Monthly Archives: martie 2011

si un clip video pentru ziua aceasta senina


Cum sa fentezi un lider sindical


Copiatorul i-a schimbat viata. Nici macar nu trebuia sa fie al tau. Era suficient daca era inchiriat. Asa credea Gigel asteptand la masa, in restaurantul modest din orasel. Barbatii nu se lasara mult asteptati. Puteau comanda.

–         Luminita, cate o gratar mare de porc, cartofi prajiti, muraturi si cate o bere.

Fata, o bucatica apetisanta, cu fusta ultrascurta, machiaj strident si unghii colorate tipator, zambi lasciv deasupra decolteului proeminent. Gigel era de acord cu comanda facuta de barbatul inalt si bine facut. Se vedea ca era de al casei si ca era obisnuit sa comande.

–         Si ia zi, Gigele. Cum ne merge afacerea?

–         Bine, nea Mitica.

–         Cati bani avem?

–         Un sac. Nu stiu exact ca nu am evidenta la zi. In orice caz, foarte multi.

–         Ei vezi, stiam eu de cum te-am vazut, ca esti un baiat istet. Luam masa si apoi, mergem la tine sa facem socoteala.

–         Bine, ne-a Mitica. Mergem.

Gigel isi masca bine ingrijorarea. Cum sa-i duca el pe astia doi, la el, sa faca socotelile, cand el nu mai avea bani aproape deloc? E drept ca a castigat sume frumoase din afacerea pe care i-au propus-o ei. Dar distractiile, plimbarile, fetele, masina, prietenii, toti au avut nevoie de bani ca sa fie intretinuti. Si asa s-au dus pe apa sambetei sacii de bani castigati din afacerea inventata de cei doi lideri sindicali. Repede au venit, repede s-au dus. Dar cel putin a invatat cate ceva. Ca poti face bani din nimic daca ai in spate pe cine trebuie. Disponibilizarile din minerit i-au adus bani si gustul pentru afaceri. Ca sa poata beneficia de salariile compensatorii, sa fie trecuti pe listele de disponibilizati, minerii trebuiau sa isi faca fiecare cate un dosar care sa contina cat mai multe documente. Toate trebuau sa fie copii xerox, facute cu grija de Gigel, doar la papetaria lui. Dosarul complet costa cateva sute de lei. Dar cine sta sa se mai uite la banutii astia cand ei trebuiau sa primeasca zeci de salarii compensatorii, zeci de milioane. Amaratii isi cumparau dosarul, isi puneau copiile dupa documente si se duceau la sindicat. De acolo, lucrurile mergeau ca pe struna. Ortacii ieseau din campul muncii, cu “ordonanta” si se trezeau posesorii unei mici averi. Unii nu sperau nici in vis, atata banet. In valea Jiulu era forfota mare. Imbogatiti brusc, ortacii incepeau sa cheltuie. Puzderie de birturi aparusera ca si ciupercile peste noapte. Magazinele alimentare, de haine au aparut in peisaj cu zecile, in oraselul in care, pana atunci nu era mai nimic. La Casa de cultura veneau des si dadeau spectacole, manelisti care cantau pentru sufletul si creierul celor din vale. Gigel, devenise in tot peisajul acesta, dintr-un un tanar modest, de inteligenta medie dar cu multe ambitii un prosper patron de “librarie”. Nu ca ar fi avut multe in comun cu cartile. Si nici ortacii. El avea ce avea cu xeroxul. De acolo veneau banii. Si oricum, nu conta cum facea el banii. Important e ca avea sau ca dadea impresia ca are. Era foarte sigur pe el, stiind ca sindicalistii il sustin, ca e omul lor si ca altcineva nu ii poate sufla pontul afacerii lui. Numai ca sosise si ziua platii. Trebuia sa plateasca din incasarile lui, celor doi lideri sindicali, jumatate. Ori el nu mai avea bani. Aproape deloc. Acum realiza ca era bine sa mai fi investit in ceva, sa se diversifice. Dar in febra castigurilor, nu s-a gandit. Acum, cand presiunea platii il apasa apareau regretele si ideile. Parca statea pe ace, in timp ce “amicii” lui de la masa, mancau linistiti.

–         Ma scuzati putin. Trebuie sa merg la toaleta.

–         Nici o problema.

Gigel se ridica si pleca. In loc sa intre la toaleta, iesi pe usa. Cei doi nu-l observara din unghiul in care stateau. Gigel se urca in masina si demara in viteza. Trecu pe la magazin si lua ultimii bani, tot ce era in casa. O trimise pe vanzatoare acasa si ii ceru sa nu mai vina la lucru. Inchise si pleca. Disparu de tot din oras.

La restaurant, cei doi asteptara tacuti. Luminita veni sa le faca nota.

–         V-o trec in cont, sefu? Fata il avea trecut pe caiet pe lider si patronul restaurantului se descurca singur. Mai mult ca sigur le stergea datoriile astfel ca mesele aici erau gratuite. Sigur aveau vreun business si cu seful fetei.

–         Da trece masa in contul nostru.

–         Toate trei portiile?

–         Toate trei.

Liderul rosi putin. Trebuia sa plateasca si comanda lui Gigel. Cand se asteptau ca el sa suporte totul, daca tot l-au facut partener de afaceri.

–    Auzi Mitica. Asta ne-a tras teapa. Nu m-as fi gandit la una ca asta. Excrocul naibii! Daca-l prind, il fac bucatele! Nici macar nu pot sa-l dau la politie. Nu m-as fi gandit ca e atat de smecher. Si cand vedeai ce fetisoara vesela si deschisa avea!

Dupa o vreme, liderii s-au mai schimbat si el, s-a putut intoarce acasa, scapand de amenintarile cu bataia. Nestatornic, invatat cu drumurile si vazand ca in alte parti viata e mai frumoasa decat in saracia din Valea Jiului, a plecat din nou. S-a insurat si se chinuie inca sa devina om de afaceri. Smecheriile i-au ramas in sange.

Acum sta la masa, intr-un restaurant, la o cafea cu un bun amic.

–      Un oltean, nu e adevarat daca nu inseala macar putin. E un mare prost care nu trebuie bagat in seama. Ia stai putin…Uita-te la televizor. L-au arestat azi pe un mare lider sindical. Cica a luat mita mii si mii de euro. Sa-i aresteze pe toti, mama lor de lideri sindicali! Prea au ei acces la multe lucruri si prea multa putere!

Bicicleta bunicului


A iesit la poarta pentru a saptea oara azi. Deschide portita lent si priveste in josul strazii. Privirea sa albastra scruteaza departarea. Ofteaza. Copiii se intorc de la scoala si trec veseli pe langa el, salutand.

– Saru’ manaaaaa!

– Buna ziua, dragilor! Cum a fost la scoala?

– Bineeee!

Grupurile de strengari or fi ajuns la casele lor. Bunicul Eugen s-a asezat pe banca. A obosit! Si picioarele acestea, care l-au servit o viata nu-l mai asculta. Cum putea zburda si el pe vremuri. Si parca nici nu a trecut atat de mult timp de cand a fost copil. Ce e si viata! Cat de scurta poate fi! Cincizeci de ani, cinci sute de ani sunt nimic. Universul are timpul sau care curge nestingherit. Parca nu a trecut mult de cand a fost adolescent, apoi student. Nu demult parca s-a casatorit iar cand au venit copiii a fost ca o desfasurare fireasca a lucrurilor. Au crescut si ei, s-au dus care incotro si el a ramas acasa. Pensionat de ceva vreme, nu-si mai gaseste locul si rostul. A fost mereu activ, mereu gata sa ia decizii sa se simta important iar acum, nu face decat sa comenteze stirile de la televizor si barfele din oras cu bunica. Toate ca toate, dar daca nu ar fi picioarele acestea ciudate, care parca nu mai sunt ale lui. Poate peste noapte, vre-un duh rau i le-a schimbat si i-a pus altele de lut. Cum de nu a observat nimeni, pana acum? Doctorul a zis ca e de vina varsta, circulatia, reumatismul. Cat de multe poate sa stie doctorul? Omul nu e un aparat sa il cunosti in cel mai mic detaliu ori sa-i schimbi o piesa.

Bunica il priveste cu ingrijorare, pe geamul bucatariei, de unde vine un miros de ciorba de primavara, cu leustean. E mereu cu ochii in patru. Saptamana trecuta, Eugen al ei, cauta de zor in magazia cu unelte. Nu gasea si era foarte preocupat de nu stiu ce unelata ori aparat.

–          Dar ce nu gasesti, intreba bunica?

–          Nu stiu unde e flexul.

–          Flexul? Dar la ce iti trebuie?

–          Vreau sa-mi tai talpile si sa-mi pun patine cu rotile. Asa o sa pot merge si eu. Nu vezi ca abia ma misc?

Bunica se sperie si il aduse in casa. Il dojeni putin apoi ii distrase atentia. Uitase de flex si de picioare. Ori, cine stie? Bunica a fost mereu casnica. Viata i-a predestinat asta. A ingrijit mereu oameni bolnavi care au zacut mereu la pat. Zeci de ani. Intai parintii ei, pe rand, apoi socrii. Ultimul a fost fratele ei mai mare, singur, ramas fara nimeni altcineva. “Parca pentru asta am trait eu pe lume. Sa ingrijesc mereu pe cineva.” Dar si-a asumat sarcina si i-a ingrijit cu devotament. Iar acum, cand a crezut ca a scapat in sfarsit, a aparut boala lui Eugen. Prin fereatra deschisa il chema in casa. Bine macar ca nu sta in pat. Nu mai e tanara si i-ar fi greu sa il ingrijeasca.

–          Ce faci, draga? De ce te tot duci la poarta? Ai batucit deja carare. Ce s-a intamplat?

In loc de raspuns, bunicul ofta. Cum sa ii spuna? Desi de cand se stie nu i-a ascuns nimic.

–    Haide, zi-mi ce ai pe suflet, il chestiona bunica cu blandete dar cu privirea iscoditoare. Il cunostea ca pe o carte deschisa. Ceva are.

In cele din urma, dupa insistenta bunicii, ii povesti. Acum 3 zile, cand era la poarta, trecu pe acolo un barbat. Cu bicicleta. Si bunicul ii povesti cat il dor picioarele si ce mult si-ar dori o bicicleta care merge asa de usor ca a lui. S-a dus in casa si a luat banii din dulap. I-a dat barbatului sa ii aduca si lui una la fel. Numai ca de atunci, nu s-a intors.

–          Si i-ai dat toti banii din dulap? Banii nostrii pusi deoparte pentru inmormantare? Cum ai putut face una ca asta? Dar nu ai acolo langa poarta doua biciclete? La ce ti-a mai trebuit una?

–          Pai aia a lui mergea foarte usor, aproape ca se ducea singura. Era o bicicleta cu aripi.

–          Nu-mi vine sa cred ce ai putut face! De ce nu m-ai intrebat? Noah acuma o sa te urc pe bicicletele alea de afara si sa-ti dau drumul in jos pe strada, sa te saturi de biciclete!

Bunicul ofta, inghiti dojenile bunicii cu privirea plecata. “Si totul din pricina afurisitelor de picioare!”

Pufuletii gri


Nu mai e o noutate ca avem copii mici in familie. Au deschis deja ochisorii si blanita lor a capatat culori minunate. Acum dorm. Nu pot rezista tentatiei sa vi-i arat.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ca la mama acasa


Avem copii mici in familie, de cateva zile. Mai bine zis, Bulinuta are. Acum intelegeti de ce copiii sunt atat de atasati de mamicile lor si oricine, orice le-ar oferi, nimic nu e mai bun ca la mama acasa. 🙂

Viori aprinse, femeile


E primavara, si prin aerul ei pur, mirosind a iarba si a flori noi  ne aducem aminte de ea cu drag, de mama, sotia, sora, iubita si ne bucuram ca sunt langa noi completandu-ne lumea cu frumusete. Pentru ca e o zi frumoasa si speciala le doresc tuturor celor care sunt in trecere pe aici, sa aiba parte de cele mai frumoase lucruri in viata si de tot ce isi doresc!  La multi ani!

Va ofer cu drag, un simplu cadou de suflet!

Viori aprinse, femeile

Viori sunt femeile,
tremur în palme răsfrânt.
Le slăvesc şi le cânt
pentru sfârşitul de drum
ce-l au pe pământ.
Lemn moale, lemn sfânt!
Viori sunt femeile,
vibraţie fără cuvânt,
viori aprinse subt arc
în flăcări şi fum.

de Lucian Blaga