bijuterii in lanuri


Vizavi de gară, peste Someş,aparţinând Gostatului, este o porţiune de teren nisipos, pe care, uneori când sunt ploi puternice, se revarsă apele învolburate ale râului, hrănind pământul. Terenul este utilizat la maxim şi deosebit de mănos. Şefii de la Gostat au văzut că e trecere mare la fructele acestea pe piaţa şi oamenii merg până la Satu Mare să le aducă în lădiţe, aşa că au înfiinţat aici o cultură de căpşuni. Şi a fost o idee inspirată. Zeci de hectare plantate cu capsuni, productivi, în două recolte pe an. Una la începutul verii alta în august- septembrie. Aşa că, daca treceai prin apropiere, din iunie până în septembrie simţeai aromecalde, de vară, de îmbătare a simţurilor. Adolescenţii, dar şi adulţii, mai dădeau iama în lanurile de căpşuni atraşi de minunatele fructe, riscând să fie prinşi de paznici dar cuceriţi de parfumul lor roşu.

Alex si Radu veneau de la o partidă de fotbal, pe dig, transpiraţi şi discutând în vervă despre noile cuceriri şi despre trăznăile făcute în ore, la liceu. Ideea încolţi  şi ieşi la lumina lunii cu viteză. Înserarea se aşternea blandă peste oraş şi peste campurile de dincolo de râu.

–          Alex, hai să mergem la furat de căpşuni.

–          Dacă ne prinde?

–          Nu ne prinde nimeni. E noapte. Mai dorm şi paznicii, dacă or fi pe acolo.

Cuprinşi de spiritul aventurii şi de gândul că îşi vor pune în buzunare minunatele bijuterii roşii, parfumate băieţii traversara Someşul pe o conductă de gaz, gata oricând să cadă în apele murdare si reci ale râului. Întăi se opresc lângă nişte tufe de răchită. Ascultă cu atenţie câteva minute. Nici o miscare. Undeva departe, se aud nişte câini. Ar fi căutat un loc mai ferit dar terenul e drept, ca-n palmă şi nici urmă de altă vegetaţie ori denivelări. Văzură nişte mogâldeţe. Tresăriră. Un bărbat şi o femeie, căutau orbeşte pe sub frunze şi îndesau într-o pungă de plastic. Imediat, solidari aceleiaşi cauze, cei doi se aratara prietenoşi.

–          Mergeţi măi băieţi mai încolo şi lăsati-vă pup să nu vă vadă careva.

Băieţii îşi găsiră în cele din urmă un loc. Lumina lunii transforma câmpul in culturi de frunze argintii. Fructele le cautau dupa simţuri. Daca erau prea tari, înseamnă ca erau verzi. Le plăceau cele moi, zemoase. Mâncau şi râdeau bucurandu-se de frumuseţea momentului amestecat cu câte o istorisire haioasă. Era aproape de miezul nopţii. Degetele le deveniseră lipicioase. Un tuşit înfundat îi făcu să observe lângă ei o mogâldeaţă.  Un bărbat stătea între căpşuni, in picioare, căutând din priviri ceva.

–          Bine măi, ce ne-ai speriat. Ti-ai pierdut ceva? Stai şi tu acolo jos şi fură. Şi mai stinge lanterna aceea.

–          Nu pot. Eu sunt paznicul.

In secunda urmatoare baietii fură în picioare. O luară la fugă, asa cum niciodată nu fugiseră ei pe terenul de fotbal. Câmpul devenise terenul lor acum, într-o încercare disperată, fantastică, de a alerga să marcheze un gol iar luna aurie, balonul lor rotund. Erau deja departe, prea departe ca sa mai poată vedea zâmbetul larg de pe faţa paznicului.

Sursa foto; aici

Anunțuri

Posted on 8 Mai 2011, in Povestiri din Cartier and tagged , , , , , . Bookmark the permalink. 17 comentarii.

  1. La noi, furtul a fost o virtute. Şi mai este!

    • Zamfir, era vorba de niste adolescenti. La varsta aceea tinerii pun in aplicare orice idee fara a sta prea mult pe ganduri. Pe urma gandeste-te ca era inainte de ’89 cand oportunitatile erau destul de reduse. Daca o luam asa, si Nica a lui Creanga, era tot un delicvent si povestirea La cirese ar fi un fel de rechizitoriu. Hai sa nu mai luam totul in tragic.

  2. O „aroma” delicventa juvenila…
    Poate voi scrie odata cum m-am lasat de furtul din avutul obstesc;destul de tarziu, cam la 26 de ani, deci cu mult inainte de ’89; asadar, in ultimii ani, cand chiar se putea fura cu folos pe termen consistent, nu am mai avut curaj…

  3. Daurel, asteptam cu interes sa vedem ce si cum… 🙂

  4. dincolo de orice, povestirea e savuroasa ca o capsuna bine coapta 🙂

  5. pe mine m-a amuzat nonsalanta cu care baiatul l-a indemnat pe paznic sa fure. 🙂 E o poveste adevarata, asa cum sunt toate cele pe care le-am scris.

  6. uite cum mă faci tu acuma să poftesc la căpşuni! 😀

  7. hmm,mi-ai facut o pofta, ma duc maine sa-mi cumpar din piata, parca s-au mai ieftinit putin.
    bine ca nu le-a facut nimic paznicul 😀

  8. Ha, ha! Mai că mi-aş fi dorit să fiu eu acel Alex – mare „mâncător de căpşuni” la lumina lunii! 😀 Când eram copil, am dat şi eu iama prin asemenea bunătăţi, dar ziua. Până s-a apropiat paznicul de noi din celălalt capăt al tarlalei, noi mâncasem deja „o burtă” de fructe delicioase. Ultima oară am fost la cules în armată, înainte de ’89…Cam mult de-atunci… Am mâncat atât de multe, de nu mai puteam nici să ne mişcăm! 😀
    Am cumpărat din comerţ, dar nu sunt nici pe departe parfumate ca cele autohtone. Ce păcat că nu se încurajează cultivarea lor la noi în ţară. Ar fi de departe cele mai bune căpşuni! Poate vom ajunge şi noi spre o minimă normalitate!

  9. La multi ani de Ziua Europei !

  10. La multi ani si tie, Pascal!

  11. Câti n-am facut tâmpenii la fel când era vremea lor (a noastra!?).

  12. Pai asta e! La varsta adolescenti orice ti se pare simplu si posibil Nu stai sa gandesti prea mult. Actiunea e importanta. Toti am facut nazbatii, mai mici sau mai mari, dupa imaginatie si direct proprotionale cu exigenta parintilor. 🙂

  1. Pingback: Niciodată nu e prea târziu… « Rokssana's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: