Monthly Archives: septembrie 2013

Greșelile trecutului


Citesc pe blogul unei prietene o replică, la un comentariu de-al meu. ”Am dintr-un trecut un prezent frumos. Nu totdeauna trecutul meu, de exemplu, mă onorează.” Câți dintre voi puteți să vă recunoșteți greșelile trecutului? A recunoaște înseamnă a-ți asuma și a demonstra că ai învățat lecția. Nimeni nu e perfect pentru că, în asta consta frumusețea ființei umane. Viața în sine este un miracol și trecem prin ea, ascendent, învățând din fiecare întâmplare nefericită ori încărcându-ne de energie, din fiecare clipă de bucurie. Dramele și bucuriile sunt cele care dau sensul vieții noastre. Nimeni nu e scutit de ele. A nu-ți asuma ambele situații, înseamnă că te refugiezi într-o realitate virtuală, în care ai senzația ca lumea te vede, doar prin prisma a ce vrei să pari a fi, la un moment dat și că ea, lumea, a uitat ce ai greșit ori ai facut nepotrivit. Dacă treci prin viață cu senzația aceasta vei trăi noi nefericiri. Înseamnă că nu ai învățat lecția și că vei repeta aceleași erori pe langă altele noi.

Berăria culturală cu o dezbatere despre patrie și patriotism


Dragii mei prieteni, daca v-aș cere să definiți patria și patriotismul, ce ați spune? Cred că vi s-ar părea o discuție nepotrivită, dat fiind contextul politic, social și economic. Credeți că e de la sine știut și înțeles și că nu mai e nimic de spus. Totuși în aceste momente se face apel la sentimentul patriotic, prin toate mijloacele. Cei care lucrează în media, în publicitate ori vânzări știu că oamenii sunt ușor de manipulat prin intermediul emoțiilor, de aceea, când cineva îți vinde ceva, în mod profesionist îți va creea o emoție. Când se vrea să fiți distrași de la ceva vi se va creea o emoție. Vi se cere să fiți patrioți și să o demonstrați făcând ceva.

Am acceptat invitația domnului Ion Novacescu șiIMG_0798 provocarea de a asista la o dezbatere pe tema aceasta, miercuri, în berăria din Fabrica de Bere Ursus, din Cluj Napoca. Pentru cei care nu îl cunoașteți pe Ion Novacescu vi-l prezint ca pe un bănățean ”așezat” la Cluj, absolvent al Facultății de Istorie, jurnalist, scriitor, care organizează de ceva vreme niște întâlniri speciale, de suflet și de cultură ce reunesc, în același cadru, în Berăria culturală, oamenii frumoși ai orașului, de vârste diferite, ce participă la dezbateri interesante, o adevărată Agora. Tema dezbaterii a fost: ” Patriotismul şi sentimentul de moşie la românul european”. Eram curioasă care va fi abordarea acestor noțiuni, atât de invocate în ultima perioadă. Invitații serii au filosoful Aurel Codoban, conferențiarul Ioan Cârja– Facultatea de Istorie, dr. Lucian Năstasă-Institutul de Istorie, preotul Theodor Lazăr-Catedrala ”Schimbarea la fata”, editorialistul Ionut Țene si Teofil Lung, profesor-chirurg- Clinica de chirurgie maxilo-facială Cluj. Ei au prezentat din puncte de vedere ale perceptiei proprii, conturată de profesia fiecăruia.
Mi-a stârnit admirația intervenția profesorului Codoban, care definea noțiunea de patriotism drept o forma de iubire, asemănătoare cu iubirea pentru părinți. M-a încântat depotrivă ideea că românii manifestă pentru patrie un sentiment pregnant matern, adică un corespondent al unei iubiri necondiționate. Arăta ca nouă, românilor nu ne plac intituțiile statului, deci oarecum nici nu suntem adepții unei iubiri paterne care presupune responsabilități. De aceea așteptăm mereu ca patria să ne dea și mai puțin să facem ceva în mod responsabil. Ceilalți invitați au adus și ei argumete cu privire la cele două noțiuni.
IMG_0799Din discuții s-a desprins o altă idee. Că noi, românii suntem patrioți dar nu știm cum să ne exprimăm și manifestăm patriotismul. Seara a continuat in spiritul acelor idei și mie îmi este greu sa redau în câteva cuvinte ceea ce au spus invitații, de aceea vă invit, dacă aveți dispoziție și răbdare să ascultați înregistrarea audio. În partea a doua a serii, invitații din sală și-au expus și ei puncte de vedere proprii, cu privire la cele două noțiuni. Au fost încântătoare momentele în care un trio muzical, surorile Neamțu, au interpretat instrumental melodii patriotice. S-a recitat poezie dintr-un volum abia ieșit de sub tipar, de catre poeta Elena Emilian. Am simțit că oamenii au venit la eveniment din dorința de a cunoaște și am remarcat  o mulțime de tineri, care au participat din propria voință, nu pentru că le-ar fi impus cineva. Am trăit cu adevărat, în acele momente, un sentiment patriotic, într-un spațiu în care care, toți cei prezenți s-au adunat pentru aceeași idee, de apartenență la o comunitate și la valorile ei.

Eu am învățat patrotismul afară trăind între turci și între nemți.
Știți cum sunt turcii patrioți? Să vă dau câteva exemple. Mă refer acum, la cei care sunt în Germania. Cumpără produse din magazine turcești. Își ajută semenii și prietenii. Dacă un turc are o problemă și are nevoie de ajutor, imediat comunitatea îl susține. Nu le e rușine să fie turci și spun asta cu mândrie. ”Sunt osmanische man!”- mi-a spus cineva. Am cunoscut mulți emigranți turci și pot să afirm că 90 la sută dintre ei și-au păstrat casele și terenurile în Turcia, deși unii sunt la vârste înaintate. Se duc acolo în fiecare vară. Unii muncesc un an să își permită să meargă acasă o lună, în concediu. Nu am auzit de turci care să uite să vorbească turcește. E o limbă pe care o auzi vorbindu-se peste tot. Nu își uită religia și nu îi deranjează să fie musulmani într-o țară creștină. Nu le e jenă să poarte însemnele naționale, oricând, de la bijuterii cu semilună, la bluze sau fulare cu steagul turcesc. Iar pe stadioanele pe care joacă echipe turcești în GermaIMG_0800nia, mai mult de jumătate din spectatori sunt turci. Știu că sunt în stare se călătorească sute de kilometri pentru a participa la un astfel de meci.
Cum sunt nemții patrioți? Vorbesc germana și nu acceptă altă limbă nici în domeniul tehnologiei. Cumpără produse nemțești cu prioritate, pentru că, pentru ei sunt cele mai bune. ”Lucru nemțesc!” e un brand național. Au un foarte bun sistem administrativ si social. Cetațeanul neamț este protejat de stat. Locurile de muncă vacante sunt oferite întâi cetățenilor nemți. Sunt mândri de valorile lor naționale. Sunt mândri de cultura și istoria lor, de industrie, de armată, de politica, de pozițiile de lider între alte națiuni. Vezi mereu în curți, la geamuri, arborate drapele germane și uneori cele ale landului în care locuiesc. Chiar în magazine, înainte de meciuri de prima ligă, am văzut tricouri, șepci, fulare și alte obiecte pentru fanii care doresc sa participe la meciuri, cu însemnele țării. Nemții manifestează solidar pentru diferite cauze. Imediat ies în stradă organizat. Ei sunt mândri de automobilele lor, pe care le cumpără cu prioritate. Aș putea continua enumerările.
De la nemți și de la turci am învățat să fiu mândră de ceea ce sunt, de limba pe care o vorbesc, de țara din care vin și de valorile pe care le are. Sunt în Germania tot atat de româncă pe cât sunt în România și nu am să uit a vorbi românește oricâte limbi străine aș învăța.

Stăpânul inelelor- o poveste de cafenea


Azi vă invit în Cafeneaua Turcească pentru a urmăriButton CT povestea magica a unui creator de bijuterii. Sevan Bicakci ne dezvăluie o lume magică în care meșteșugul este adus la rang de artă. Frumusețea bijuteriilor sale unice l-au făcut faimos în întreaga lume. Nu ne putem permite să cumpărăm astfel de minunății dar le putem delecta privirea cu aceste capodopere miniaturale ce sunt găzduit cu cinste in colecțiile celebre ori purtate de celebritățile de la Holywood și nu numai.

Nimeni nu e profet în țara lui


De cum a trecut de Sfântă Mărie Mică, toamna își intră în drepturi, înălțându-se prin seva copacilor și a ierburilor. Strecoară printre ramuri lumina blândă a soarelui înmuind în culori calde frunzele arborilor. In aer, mirosul s-a schimbat și aerul răcoros aduce cu el, aromă de livadă și grădini. Miroase a struguri, a varză și a praf. În Apuseni, țăranii din Gârbou întâmpină toamna firesc, ca și cum așa ar trebui să fie, fără să o mai bage în seamă, prinși cu treburile câmpului care se înmulțesc. E dimineață și soarele ivit dintre dealuri râde vesel în tufele daliilor, în culori aprinse ce își înață căpșoare colorate și curioase de prin toate curțile și peste garduri. Dimineața aceasa, forfota se simte mai deasă. Copiii încep școala și în grupuri ies din curți, acoperind cotcodacitul găinilor și lătratul câinilor.
Augustin, un tânăr cu privirea hotărâtă a omului care are o misiune, se îndreaptă și el spre școală, pe ulița prăfuită, pe care mergea până nu demult, când era și el școlar. Salută în stânga și în dreapta, femei care își aduc pruncii de mână, până în curtea școlii. Are o mină plină de importanță, ținând sub braț mapa în care are pregătite lecțiile știind că zeci de priviri ăl fixează. Micuții, stiu că el e învățător, suplinindu-l pe domnul învățător Munteanu, ce trebuise să se interneze în spital pentru a-și trata o boală veche. Gusti, îi zic prietenii și cunoscuții, intrase la facultate la seral iar pentru că părinții sunt oameni săraci și nu îl pot întreține la școală s-a ambiționat să învețe carte, pe banii lui și pe propriile puteri. Îi e dragă cartea și vrea mai mult. Visează să se facă profesor de istorie cândva și ambiția de a-și împlini visul îi dă aripi. Știe că dragostea aceasta a lui, de trecut și de literatură îl vor scoate cândva, din lumea satului și va ajunge ”domn la oraș”. În curtea școlii, o clădire scundă și veche, în care crăpăturile își fac loc prin tencuială, copiii încep să se adune în cârduri, pe clase. Se oprește la grupul său de elevi, de-a doua. Iuți și fără stare, frământă cu piciorușele lor troscotul din curte. Puștii îl privesc cu curiozitate, chicotind. Îl zărește pe mezinul vecinilor săi, Ionică, un copilaș blond, cu o claie galbenă în cap și ochii două mărgeluțe vii care nu se dezlipesc de tânărul învățător. Băiețelul e îmbrăcat în hăinuțe ieșite de soare și cu petece semn că fuseseră purtate de frații mai mari. Sunt decolorate, doar petecele erau în culori vii. Patalonii îi sunt scurți deja, ridicându-se deasupra gleznelor. Ghetuțele îi sunt și ele mai mari cu un număr. După ce discută plin de elan cu colegii începe să se aprpie de învățător, încet, cu sfială. Înaintează câte un pas și se oprește gata să o ia la fugă. Când e îndeajuns de aproape, cam la un metru distanță, se proptește serios pe picioare și ridicând capul îl fixează cu îndrazneală pe învățător. Vocea lui subțirică cu o intonație cântată, cu accent neaoș, ardelenesc se ridică spre urechea tânărului.
– D-apoi mă Gusti, măăă! De-amu tu ne ești dascăăăl?
– Io, măăă! răspunse Augustin și râse îmitându-l.
Micuțul se întoarse pe călcâie, cu pieptul plin de mândrie, către colegii săi. Fața îi era luminată de izbândă și de curajul de a pune o întrebare dascălului. Zâmbetul său cald, dezvelind niște dintișori albi voia să spună: ”Noah ați văzut, mă? E Gusti din vecini!”