?

–         Sunt bine. Cand pot sa plec acasa, ca aici nu e nimic de facut?

–         Vedem noi. Dar ia zi-mi. Am vazut ca ai febra. Nu mai ai vreo “reparatie” recenta?

–         Am ceva. Da’ nu-i mare lucru.

–         Sa vedem despre ce e vorba.

Medicul se felicita ca il intrebase. Cine stie ce o mai fi facut batranul? Isi ridica bluza de la pijama. Batranul avea o sutura cu sarma. de vreo 12 cm lungime.

–         M-am intepat cu coasa. Io nu am acasa ata din aia pentru operatie. Da’ am niste sarma subtire si m-am cusut.

–         Pai de ce ai facut asta?

–         Noah bine amu. Io le repar pe toate si nu m-oi putea repara pe mine?

–         Si nu te-a durut? Doar te-ai cusut asa, fara anestezie.

–       M-o durut, ca nu-s de fier. D-apoi am rabdat. Oricum, nu era mare lucru.

Profesorul se uita cu ochii mari la “operatie”. Isi facu cruce, murmurand. Apoi trimise asistenta sa aduca un cleste. Ii facu apoi batranului niste injectii cu antibiotice si antitetanos. Era ca nou. Noroc ca nu se infectase si ca rana, se vindecase destul de bine. Doctorul vazuse multe la viata lui, dar asa ceva nu. Vasile a fost primul pacient caruia i s-au scos firele cu patentul. Pardon. Sarmele.  In doua zile i-au dat drumul sa plece acasa. Nu mai avea stare si nu mai era nimic de operat sau de reparat. Nici macar febra nu mai avea.

Vasile a dat peste cap toata invatatura din scoala si din facultate, ca o ciudatenie a naturii…umane…