Actiune cu surprize


Batu la usa si intra, fara astepte raspunsul. Tinea in mana un dosar, pe care nu era inca scris nimic.

–         Buna ziua! Domnule judecator, imi puneti o rezolutie pe actiunea aceasta?

–         Da. Ce e?

–         O pensie de intretinere.

Scrise fara sa citeasca, cu pixul “Se va inregistra” si semna. Dana, lua dosarul si iesi. La registratura il puse pe birou, nu il depuse in mapa de corespondenta. Se facu 14,30. Lua mapa si dosarul cu pricina il puse peste ea. Batul la usa presedintelui care o primi zambind.

–         Buna, fata mea. Era un apelativ pe care il folosea mereu, cu angajatele pe care le aprecia. Ai venit cu corespondenta? Ceva nou?

–         Cam totul e nou in mapa, zise ea cu o expresie vesela pe chip.

–         Dar acolo, ce ai?

–         Un dosar. Dar vreau mai intai sa vad daca sunteti in buna dispozitie. Altfel nu vi-l dau.

Judecatorul era obisnuit cu felul neconventional al Danei de a aborda orice problema. Si pentru ca nu facea nimic cu rea intentie ori tendentios nu se supara niciodata pe ea.

–         Haide sa vad despre ce e vorba.

–         E 1 aprilie, si m-am gandit la o farsa, mai ales ca toata lumea a fost foarte sobra si preocupata de tot felul de probleme.

–         Bine, fata mea. Ma ocup de asta imediat.

Dana pleca amuzata. Astepta sa vad urmarea. In acest timp, presedintele convoca toti judecatorii la o sedinta urgenta. Erau suprinsi, mai ales ca era pe sfarsit de program.

–         Trebuie sa va atrag atentia, desi ma simt oarecum jenat sa fac asta, la conduita si la moralitatea dvs.

–         Dar pentru asta ne-ati convocat, la ora aceasta?

–         Si pentru asta. Vroiam sa va fac cunoscuta o situatie neplacuta. Unul dintre colegii dumneavoastra a facut un gest care ne pune intr-o lumina negativa.

Magistratii se uitara unii la altii, nedumeriti. Nu stiau despre cine era vorba. Domnul Laurentiu, un judecator batran, aproape de pensie isi manifesta nedumerirea.

–         Dar spuneti-ne despre cine e vorba si ce s-a intamplat.

–         Ma asteptam sa ma intrebati. Chiar despre dvs. e vorba. Mi-ar fi jena sa trec prin asa ceva. Ce o sa spuna acum sotia dumneavoastra, pentru ca va trebui sa-i aduc la cunostinta?

–         Eu? Dar ce am facut?

–         Acum va prefaceti ca nu stiti? Stati sa va citesc. “ Eu, Laurentiu Popa, recunosc paternitatea minorului Ionut rezultat din relatia mea extraconjugala cu mama sa, Rostas Minodora. Astfel sunt de acord ca minorul sa poarte numele meu, acela de Popa si ma oblig sa ii platesc pensie, cat timp va fi nevoie.” Nu va citesc mai departe. E lamuritor.

–         Dar eu nu am scris asta. Si nu cunosc nici un minor Ionut si nici o Minodora.

–         Cum sa nu? Nu e aici semnatura dumneavoastra si rezolutia de inregistrare a actiunii?

Cu ingrijorare, batranul judecator se uita peste dosar. Era semnatura lui. Apoi isi aminti. Semnase ca primarul. Fara sa citeasca. Fetele astea de la registratura ii cunosteau obiceiul. Ele stiau exact ce au de facut si judecatorii se obisnuisera sa nu mai verifice toate documentele.

Intre timp magistratii se dumirira. E 1 aprilie si cineva le-a facut o farsa. Sedinta s-a terminat si ei au plecat usor amuzati nu inainte de a asculta aprostrofarea sefului.

–        De acum sa va aduceti aminte ca sunteti magistrati nu primari.

Laurentiu Popa deschise usa de la registratura si ii zise Danei scurt.

–        Mi-ai facut-o de data aceasta. Nu-i nimic. Anul viitor o sa ma gandesc eu ce supriza sa-ti fac!

Anunțuri

Posted on 1 Aprilie 2011, in Povestiri din Cartier and tagged , , , . Bookmark the permalink. 14 comentarii.

  1. O Pacaleala cu P mare! 😀 foarte tare!
    Daca povestea se inspira dintr-o întâmplare reala, felicitari în primul rând Danei. Daca este doar imaginata, felicitari doar Gabrielei, pentru frumoasa redactare!
    Un weekend plin de soare si zâmbete! 🙂

    • pai…domnul judecator nu m-a uitat. 🙂 A fost absolut reala intamplarea.

      • 🙂 wow! asa deci?! si ce s-a întâmplat „anul viitor”? 🙂 te-a pacalit?

      • nu…s-a mutat in alt oras, eu am plecat la o firma. Viata are planurile ei, dincolo de imaginatia noastra. Dar era un domn foarte simpatic si nu se supara pe noi, niciodata. Ma bucur sa vad ca te-a captivat povestioara. 🙂 Cand eram tanara, citeam foarte mult. Si de fiecare data cand terminam de citit o carte, as fi vrut sa aiba o continuare, sa aflu ce s-a intamplat cu personajele dupa finalul cartii.

  2. Aaa, deci de-asta ne ești!
    Păi, bine i-ai făcut! Oare așa semna și sentințele?

  3. saracul om, a transpirat un pic 😉

  4. Ha ha haaaa, care va să zică aşa! 😛 Super ! 😀

  5. Drăguţ! Şi, poate, şi folositor 🙂

  6. Bine ca-i judeca cineva si pe judecatori !

  1. Pingback: Lovitura – 1 « Ioan Usca

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: