Arhive blog

bijuterii in lanuri


Vizavi de gară, peste Someş,aparţinând Gostatului, este o porţiune de teren nisipos, pe care, uneori când sunt ploi puternice, se revarsă apele învolburate ale râului, hrănind pământul. Terenul este utilizat la maxim şi deosebit de mănos. Şefii de la Gostat au văzut că e trecere mare la fructele acestea pe piaţa şi oamenii merg până la Satu Mare să le aducă în lădiţe, aşa că au înfiinţat aici o cultură de căpşuni. Şi a fost o idee inspirată. Zeci de hectare plantate cu capsuni, productivi, în două recolte pe an. Una la începutul verii alta în august- septembrie. Aşa că, daca treceai prin apropiere, din iunie până în septembrie simţeai aromecalde, de vară, de îmbătare a simţurilor. Adolescenţii, dar şi adulţii, mai dădeau iama în lanurile de căpşuni atraşi de minunatele fructe, riscând să fie prinşi de paznici dar cuceriţi de parfumul lor roşu.

Alex si Radu veneau de la o partidă de fotbal, pe dig, transpiraţi şi discutând în vervă despre noile cuceriri şi despre trăznăile făcute în ore, la liceu. Ideea încolţi  şi ieşi la lumina lunii cu viteză. Înserarea se aşternea blandă peste oraş şi peste campurile de dincolo de râu.

–          Alex, hai să mergem la furat de căpşuni.

–          Dacă ne prinde?

–          Nu ne prinde nimeni. E noapte. Mai dorm şi paznicii, dacă or fi pe acolo.

Cuprinşi de spiritul aventurii şi de gândul că îşi vor pune în buzunare minunatele bijuterii roşii, parfumate băieţii traversara Someşul pe o conductă de gaz, gata oricând să cadă în apele murdare si reci ale râului. Întăi se opresc lângă nişte tufe de răchită. Ascultă cu atenţie câteva minute. Nici o miscare. Undeva departe, se aud nişte câini. Ar fi căutat un loc mai ferit dar terenul e drept, ca-n palmă şi nici urmă de altă vegetaţie ori denivelări. Văzură nişte mogâldeţe. Tresăriră. Un bărbat şi o femeie, căutau orbeşte pe sub frunze şi îndesau într-o pungă de plastic. Imediat, solidari aceleiaşi cauze, cei doi se aratara prietenoşi.

–          Mergeţi măi băieţi mai încolo şi lăsati-vă pup să nu vă vadă careva.

Băieţii îşi găsiră în cele din urmă un loc. Lumina lunii transforma câmpul in culturi de frunze argintii. Fructele le cautau dupa simţuri. Daca erau prea tari, înseamnă ca erau verzi. Le plăceau cele moi, zemoase. Mâncau şi râdeau bucurandu-se de frumuseţea momentului amestecat cu câte o istorisire haioasă. Era aproape de miezul nopţii. Degetele le deveniseră lipicioase. Un tuşit înfundat îi făcu să observe lângă ei o mogâldeaţă.  Un bărbat stătea între căpşuni, in picioare, căutând din priviri ceva.

–          Bine măi, ce ne-ai speriat. Ti-ai pierdut ceva? Stai şi tu acolo jos şi fură. Şi mai stinge lanterna aceea.

–          Nu pot. Eu sunt paznicul.

In secunda urmatoare baietii fură în picioare. O luară la fugă, asa cum niciodată nu fugiseră ei pe terenul de fotbal. Câmpul devenise terenul lor acum, într-o încercare disperată, fantastică, de a alerga să marcheze un gol iar luna aurie, balonul lor rotund. Erau deja departe, prea departe ca sa mai poată vedea zâmbetul larg de pe faţa paznicului.

Sursa foto; aici

Reclame

1 mai cu martieni


Tata fusese foarte exigent cu noi, când eram mici. Eram trei fete în casa şi el ţinea foarte mult la reputaţia lui şi a familiei. Aşa că nu ne prea lăsa să ieşim în oraş, să mergem des la discoteci şi nici la petreceri. Exigenţa aceasta a lui ne-a marcat, pentru că ne-am simţit private de unele distractii si bucurii ale adolescenţei. Si cum adolescenţii sunt mereu tentaţi să facă exact invers de ceea ce le ceri, nu puteam să fac notă discordantă. Ştiam că în ziua urmatoare, de 1 Mai, părinţii mei merg la pădure, la iarba verde, fac gratare, culeg flori de câmp şi alte activităti din acestea. Eu nu vroiam la padure. Că nu-mi plăcea, pe vremea aceea. Era prea sec, nu era apa, nu te puteai dezbrăca prea tare că erau ţânţari aşa că, vroiam la Someş. Şi cum nu aveam voie sa merg singura, mai ales ca era să ma innec de vreo două ori, am optat să am grijă de verişoarele mele mai mici. Părinţii lor, lipseau câteva ore, de acasă. Cu o zi înainte, un coleg dintr-a XII-a, mă invită să merg, cu un grup de prieteni şi prietene, unde credeti? La pădure. Ei, aşa mai merge! Evident că accept. Ii povestesc mătuşii ce intenţii am, ea revine mai devreme acasă şi plec cu colegii. Foarte încântată, cu costumul de baie pe mine, “just in case”, cu pachete de mâncare si pătura. Pentru cei care nu au trecut prin Dej, va povestesc ca e un oraş, aşezat că într-o căldare între 7 dealuri, unele împădurite. Uneori il numeam în glumă, “oraşul celor 7 coline”. Undeva mai jos de gară, este un punct de confluenţa a Someşului Mic, de la Cluj şi Someşului Rece ce vine dinspre Beclean. De acolo, din punctul acela, curge Somesul, un râu cu ape adânci şi cu multe povesti. La ora stabilită, mă întâlnesc cu Daniel şi cu restul grupului. Urcăm pe strazile în pante pe un deal înalt, Bacău, unde câteodată au loc consursuri cu planoare. Cautăm un loc în care să ne aşezam, aproape de pădure. Facem un popas. Scoatem gratarul, facem foc, fum, prajeli, salate, muzică bună la casetofon. Ei, ne-am cam plictisit. Să fim şi noi ca bătrânii? Ne adunam bagajele şi coborâm pe Râpa Dracului, o vale deosebit de abruptă pe un teren accidentat si instabil, unde se produceau de multe ori alunecari. Daniel, mai nesigur pe picioare, aluneca si o distanta de cativa zeci de metri coboarî pe şezut, zgâriindu-se de lespezile de piatră.  M-a pufnit râsul spre enervarea acestuia, jenat de situaţie. Ajungem în şosea, aproape de Viile Dejului şi urcăm pe lângă Someş, vreo doi kilometri, cu rucsacurile în spate, mai pe cărare, mai prin stufăriş. Aveam părul lung, roşcat deschis, de culoarea aramei, pe care îl ţineam în nişte coade prinse în vârful capului, şi-mi ajungea până aproape de talie. Il prindeam cu biluţe sau buline. Se găseau destul de greu, pe vremea aceea. Erau colorate în galben şi roşu. Aşa era inspiraţia momentului. La un moment dat, una dintre fete exclama, undeva în urma mea.

–          Uite nişte cireşe. Noah, au dispărut.

Mă uitai atentă. Ce cireşe? Suntem in stufăriş.

–          Uite-le din nou. Nişte fructe roşii.

Pesemne ca o fi tras şi ea ceva din sticlele cu bere ale băietilor. M-am lămurit când mi-a pus mâna în păr.

Am ajuns pe un banc de nisip şi ne-am oprit. Un nisip fin, din aluviuni ne gâdila tălpile. Am facut baie în Someş. Era cald afară şi noi eram încălziti de drum. Am iesit din apă verzi, ca nişte marţieni dar răcoriţi. Apa Somesului mic, trecea pe langa combinatul de porci de la Bonţida şi acolo se deversau diferite chestii. Parcă era plină de mătasea broaştei. Statul la soare ne-a dat reflexe roşii. Când am ajuns seara acasă eram o combinaţie puternică intre un rac fiert şi un broscoi uriaş. Mama m-a întrebat ce am păţit, ca parcă fusesem sa am grijă de fetiţe, fara să-şi facă iluzii că îi voi da explicaţia adevarată.

–      Pai sa vezi. Am stat la plajă în balcon.

Norocul din mana lui


 

Intre Somes si padure, localitatea Vad se intinde, imbratisand soseaua. Case obisnuite, nu prea mari, dar bine asezate si cladite, sa reziste. Constructii din caramida, curti generoase, garduri si porti metalice. O asezare de oameni gospodari. Spre capatul satului, badea Vasilie si lelea Floare au o casa frumusica. Batranul, are peste 70 de ani. Dar e un om in putere. Doar  mainile lui cu degete noduroase spun o poveste de om muncit. De la palma dreapta ii lipseste o falanga, semn ca batranul obisnuieste sa faca toate treburile barbatesti ce tin de gospodarie. Om harnic, ce nu se teme de munca si nici de provocari. Pe vremuri, Vasilie lucrase la Combinatul de hartie de la Dej. Se pensionase si acum, se ocupa de gospodarie. Singura lui neimplinire era nevasta. Aceeasi, de zeci de ani. Dar parca de la o vreme te urasti. De cand o stie a fost rea de gura si mereu nemultumita. Orice facea, femeia era impotriva si avea tot felul de obiectii. Atata doar ca Vasilie, nu se pierdea cu firea si o lasa pe ea sa dea din melita iar el isi vedea de treburi. E un batranel simpatic si cand te intreaba ceva, te sfredeleste cu privirea iar zambetul lui usor ironic, ar vrea sa zica:” esti sigur ca asta e adevarul”? E o atitudine specifica oamenilor de la tara, neincrezatori in oraseni care ii cam iau de prosti. Dar si ei, taranii sunt destepti. Poate mai dezghetati decat multi oraseni. Vasilie a umbat mult sa isi caute drepturile. Primeste pensie buna, mai are o pensie de refugiati iar acum, umbla sa isi recapete terenurile. Mai are o parcela de primit, pe care o ruda indepartata i-a ocupat-o. Se judeca pentru ea de cativa ani. A invatat care e mersul proceselor si acum ii place.

–         Doar nu am nevoie de bucata ceea de pamant. Am destul si nu-i cine-l lucra. Numa’ ca vara-mea mi-o zis ca nu crede ca voi putea vreodata sa i-l iau. Si vreu sa-i demonstrez. Am fost si la Pachetul General. Ma cunosc domnii aceia si doamnele.

–         Dar merita sa va judecati doar pentru asta?

–         Merita, cum sa nu! Nu a venit o data in toti anii acestia sa isi ceara iertare. Daca venea, ii dadeam terenul degeaba.

Vasilie, mestereste de cateva zile spre disperarea batranei lui. Ea nu are cu cine se certa. El e prea absorbit de demontat o Dacie veche si de construit ceva acolo, in hambar. Vrea sa isi faca un tractoras. Mai are nevoie de cate-o mana de ajutor. O striga pe femeie, care trebaluia prin casa.

–         Florica! Hai pana afara!

–         Da ce-ti trebe? De ce strigi asa?

–         Hai ajuta-ma un miez!

–         La ce sa te ajut?

–         Sa imping un pic masina asta.

–         Hai sa te ajut sa o imburzi in Somes, zise ea cu naduf si intra in casa sa termine de copt placintele.

Barbatul mormai ceva doar de el auzit, necajit ca nu se poate baza deloc pe suportul nevestei.

–         Daca stiam cat de afurisita o sa fie, dracu o ma lua de nevasta. Nici dupa 50 de ani de stat impreuna nu s-a imblanzit. Amu, ii prea tarziu sa o schimb cu alta. Si cand ma gandesc ce ficior fain eram si cate fete de gazde nu ar fi vrut sa se marite cu mine. Si eu, fudul nevoie mare, am ales-o pe cea mai rea. Asta mi-o fost norocul. Mi l-am facut cu mana mea, asa ca pe tractoru’ asta!

 

Poluarea suprinsa de Turistul clujean


Nu il cunosc personal desi locuim in acelasi oras. Mi-ar face placere. Cine stie? Poate candva… Ii vizitez deseori site-ul si observ ca are niste fotografii de o calitate foarte buna. este atent la detalii si la esajul pe care imaginile lui le transmit. Postul acesta, fotografiile facute unor pescari in raul Somes, printre gunoaie. Asta mi-a amintit niste aberatii care se intampla la noi, in Romania. Poluatorii, platesc taxe si amenzi ca sa poata deversa deseuri si substante in raurile din tara. Taxele le incaseaza Apele Romane. Credeti ca sunt folosite in scopul ecologizarii si epurarii apelor? Eu cred ca nu. Raurile din localitatea voastra cum arata si cat sunt de poluate? Va invit sa vizitati site-ul Turistului clujean si poate sa lasati o parere.

Mireasa la Somes


Veneam dintr-o calatorie de la Sangeorz Bai iar in  dreptul oraselului Beclean, cautand pete in soare si peisaje bune de remarcat si de pozat am vazut scena aceasta. O mireasa furata de la propria nunta si dusa la apa. Sa isi spele gandurile oare?… 🙂 Cred ca mirele a platit ceva in      schimbul ei.