un sacrificiu inutil

Florica, e o femeie simpla, de la tara, care a tinut mortis sa aiba un serviciu la oras. Lucreaza la primarie de ani de zile si toata lumea o stie ca e foarte de treaba si corecta. Are rabdare cu toata lumea si iti e drag sa stai cu ea de vorba. Pentru fiecare are o vorba buna sau de incurajare iar daca tine de ea rezolvarea unei probleme sau document, poti conta pe cuvantul si promisiunea ei. Lucreaza la administrativ, aduce dosare, acte, pregateste mapele cu documente, face cafele, un fel de om, bun la toate, mai ceva ca o secretara. Clara, sefa ei, o doamna solida, imbatranita in acelasi post a invatat-o pe Florica, sa ii pregateasca documentele iar uneori, cand era foarte ocupata, sa se ocupe ea singura de solicitanti si sa elibereze acte. Prin anii ’90, avalansa de cereri datorita aparitiei Legii Fondului Funciar precum si isteria creata de jocul de noroc binecunoscut Caritas, inceputurile crearii unui mediu de afaceri, i-au sufocat pe functionarii publici. Stateau ore in sir peste program, fara sa fie platiti, doar pentru a avea cat de cat control asupra activitatii si a putea raspunde solicitarilor cetatenilor. Doamna Clara, are notorietate in oras. E o persoana sobra si cand vorbeste cu tine parca ar sta pozitionata la o distanta de 10 metri de tine si la o inaltime de 5 metri. Iti e si frica. Daca vii la ea, te simti obligat sa aduci ceva, orice. O floare, o cafea, niste portocale sau daca e vorba de ceva mai serios, atunci un plic, plasat discret sau dus direct acasa poate rezolva rapid problema pentru care altfel, ai astepta saptamani intregi. Doamna Clara, e o persoana organizata, asa ca, a inceput sa faca xerocopii dupa documente incat si-a facut in paralel, o arhiva de documente acasa. Asa ca, pentru cazurile extreme, o poti deranja acasa, dupa orele de program.

Dupa fiecare zi de lucru, foarte obositoare, in care sefa ei o freaca fara mila, trimitand-o cand in pod, cand in arhiva, cand la semnat de documente, cand la eliberat de acte, Florica se intoarce acasa, la casa ei frumoasa de oameni gospodari, cu care se mandreste atata si  stie ca putini sunt satenii care au o casa mai bine aranjata si mai frumoasa. Aici femeia se simte in largul ei, si trebaluind putin prin curte, uita de tot da problemele de la munca. Harnicia si indarjirea  afacut-o respectata iar satenii ii zic “doamna Florica”. Ea se simta mandra in sufletul ei. Are 45 de ani, munciti din greu. S-a maritat tanara, la 16 ani si are doi copii, asezati la casa lor. Unul e asistent la spital altul e profesor. Dar ceea ce o face sa fie implinita in gandul ei, e faptul ca ea e tiganca, – nu ascunde niciodata asta-  in ciuda originii sale s-a ridicat prin munca cinstita si corectitudine deasupra celorlalti. Si sunt multi care o invidiaza. Desi nu prea stiu multi cat a suferit cand a fost tanara, cand i-au lipsit multe si a trait in saracie cumplita, si apoi, ce greutati a avut de indurat singura, cand sotul i-a fost plecat la munca in Africa, in constructii. Cand a lucrat in tara, ca sofer pe buldoexcavator, la Canal, ea nu l-a mai lasat singur si s-a dus cu el. Vremurile acelea au trecut dar macar, le-a dat satisfactia ca punand ban langa ban s-au ridicat, si-au facut casa iar copiilor le-a facut o situatie, sa aiba de unde incepe viata. Daca nu investesti in copii nu ai multe bucurii la batranete.

Opelul rosu al colegei si sefei sale, opri in poarta. Florica se mira ca o viziteaza, fara sa o anunte din timp. S-a intamplat ceva? Zambind, o invita in casa. Era cu sotul ei, desi domnul era o persoana care prefera sa nu fie remarcata. Era de ajuns notorietatea nevestei. Dupa figurile serioase ale celor doi, realize ca e vorba de ceva grav.

–               Florica, uite de ce te deranjam. Avem o problema foarte grava. Si avem nevoie de ajutorul tau.

–               Dar ce as putea sa face eu pentru dvs, doamna Clara? Ii era recunoscatoare intr-un fel sefei sale, ca o pastrase aproape si o transformase in omul sau de incredere iar sefa stia ca se putea baza pe discretia ei.

–               Cum ziceam, avem o problema grava. La serviciu. S-au eliberat niste acte pentru doamna Lucia Ibanescu, sa isi poate lua credite bancare. Ea a disparut, fara sa plateasca datoriile immense pe care le-a facut iar acum bancile si politia fac cercetari. Gresala noastra e biroul nostru i-a eliberat documente in aceeasi zi, in mai multe exemplare. Si politistii fac investigatii.

–               Dar eu nu i-am eliberat, domna Clara, – zise Florica. Stiti ca eu am intotdeauna grija sa fie totul in regula.

–               Da, stiu, totusi i-au fost eliberate. As vrea, te-as ruga si o sa-ti fiu recunoscatoare toata viata, daca ai declara ca tu ai eliberat si ca nu ai stiut.

–               Cu alte cuvinte sa iau intreaga vina asupra mea?

Florica se cutremura. Ea a fost mereu un om onest. Cum sa accepte asta?

–               Da. Stii, o sa ma ocup personal de problema asta si o sa fie floare la ureche sa o facem sa fie neobservata. Important este sa nu fiu eu in centrul atentiei. O sa platesc avocat si chiar daca politistii or sa vrea sa te intimideze, sa nu accepti. Avocatul te va invata ce sa spui. E mai mult pentru imaginea bancilor implicate decat pentru greselile noastre.

–               Nu stiu ce sa spun. O sa vorbesc si cu sotul meu.

–               Am nevoie de un raspuns acum. Maine va fi prea tarziu. Si apoi, nu uita ca eu te-am ajutat atat in toti anii acestia. Cand multi au vrut sa te vada plecata doar pentru ca esti tiganca, eu ti-am tinut partea mereu si am sustinut ca esti o persoana corecta si harnica, si ca nu vreau pe altcineva.

Florica se cocosase sub greutatea acestei replici. In sufletul ei dorea sa o refuze. Ea nu a facut nimic rau sau incorect. Si s-a straduit atat de mult sa fie apreciata si sa isi castige un statut in ochii romanilor. Si-a dat copiii la scoala, i-a tinut intr-o curatenie si o disciplina rara iar acum, sa dea cu piciorul la tot? La munca ei si la reputatia castigata? Pe de alta parte, si sefa ei avusese dreptate. De multe ori i-a tinut partea cand colegii o vorbeau mai pe la spate, mai fatis cu un aer superior, ca ea e tiganca si nu e mai spalacita la ten, ca si romanii. Ce sa faca? Poate ca nu e atat de grav iar in sefa ei are incredere ca o va ajuta si vor rezolva problema aceasta. In cele din urma accepta desi citea in ochii sotului ei ingrijorarea.

–               Spuneti-mi ce trebuie sa fac. Incerc sa va ajut.

Doamna Clara ii spuse ca va trebui sa declare ca ea ii eliberase documentele si ca nu stiuse ce face. Si atat. Sa nu spuna nimic mai mult.

In ziua urmatoare, institutia vuia ca politistii au luat-o pe Florica la intrebari. Ca i-au luat declaratii si ca au dus-o la sediu. Susoteau pe la colturi, toti:” ce te astepti? Doar e o tiganca.” Clara refuza sa comenteze situatia in vreun fel.

La politie, Florica a fost supusa unor interogatorii repetate. Ea sustinea sus si tare ca ea e singura vinovata, si asta pentru ca nu a stiut.

–               Haide  femeie, zise politistul. Eu stiu ca nu tu ai facut asta. Spune cine a fost autorul si te lasam sa pleci. De ce vrei sa platesti pentru gresala altora?

Florica statu in arest, doua saptamani. Nu manca aproape nimic, doar se ruga si plangea. Slabise 20 de kilograme. Era doar piele si os, imbatranita, umilita, dezumanizata. De nerecunoscut. Sefa ei, o uitase. O lasase balta si refuzase sa se mai implice. Se temea ca era in vizorul politistilor. In cele din urma, avocatul platit de sotul ei reusi sa obtina punerea ei in libertate pe durata procesului. Fu condamnata la 6 luni de inchisoare pentru fals in acte. Facu cele 6 luni. Isi pierdu slujba. Intr-o zi, o vazu pe doamna Clara pe strada si vru sa se apropie de ea. Aceasta, o privi de la distanta si trecu pe cealalta parte, evitand-o. Ochii femeii I se umplura de lacrimi. A facut un sacrificiu imens, si-a expus familia, a indurate umilint de nedescris si pentru ce? Pentru ca a fost tolerata de sefa ei. Pentru ca nu a dat-o afara  cand altii nu mai incapeau de ea ca e tiganca. De acum inainte va purta stigmatul unei foste puscariase. Ea si familia ei. E rau sa fii minoritar dar si mai rau e sa fii tigan. A fost un sacrificiu prea mare si care nu a folosit la nimic. Nu ei, oricum, ci doar colegei care trebuia sa para imaculata in fata oamenilor. Viata ei e acum alta. Nu mai are putere sa faca nimic. Nu mai are bucuria si veselia in ochi pe care le avea pana acum. Si mai rau, dezamagirea fara de perversitatea si falsitatea oamenilor care au apreciat-o candva si care acum ii intorc spatele. Cine e ea in ochii lor? Un om de nimic. O tiganca, si atat!