Invitatie: Antologia gafelor

Dragi prieteni, luna decembrie incepe cu suprize si cum noua, celor care scriem in spatiul virtual, ne place competitia si scrisul, m-am gandit sa va invit la alcatuirea unei antologii bloggeristice a gafelor.  Ideea acestei competitii ii apartine dragei Mel Bancea( silavaracald), si a pornit  de la o tema, legata de gafele pe care le facem, cu sau fara intentie, situatii de viata care ne pun uneori in posturi inconfortabile sau penibile, care necesita un efort important, mult curaj si prezenta de spirit ca sa le depasim. Una din Legile lui Muprhy zice:” Daca ai gresit ceva, ascunde orice urma ca ai fi gresit”. Eu cred ca e bine sa vorbim despre astfel de gafe sau intamplari. Aratam ca sutem sinceri, umani, supusi greselilor, imperfecti dar minunat de perfectibili.

Asadar, va astept sa veniti cu textele voastre blogul meu, pana cel mai tarziu luni, 6 decembrie, ora 18. Cred ca, impartasind experientele voastre, din vasta lume a gafelor, aceasta va fi una dintre cele mai amuzante si pline de invataminte, va fi cadoul vostru de Mos Nicolae, din sacul plin de amintiri haioase.

P.S. V-as ruga ca textele sa aiba titlul.

Inserare in Alpi

Lansare de carte, de neuitat

Scosesem un ziar local si era un efort foarte mare, sa il sustin financiar intr-un orasel de 30.000 de locuitori. Eram la inceput si aveam multe de facut, ca orice director de ziar. Ca redactia sa functioneze, aveam un redactor sef, Petrisor, un tip foarte istet, absolvent de filologie, jurnalist cu experienta, un fost coleg de-al meu de la un alt ziar. Era potrivit pentru ce avea de facut si eram multumita de munca lui in redactie. Intr-o zi vine la mine Petrisor si-mi zice.

–         Uite, m-am gandit la ceva interesant pentru ziar. Tocmai am vorbit cu primarul si ma gandeam sa-ti fac o supriza. Ca sa ne facem promovare, m-am gandit sa organizam o lansare de carte. Primarul ne-a promis ca ne sustine. Ne ofera cateva ore, sala mare a Casei de Cultura, ne aduce invitati, participa si el. Tot ce ai de facut tu, e sa-mi dai mana libera sa ma ocup personal de asta. Ai si asa destule de facut.

Vazandu-i entuzisamul, nu am putu sa il supar. Am fost de acord. Mi-a comunicat doar ora la care se tine lansarea de carte si cu o zi inainte, lista de invitati, invitati de calibru cu preocupari serioase in presa si in ale scrisului. Stiindu-l serios, nu mi-am batut capul si mi-am organizat agenda sa ajung la ora 5 la lansare de carte. Ajungem la Casa de Cultura, eu, Petrisor si cativa colegi din redacatie. Acolo mai intalnim cativa invitati de la muzeu de la Casa de cultura. Ajung si invitatii, Radu Saplacan, Zorin Diaconescu, Mihai Gotiu, inca un scriitor roman stabilit in America, al carui nume imi scapa. Scriitorul isi lansase niste volume de poezii in fata unui public numeros in capitala. Intram in sala, luam loc si asteptam. Ce? Asteptam sa mai vina public, sa vina primarul alte personaje ale vietii culturale locale, pe care le invitase Petrisor. Dupa vreo 15 minute ne dumirim ca astia suntem, atatia defilam. Cu autori, cu critici si cu public, in total si in par 12 persoane. Am pus-o de-o lansare de carte. Evident, totul sub girul ziarului meu. Imi venea sa ma bag sub masa de rusine. Organizasem evenimente importante, aproape singura, Galele mass-media, pana in ultimul detaliu, si o amarata de lansare de carte a trebuit sa dea chix si sa ma fac de minune. In sfarsit, se termina povestea. Nu auzeam nimic din ce povesteau cei prezenti. Ma gandeam ca daca exista o culme a umilintei cu siguranta ca eu am atins-o in acel moment. Si astia, scriitorii, criticii oameni seriosi, cunoscuti au facut o plimbare pana la Dej sa isi lanseze cartile in fata mea. Ba Radu Saplacan, fostul meu profesor de filozofie si la momentul intamplarii redactor sef la Radio Cluj, ma mai lua in balon.
–        Pai bine Gabriela. Daca vroiai sa ma vezi, trebuia sa dai un telefon si ne intalneam la Cluj la un suc sau la o bere. Veneai tu la noi, nu noi la tine.

–         Dar stii, nu e ea de vina, incepu sa se scuze Petrisor. Primarul care nu s-a tinut de cuvant si care mi-a promis ca ne sustine si ca participa, ca face si ca drege.

Vazandu-ma cat eram de oparita Radu Saplacan nu m-a mai certat. Ii era mila de mine. Dar a fost o lectie foarte dureroasa. Petrisor era bun in ce priveste scrisul. Nu il intrecea nimeni. Dar la organizare de evenimente si la lucrul cu oamenii, era ca un copil mic. Naiv. Primarul era obisnuit sa toarne verzi si uscate. Cred ca a mai ras bine pe chestia asta, bucuros ca dupa atatia ani, imi platise niste polite mai vechi, cand scrisesem despre mai multe traznai pe care le facuse cu diferite ocazii. Atunci am inteles ca fiecare om, trebuie folosit dupa abilitatile pe care le are. Iar la capitolul organizare de lansari de carte sau alte manifestari culturale, Petrisor era undeva la grupa mica de la gradinita. La urma urmei, si eu aveam partea mea de vina. Nu trebuia deloc sa las evenimentul sub controlul deplin al cuiva ci trebuia sa il gestionez. Dar, asta e. O lectie de viata, dintre atatea cate am primit. Mi-am amintit atunci, o replica din partea directorului de la ziarul unde lucrasem inainte, cu Petrisor. Ma dusesem sa il rog, sa ma introduca la niste persoane, pe care vroiam sa le invit eu, la un eveniment si il intreb:

–         In ce relatii esti cu directorul de la Radio Cluj? Florin se uita la mine si raspunsul veni percutant.

–         Bune. Vrei sa mi le strici?

Am fost un pic suprinsa de atitudine. Apoi, dupa o vreme, mi-a explicat Petrisor, ca ii facuse si lui o faza. La fel de dureroasa ca si mie, tot fara intentie, ca si mie, dar la fel de penibila.

folk- o poveste „din copilarie”

pisicutele sunt expresive

Adela zicea ca si pisicile sunte expresive. Sunt. Daca esti atent la ele poti sa vezi cand zambesc, cand sunt suparate sau furioase. Pufy, cand ii e ciuda pe ceva, ca nu facem ce ar vrea ea, isi ascute ghearele si noi trebui sa ii dam atentie. E o birmaneza tafnoasa si are multa mandrie personala. Nu se  linguseste dar cand are nevoie de afectiune, se urca pur si simplu pe mine, oriunde as sta. Cautand atentie, se aseaza pe obiectele care le folosim cel mai des. De multe ori, cand suna telefonul si nu il gasesc il caut pe sub Pufy, care doarme pe pat sau pe birou. La fel si cu telecomanda televizorului. Imaginea aceasta, nu e deloc regizata. A acaparat telecomanda. Daca o vrem, trebuie sa o observam, sa ii vorbim si sa o mangaiem pe cap, sa ii soptim la ureche ca e frumoasa, cuminte si ca o iubim. Si ea zambeste prin somn. 🙂 Cine are animalute, stie ce vorbesc.

sex-appeal

Femeile au multe preocupari cotidiene cand e vorba de aspectul exterior. Desi barbatii nu ar recunoaste in ruptul capului, si ei sunt interesati de acest aspect. De aspectul femeilor. Cand intrebi prima data un barbat, cum ar vrea sa fie iubita lui, primul lucru care ii trece prin gand si nu va ezita sa ti-l spuna este: ” sa fie frumoasa”. Nu conteaza ca e blonda, bruneta, roscata, inalta, desteapta sau mai naiva. Ea trebuie sa fie frumoasa. Desi stia asta, Laura tinu sa il consulte pe colegul ei.  Era curioasa sa vada daca el are vre-un alt criteriu de evaluare. Tudor, e un barbat trecut de 40 de ani si probabil cu ceva experiente in domeniul analizei eternului feminin. E nromal la varsta sa. Inalt, placut, atragator prin felul sa de a fi creeaza la prima vedere senzatia unei persoane sobre si distante. Asta pana cand deschide gura. Discursul insa, ii contrazice total prima impresie pe care ti-ai putea-o forma despre el. Laura il  intreba, in timp ce amesteca, in clinchetul linguritei, putina miere in cana cu ceai.

–         Tudore, tie ce iti place la o femeie?

–         Organismul.