Daily Archives: 6 octombrie 2013

Mata Hari sau intrigi jurnalistice (4)


Dana și Oana erau în drum spre redacție. Afară, la aer, culoarea începu să revină în obrajii Oanei.
– Te simți mai bine?
– Da. Ceva. Cred ca azi apetitul meu e zero. Să nu mai văd mâncare. Căutând pe cineva să îmi dea informații am deschis ușa sălii unde se făcea necropsia iar doctorul, zărindu-mă mi-a spus cu un zâmbet amabil:” Poftiți, poftiți!” Chiar mă pregăteam să intru și am remarcat barbatul gol, întins pe masă pe care începuse să îl disece. Scena asta îmi va rămâne în minte pentru totdeauna. Mi s-a făcut negru în fața ochilor și nu mai știu cum am ajuns sus. Am și acum un gol în stomac.
– Mi-am dat seama de cum te-am văzut. Lasă că îți trece. E și asta o experiență.
– Mă puteam lipsi.
În redacție Dana scrise materialul și îl transmise prin fax redacției din Cluj iar pe Oana o lăsă în grija colegelor. Telefonul sună și fu chemată la aparat.
– E de la primărie.
– Aha.
La capătul firului o auzi pe secretara primarului, ce îi spuse că acesta vrea sa îi vorbească. Intuia despre ce era vorba dar își păstră calmul obișnuit.
– Dați-mi legătura cu domnul parimar, atunci…Buna ziua, domnule primar. S-a întamplat ceva?… Să vin urgent la primărie?… Nu sunt angajata dvs să primesc ordine dar dacă mă invitați în biroul dvs, la o cafea, am să accept invitația.
Își lua agenda și reportofonul, telefonul mobil și plecă. Primarul era furios de-a binelea. Cu o zi înainte, vizita fostului premier Victor Ciorbea a fost plină de suprize. Ciorbea abia ce își înființase un nou partid desprins din fostul PNȚ-CD (Partidul National Țărănesc- Creștin și Democrat) iar acum își căuta adepți printre foștii săi colegi de partid. Primarul Victor Ionescu, un țărănist înfocat, până atunci susținător verbal al lui Ciorbea, fu de-a dreptul iritat. Nu-i putea refuza acestuia solicitarea de a ține ședința, într-una din sălile primăriei dar ca să nu fie nevoit să se întâlnească față în față plecă ” într-o scurtă vizită” într-un județ apropiat. Cum adica, Victor Ciorbea avea aspirații înalte la o funcție în stat, în perspectiva viitoarelor alegeri? I s-a urcat șefia la cap și voia să sară peste toți ceilalți? Ba a mai luat și o parte dintre membri de partid!Toate acestea erau intolerabile. Dana străbătu fără grabă cele două străzi până la primărie. Își adună pardesiul pe langă ea și se uită puți la oamenii străzii. Uneori, cufundată în gânduri, nu vedea și nu auzea pe nimeni, reacționând abia când era strigată pe nume. Îi plăcea meseria ei. Mereu i-au plăcut meseriile în care trebuie să gândești iar aceasta era perfecta. Orele petrecute la serviciu erau o adevarată bucurie. Se gândi la oamenii ei, pe care îi învătase să creeze și să viseze, să adopte un stil anume. Își aminti de povestea Ramonei și aștepta să vadă desfășurarea. Urcă scările clădirii iar în anticameră, secretara primarului o primi zâmbind complice. Îl anunță pe acesta de prezența ei și o pofti imediat deși ar fi vrut să o țină la ușă, pe jurnalista asta enervantă dar știa că ea ar fi plecat și nu ar mai fi stat la alte discuții.
– Buna ziua, domnule Ionescu!
Acesta mormai ceva. Avea și un musafir în birou și o prezentă acestuia. Primarul e un barbat trecut de 50 de ani, înalt, bine cladit, cu părul grizonat și un nas subțire, aproape feminin. Dana îi cunoștea bine caracterul. Era un orgolios fără pereche și încăpățânat în propriile idei. Chiar și atunci când greșea, nu dădea înapoi în ruptul capului. În multe decizii se dovedi a fi bine intenționat dar nu era perfecțiunea în persoană.
– El este vărul meu. A trecut pe aici și s-a oprit puțin să mă salute.
Dana îi întinse mâna și se prezentă. Semănau puțin dar nu ar fi zis ca sunt rude, dacă l-ar fi văzut într-o altă conjunctură. Primarul comandă cafea și pentru ea. Dana se așeză familiar pe scaun. Fusese în biroul acesta de atâtea ori și luase îi luase primarului destule interviuri. Zări pe o măsuță, aruncat ziarul lor, Observator. Citise probabil articolul ei și își aminti cu un zâmbet, strângerea de mână dureroasă pe care i-o aplicase fostul premier, la sosire, încât îi dădura lacrimile. La plecare, când acesta întinse din nou mâna Dana evitase gestul punându-și mâinile la spate. Omul ori nu avea habar cum se face o strângere de mână ori o făcuse intenționat. Așa că îl lăsă cu mâna întinsa degeaba.
– Dana, nu mi-a placut articolul tău!
– Da? De ce? A fost ceva incorect?
– Păi ce titlul e acesta? ” Primarul Ionescu nu îl mai recunoaște pe Ciorbea!”
– Un titlu de articol. Nu e corect? Dacă e ceva incorect în ceea ce am scris accept să îmi spuneți. Mi s-a părut cam ciudat că, până a fost priministru ați fost în relții bune și chiar mi-ați spus ca v-a ajutat să primiți finanțare pentru niste proiecte mai importante iar acum, cum nu mai e i-ați întors spatele. Am remarcat că deși v-ați întors în primărie înainte de plecarea lui, de la ședința de constituire a noii sale organizații, nu l-ați invitat să stați de vorbă, așa cum ați făcut-o cu alții în aceeași conjunctură. Nici măcar nu am scris toate aspectele.
– Nu e vorba ca nu e corect. Nu îmi place cum sună.
– Ei, asta e. E un titlu de ziar.
– O să îmi fac și eu un ziar în care să scriu ce vreau și să arunc cu noroi în cine vreau.
– Bineânțeles că puteți face asta. S-ar putea să trebuiască să probați când aruncați cu noroi în unii și alții. Dar, nu cred că asta e soluția.
– În loc să scrii ceva frumos, despre proiectele noastre ai ales să scrii povestea asta.
– E adevarat. Am scris și despre proiecte cu alte ocazii. E vorba despre realitate si am consemnat-o așa cum e.
– Dacă așa stau lucrurile nu o să mai stau de vorbă cu voi, jurnaliștii decât la conferințele de presă și chiar o să vă interzic accesul în primărie.
– E o discuție. Primăria e o instituție publică așa ca avem acces iar a ne opri înseamnă un abuz. Dacă doriți să comunicăm prin conferințe de presă, e din nou opțiunea dvs. Din ce observ sunteți foarte incisiv. Dacă aceasta e dorința dvs. așa sa fie! La revedere!
Dana se ridică și ieși fără grabă. Salută secretara care o privi curioasă. Era ciudat că, șeful ei tunase și fulgerase toate dimineața din cauza ziarului și ea pleca atât de calmă. Nu știa pe nimeni care să reziste unei astfel de confruntări directe cu primarul. La redacție Dana își sună colegii de la Cluj punându-i în temă.
Directorul o întrebă ce are de gând.
– Mă gândesc. Probabil că nu o sa scriem despre primărie decât materialele cu caracter negativ. Iar la conferințele de presă, dacă mergem, doar cu întrebări despre problemele fierbinți, la care lucrăm nu să consemnăm laudele primarului.
– Dar nu mai avem acces în primărie? întrebă Oana. Ea era afectată de decizia aceasta pentru că avea nevoie de informații și puncte de vedere ale șefilor de servicii de acolo, în materialele ei sociale ori de administrație.
– Probabil că nu, o vreme! Nu vă impacientați. Nu e dracul așa de negru precum pare. Orice ar face, nu poate risca să încalce legea. Primăria e o instituție publică iar accesul cetatenilor e liber. La fel și la ședințele de consiliu local. Dacă întâmpinați rezistență, să îmi spuneți imediat.
Ramona, noua colegă privea cu suprindere și admirație urmărind discuția. Venise cu câteva materiale gata pregătite.
În ziua următoare, citind presa, Dana descoperi un articol în Gazeta locala, despre recenta decizie a primarului. Stia deja ca e mâna Ramonei. În plus, mai văzu un titlul din cele pregătite ca momeala, din materialele lor mai vechi. Cand ea ajunse dupamasa in redacție Dana se plânse în treacăt ca subiectul lor pentru săptămâna viitoare fusese deja tratat în cotidianul concurent și se minună cum au putut să le sufle povestea.
– Cred că nu mai reușim să tratăm altceva. O să mergem cu povestea veche probabil.
Ramona stătea cuminte, cufundată adanc în lectura materialului pe care și-l corecta pentru a fi dat la cules. ”Nici usturoi n-a mancat nici gura nu-i miroase!” gândi Dana.