Lansare de carte, de neuitat


Scosesem un ziar local si era un efort foarte mare, sa il sustin financiar intr-un orasel de 30.000 de locuitori. Eram la inceput si aveam multe de facut, ca orice director de ziar. Ca redactia sa functioneze, aveam un redactor sef, Petrisor, un tip foarte istet, absolvent de filologie, jurnalist cu experienta, un fost coleg de-al meu de la un alt ziar. Era potrivit pentru ce avea de facut si eram multumita de munca lui in redactie. Intr-o zi vine la mine Petrisor si-mi zice.

–         Uite, m-am gandit la ceva interesant pentru ziar. Tocmai am vorbit cu primarul si ma gandeam sa-ti fac o supriza. Ca sa ne facem promovare, m-am gandit sa organizam o lansare de carte. Primarul ne-a promis ca ne sustine. Ne ofera cateva ore, sala mare a Casei de Cultura, ne aduce invitati, participa si el. Tot ce ai de facut tu, e sa-mi dai mana libera sa ma ocup personal de asta. Ai si asa destule de facut.

Vazandu-i entuzisamul, nu am putu sa il supar. Am fost de acord. Mi-a comunicat doar ora la care se tine lansarea de carte si cu o zi inainte, lista de invitati, invitati de calibru cu preocupari serioase in presa si in ale scrisului. Stiindu-l serios, nu mi-am batut capul si mi-am organizat agenda sa ajung la ora 5 la lansare de carte. Ajungem la Casa de Cultura, eu, Petrisor si cativa colegi din redacatie. Acolo mai intalnim cativa invitati de la muzeu de la Casa de cultura. Ajung si invitatii, Radu Saplacan, Zorin Diaconescu, Mihai Gotiu, inca un scriitor roman stabilit in America, al carui nume imi scapa. Scriitorul isi lansase niste volume de poezii in fata unui public numeros in capitala. Intram in sala, luam loc si asteptam. Ce? Asteptam sa mai vina public, sa vina primarul alte personaje ale vietii culturale locale, pe care le invitase Petrisor. Dupa vreo 15 minute ne dumirim ca astia suntem, atatia defilam. Cu autori, cu critici si cu public, in total si in par 12 persoane. Am pus-o de-o lansare de carte. Evident, totul sub girul ziarului meu. Imi venea sa ma bag sub masa de rusine. Organizasem evenimente importante, aproape singura, Galele mass-media, pana in ultimul detaliu, si o amarata de lansare de carte a trebuit sa dea chix si sa ma fac de minune. In sfarsit, se termina povestea. Nu auzeam nimic din ce povesteau cei prezenti. Ma gandeam ca daca exista o culme a umilintei cu siguranta ca eu am atins-o in acel moment. Si astia, scriitorii, criticii oameni seriosi, cunoscuti au facut o plimbare pana la Dej sa isi lanseze cartile in fata mea. Ba Radu Saplacan, fostul meu profesor de filozofie si la momentul intamplarii redactor sef la Radio Cluj, ma mai lua in balon.
–        Pai bine Gabriela. Daca vroiai sa ma vezi, trebuia sa dai un telefon si ne intalneam la Cluj la un suc sau la o bere. Veneai tu la noi, nu noi la tine.

–         Dar stii, nu e ea de vina, incepu sa se scuze Petrisor. Primarul care nu s-a tinut de cuvant si care mi-a promis ca ne sustine si ca participa, ca face si ca drege.

Vazandu-ma cat eram de oparita Radu Saplacan nu m-a mai certat. Ii era mila de mine. Dar a fost o lectie foarte dureroasa. Petrisor era bun in ce priveste scrisul. Nu il intrecea nimeni. Dar la organizare de evenimente si la lucrul cu oamenii, era ca un copil mic. Naiv. Primarul era obisnuit sa toarne verzi si uscate. Cred ca a mai ras bine pe chestia asta, bucuros ca dupa atatia ani, imi platise niste polite mai vechi, cand scrisesem despre mai multe traznai pe care le facuse cu diferite ocazii. Atunci am inteles ca fiecare om, trebuie folosit dupa abilitatile pe care le are. Iar la capitolul organizare de lansari de carte sau alte manifestari culturale, Petrisor era undeva la grupa mica de la gradinita. La urma urmei, si eu aveam partea mea de vina. Nu trebuia deloc sa las evenimentul sub controlul deplin al cuiva ci trebuia sa il gestionez. Dar, asta e. O lectie de viata, dintre atatea cate am primit. Mi-am amintit atunci, o replica din partea directorului de la ziarul unde lucrasem inainte, cu Petrisor. Ma dusesem sa il rog, sa ma introduca la niste persoane, pe care vroiam sa le invit eu, la un eveniment si il intreb:

–         In ce relatii esti cu directorul de la Radio Cluj? Florin se uita la mine si raspunsul veni percutant.

–         Bune. Vrei sa mi le strici?

Am fost un pic suprinsa de atitudine. Apoi, dupa o vreme, mi-a explicat Petrisor, ca ii facuse si lui o faza. La fel de dureroasa ca si mie, tot fara intentie, ca si mie, dar la fel de penibila.

Anunțuri

Posted on 29 Noiembrie 2010, in Povestiri din Cartier and tagged , , , , . Bookmark the permalink. 31 comentarii.

  1. „Fiecare om, trebuie folosit dupa abilitatile pe care le are” asta e lege,o spun din propria experienta.De multe ori vrem de la altii ceva, care pare usor pt noi ,iar pt ei pare asa greu.Dar asta e, nu suntem toti la fel.

    • Ai mare dreptate.Dar bietul Petrisor a fost plin de bune intentii si parea atat de hotarat si de stapan pe ce face ca m-a convins. Si eram prea aglomerata asa ca am zis ca pot sa ii las si lui o particica. Grava eroare! 🙂

    • Realizez ca mi-ai citat din Arta Razboiului a lui Szun Tzu. Da. Are si ai mare dreptate. 🙂
      “Cea mai buna metoda, cand ai oameni in subordine, este da a folosi pe zgarcit si pe prost, pe intelept si pe viteaz si a-i da fiecaruia o responsabilitate care i se potriveste. Nu incredintati oamenilor sarcini pe care nu sunt capabili sa le indeplineasca. Faceti o selectie si incredintati fiecaruia sarcini dupa competente.” Greseala mea a fost ca nu am evaluat competentele.

  2. eu la 17 ani scoteam un ziar la 16.000 de persoane, dar primarul nu ne ajuta, nici nu vorbea cu noi, doar ne înjura

    • stai linistit ca nici pe noi nu ne-a ajutat. Dimpotriva. Numai ca Petrisor a crezut ca l-a vrajit pe primar cu emanatiile sale culturale. Primarul insa era un tip sarac cu duhul dar uns cu toate alifiile. Eu stiam asta. Petrisor nu, ca era clujean. 🙂

  3. primarii si cultura, baba si pistolul. pai primarii vin si sustin evenimente de rating nu la activitati culturale. ce sa faca ei cu poezia, cu literatura?…

    • Pai le place sa le fie asociat numele cu diferite evenimente. Din cate imi amintesc, acum ca vorbesc despre asta, cred ca vroia sa fie trecut undeva si el, pe lista organizatorilor. In orasele mici, nu sunt multe evenimente si atunci, ei vor sa para prezenti la tot ce se intampla.

  4. „Atunci am inteles”, spuneai tu, Gabriela.
    De multe ori in viata sunt necesare si experiente de acest gen, pentru a invata ceva, ce sigur mai tarziu ne va feri de dezamagiri mult mai mari.
    A fost o lectie putin mai dura, un dus rece.
    Apreciez faptul ca ai impartasit aceasta experienta cu noi.
    Nu oricine povesteste „o lectie foarte dureroasa”.

    • Gabita, chiar a fost o lectie dureroasa. Cand lucrezi in domenii in care esti expusi public, iti asumi riscurile de aparea si in posturi de acest gen. Problema e ca nu am fost pregatita niciodata pentru intamplare noua. Doar pentru cele care erau deja consumate. 🙂 In ultimii ani, am invatat insa sa discut deschis despre toate problemele. Cu cat vei fi mai inchis si vei incerca sa ascunzi ceva, cu atat cei din jur te vor percepe misterios si vor incerca sa-ti descifreze misterul. Am un prieten foare bun de la care am invatat lectia de sinceritate si de onestitate.

  5. gabico,pana la urma toti gresim. doar cei care stau pe margine se pot lauda ca nu au esecuri, dar nici realizari! sunt convinsa ca de aici ai iesit mai puternica!

  6. mereu apar chestii de astea…inedite…

  7. Chiar, n-ar strica să facem un fel de concurs cu ratări de genul ăsta, similar cu cel de PA-uri al lui Călin Hera. 😀

  8. Fain articol. Acum pt sa ma apuc si eu de scris ca stiu la cine o sa apelez ptr lansarea cartii. 🙂

  9. Era o vorbă românească care mi-a venit în minte: „Când te ştergi cu mâna altuia la fund….”

  10. Mda, neplăcut moment, mai ales că-mi dau seama din tot ce scrii că eşti o perfecţionistă. Îmi imaginez cam cum te-ai simţit atunci…

    • Georgiana, nu a fost confortabil deloc. 🙂 Acum zambesc, dar a fost ” o experienta de neuitat”. Culmea e ca nu m-am suparat pe Petrisor. El a fost atat de inocent, in a crede ca oamenii sunt corecti si isi respecta promisiunile, incat nici o secunda nu i-a trecut prin cap ca, primarul l-ar putea minti atat de senin.

  1. Pingback: BRAŞOV – FÂNTÂNA ARTEZIANĂ « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI

  2. Pingback: Gladiatorii secolului XXI « Gabriela Elena

  3. Pingback: Trafic cu Hituri (runda 44) « Blogul lui Teo Negură

  4. Pingback: Gelos pe dor « Cristian Dima

  5. Pingback: BRAŞOV – FÂNTÂNA ARTEZIANĂ « Blogul lui CARMEN

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: