Arhive blog

Podul viitorului


Soarele rozaliu de dimineata ii scalda fata intr-o lumina fluida, irizanta si printre gene il vazu stand pe ganduri in fata ferestrei.

–         Te-ai trezit? Sa stii ca vreau sa vorbim despre viitor. Ai perfecta dreptate. Trebuia sa avem discutia asta. O sa te astept la capatul podului. Viitorul incepe acolo.

Ea se ridica intr-un cot sa se dezmeticeasca. Filozofeli la rasarit de soare? Ii simti parfumul discret si usor, o invaluire de arome masculine dansand in jurul ei. Ii veni sa intinda mana. Era singura. La capatul podului? O inghititura din cafeaua fierbinte ii aduna gandurile. De ce a ales momentul acesta? Si de ce o trimite la pod? Nu e nimic acolo. Fara chef se indrepta spre baie si reveni cu un parfum proaspat de apa. Isi puse rochia galbena cu flori si melci. “Bine ca nu sunt melc. Sunt altceva.” Incalta sandalele, isi puse ochelarii de soare, ca sa o fereasca de atata lumina ce se proiecta in jurul ei.Podul din San Francisco Ii placeau provocarile lui. Intodeauna erau urmate de ceva. Niciodata jocul nu se termina la capatul lui. Ce o fi dincolo de pod? Se urca in masina si demara fasaind pe asfalt. Cei din jur se miscau incet, amortiti de ziua ce abia incepuse.  Nu auzea nimic, de parca toate claxoanele si zgomotele ramasera undeva departe in trecut. Ajunse la pod. Trecu peste el, privind apele raului, involburate. Deasupra lor se simtea in siguranta. Simti in nari aerul racoros, o usoara briza ce ii starni o infiorare. De ce vroia sa vorbeasca despre viitor? Doar a evitat asta de atatea ori. La cativa km distanta de captul podului, masina lui argintie era parcata, asteptand-o. Cobori, cu picioarele desculte in sandale, lasand sa se vada  pielea fina, bronzata a gleznelor ei  subtiri, locul pe care el isi pusese sarutarile de atatea ori. Melcii rochiei galbene dansau in jurul genunchilor ei. Se aseza in masina lui, mangaindu-si usor genunchii, cu un gest delicat. O suvita din parul ei blond argintiu, bogat,  ii cazu pe langa obraz desenand niste curbe senine. Isi ridica ochii spre el.

–         Sunt aici. De ce m-ai chemat?

Zambetul acesta nu i-l mai vazuse pana acum si nici stralucirile din ochi, niste stele albastre.

–         Mi-ai aratat ca poti foarte bine sa intri in viitor singura. Nu ai nevoie de mine. Esti o femeie frumoasa si puternica. Stii si poti tot ce vrei, chiar daca pari atat de delicata.

Ea isi simti mainile si buzele tremurand? Pentru asta a chemat-o. Il speria viitorul lor? Cobori. El se intoarse cu miscari elegante si pleca. Ea ii simti parfumul, cald, usor, departe. Devenise gretos. Masina ei rula in continuare, fasaind sub soarele ce se ridicase si inunda in alb totul. Mai arunca o privire in oglinda retrovizoare. Simti ca din sufletul ei se desprinde o pasare mare, alba cu ochi albastri, si isi ia zborul. Plutea peste podul acela inalt, din otel. In locul inimii ramasese doar o fantana goala. Arunca o ultima privire in oglinda retrovizoare dar masina lui argintie disparuse cu el cu tot, ca si cum nu ar fi existat vreodata. Gandi calm, cu sufletul gol.”Un om din trecut.”

Reclame

Marceluca. Prietenii din copilarie


Cineva mi-a turnat in minte un gand. Nu era al meu, era venit de undeva nu se stie de ce. Asa, pur si simplu, pentru intamplarea zilei de azi. Un gand cu un singur cuvant. Marcela. S-o fi gandit la mine? Cine stie?

E micuta de statura, blonda cu ochi albastri. Zvapaiata. Nu sta o secunda locului iar cele doua codite impletite ies de sub basmaluta de matase cu bulinute rosii. Colegii ii zic Marceluca. In clasa I-a statea in banca din fata mea. Apoi a fost colega mea de banca vreo opt ani. Aveam temperamente total opuse. Ea plina de energie si foarte vorbareata, gata oricand sa experimenteze orice traznaie si implicand si pe altii in experimentele ei. Eu calma, mai putin vorbareata si putin timida  dar mereu plina de idei si fiind o sursa nesfarsita de inspiratie pentru nazbatiile Marcelei. Impresionata de inventiile mele lingvistice le reproducea si deveneau imediat folclor. „Extrafoaioaioai” si „extralingura si nemaipolonic” au facut istorie in anii de gimnaziu. A fost prietena mea cea mai draga in adolescenta careia ii spuneam toate gandurile abia ivite si uneori inventam povesti de dragul ei pe care le asculta cu gura cascata si le credea ca si cum ar fi fost aievea.  Ei ii povestisem despre prima mea dragoste din adolescenta, un baiat mai mare cu 3 ani, diferenta mare de varsta, dragoste care s-a incheiat iremediabil in momentul in care el, lansandu-mi un vers de inspiratie folcorica, „mandra mea cu ochi ca mura”, mi s-a parut deosebit de „taranesc” pentru aspiratiile mele urbane. Degeaba mi-a cantat bietul pe sub fereastra, la miez de noapte, piesa mea preferata, Ciquitita, nu a fost chip sa ma mai convinga. Dupa ani de zile, l-am intalnit managerul propriei sale firme, o companie regionala foarte prospera la vremea aceea.  Un alt admirator secret, vroise sa-mi dea o scrisoare de dragoste, evident prin interediul Marcelei iar eu l-am refuzat. Era un baiat frumusel, doar un an diferenta, dar nu avea nici pe departe tendinte intelectuale. Refuzul meu insa s-a soldat cu amenintari ca, daca nu ii primesc scrisoarea, ma bate. Asa ca i-am spus tatei, care a vorbit cu taica-sau. Si s-a facut pace. Marceluca era mereu in preajma mea, un fel de inger pazitor, mereu pus pe sotii. In clasa a opta, unui coleg frumusel, i-a aratat cum se face sa ai sprancene frumoase si in ora de matematica i-a smuls un fir de par dintr-o spranceana. Un tipat scurt si lacrimi in ochii lui au convins-o pe Marceluca sa nu ii mai aplice tratamente cosmetice. Aveam multe secrete si povesti. Vorbeam zilnic la scoala iar dupa ore ne intalneam. Ea venea la mine acasa si cand sa plece o conduceam pana aproape de casa ei. Povestea nu se termina asa ca faceam traseul pana spre casa mea si tot asa. Ne plimbam de cateva ori de la una la alta si tot nu terminat de depanat experientele si evenimentele zilei. La un moment dat, am ajus redactorul sef al gazetei de perete. Scriam articolele de la gazeta scolii si devenisem populara, fara constiez prea bine asta. Daca vreunul facea vre-o traznaie, era imediat scris la gazeta de perete si era subiectul de ras al scolii timp de o saptamana. Poate ca de aici mi s-a tras si orientarea de mai tarziu, spre jurnalism.  Examenul de admitere in liceu, ne-a adus la aceea scoala dar in clase diferite. Nu am mai fost atat de apropiate. Ne vizitam des dar parca nu mai era la fel.

– Ce ai vrea sa faci dupa ce termini?

Intrebarea era una cu bataie lunga in timp si era lansata in compania a unei alte prietene comune. Nu se referea la viitorul apropiat.

– Sa scriu o carte si sa plec din tara.

Fetele au ramas cu gura cascata. Nu se asteptau la asta. Ele erau mai modeste. Vroiau o scoala, un serviciu o familie.

– Felicitari! Ce carte vrei sa scrii?

– Nu stiu inca. Aveam doar o idee vaga. Stiam doar titlul cartii. Iar despre plecatul in strainatate, la fel, nu stiam ceva precis. Imi placea doar ideea ca acolo e mult mai frumos, iar seara sunt lumini mult mai multe decat la noi. Pe vremea aceea, prin „85, la tara nu era energie electrica, decat cu ratia. Aveam curent doar seara, pentru economia scialista si sacrificiile la care ne obligase Ceausescu. Stiam insa ca acei  care pleaca in occident o duc mai bine si se intorc acasa cu masini frumoase si sunt mult mai bine vazuti.

Am terminat liceul. Tata a decis ca daca nu vreau sa devin inginer constructor nu ma tine la facultate. Nu l-a impresionat pasiunea mea pentru literatura si limibi straine. Marceluca a dat dar nu a intrat la profilul la care dorise. Apoi, am mers la o nunta cu prietenul meu. Cel mai bun prieten al sau nu avea pereche asa ca am invitat-o si pe ea. Dupa un an, ne-am casatorit si noi si ei. Si viata, destinul care ne apropiase intr-atat, ne-a despartit. Eu m-am mutat la oras. Ea a ramas la tara, cu parintii si sotul. Si-a deschis acolo o mica afacere. Eu am experimentat multe, nestiind ce caut. functionar public, mic intreprinzator, jurnalist, agent imobiliar, din nou implicata in afaceri. Ne-am vazut din ce in ce mai rar. Acum, sunt departe de tot. In strainatate. Iar cartea aceea, e blogul acesta care contine peste 300 de Povestiri din cartier.

– Unde esti Marceluca? Mi-e dor de tine! Am atatea lucruri sa iti povestesc!

Voua ce va mai fac prietenii din copilarie? Stiti?

cei mai buni prieteni


Stau amandoi fata in fata, glumind, in timp ce in sala de restaurant se aud murmure si clinchete de pahare si tacamuri. Cei doi baieti, printre glume, savureaza feliile de pizza si fac comentarii asupra unor evenimente recente.

Madalin si Codrin, sunt prieteni buni. De cand se stiu. De la gradinita. Parintii lor se cunosc, iar relatiile de genul acesta sunt destul de solide sa reziste timpului. Tatal lui Madalin, e inginer si are o firma de constructii, astfel ca fiul, stie précis ce facultate va urma si ce va face de acum inainte. Spiritul organizatoric, disciplina, conseventa si autoritatea sunt cateva de trasaturile care ii definesc caracterul. Codrin are un alt fel de familie. Mama contabila iar tata functionar la vama. Un tata dur, nepasator fata de problemele familiei, micul tiran al casei. Frustrarile de la serviciu si le revarsa asupra sotiei si copilului. Orice lucru, cat de marunt e un motiv ca acesta sa scoata cureaua si sa il bata pe Codrin. Ce il doare cel mai tare pe baiat e ca, mama sa, nu ii ia apararea niciodata, poate de frica agresivitatii barbatului. Chiar si acum, cand are aproape 20 de ani, tatal mai are cate o “scapare” si ii mai arde cateva curele, fiului, peste spate. Altfel, la serviciu, e cel mai bun si mai saritor coleg. Niciunul dintre colegii sai nu si-ar imagina la ce calvar isi supune omul acesta deschis si glumet, familia.Un om cu doua masti.Deosebit de atent cu imaginea sa publica, dar indiferent fata de copil si de sotie. O indiferenta care se manifesta in multe feluri. De mic, Codrin s-a obisnuit sa nu primeasca bani de buzunar. Ca sa castige ceva, sa isi permita si el mici nimicuri sau cateva dulciuri, mai apoi cate o iesire in oras, si-a cautat de lucru, dupa orele de scoala. Azi, Madalin, l-a invitat in oras. A fost suparat rau ca in timp ce era la ora de sport cineva i-a spart vestiarul. I s-a furat portofelul cu acte si bani si telefonul mobil. I-a sus tatalui, despre patanie si acesta l-a chemat sa ii dea bani de buzunar.  Ca sa treaca mai usor peste pierderea aceasta, l-a luat pe Codrin la o pizza. Acesta din urma, statea degajat la discutii si incerca sa il consoleze pe bunul sau prieten, la care apela de cate ori avea nevoie de ceva. In sinea lui isi zise:

–             Lasa ca are de unde! E un fraier. Are taica-sau destui bani, ce mai conteaza cateva milioane? Cred ca daca ar sti ca eu i-am luat portofelul, banii si telefonul nu ar mai vorbi cu mine o vreme. Apoi ii va trece supararea si am redeveni amici. Asa e el, mai sentimental.

–             Auzi Codrine, zise Madalin. Mi-a trecut supararea. O sa fiu mai atent alta data. Unde ziceai ca te inscrii la facultate?

–             La Teologie. Imi place meseria asta, mai ales ca am mai cantat in corul bisericii. Ce nu-mi place e sa postesc. Dar am vorbit cu prietena mea, cu Nicoleta si mi-a promis ca tine ea posturile in locul meu. E mai greu de intrat, dar dupa absolvire, daca prind un loc bun, sunt om pe toata viata. Chiar si la tara e fain sa fii popa. Vin credinciosii cu de toate. Si vin, pentru ca au nevoie de popa, la orice eveniment, nunta, botez sau inmormantare. Iar femeile, au nevoie uneori sa mai discute despre problemele lor si cauta sprjin la biserica. Iar in zona aceasta, a sufletului si a spiritualitatii, nu exista sfarsit.

–             Hmmm. Si se poate asa, sa tineti posturi in parteneriat?

–             Da. Cine mai stie? Doar nu te cauta nimeni in burta. Si Nicoleta e foarte dispusa sa faca asta. Mai ales ca ea  mai plinuta, are ocazia sa slabeasca.

Codrin manifesta tot felul de mici rautati. E invidios pe toata lumea si nu se da in laturi cand era vorba de o mica intriga. Pe Nicoleta a cunoscut-o la firma la care lucreaza. Din primele zile, a inceput sa o sicaneze, sa le spuna sefilor ca nu e suficient de competenta pentru job-ul ei. Apoi, cand a vazut ca in ciuda micilor sale barfe, pozitia ei e solida, si-a reconsiderat atitudinea. A inteles ca decat sa ii fie dusman, mai bine prieten. Avea mult mai mult de castigat. Asa ca a inceput sa fie foarte amabil, ii aducea flori, a invitat-o de cateva ori in oras, gentiletea intruchipata. Ea, a cedat in cele din urma, si de atunci sunt aproape nedespartiti. El nu o lasa singura nici un moment, si e autoritar cu ea. “Nicoleta du-te acolo! Nicoleta fa aia, fa cealalta!” Si ea nu obiecteaza. Se executa imediat ca si cum nu ar remarca faptul ca el ii ordona pe un ton ridicat.

–             O iubesti? Intreba intr-o zi un alt amic, care asistase la o astfel de scena.

Raspunsul lui Codrin, il nauci.

–             Ei, nu o iubesc. Dar ea are nevoie de mine, sa fiu langa ea. Stii bine ca ea e mai mare decat mine cu 4 ani, si e stresata ca are niste probleme mai delicate. Nu poate avea copii. Medicul i-a zis ca are uterul infantil. Si de atunci e depresiva. Mi-e mila de ea. Nu o pot parasi.

Cu siguranta ca Nicoleta habar nu avea de “dragostea” iubitului ei. E convinsa ca el o iubeste si ca e el mai bun prieten al lui. Altfel e o fata inteligenta, insa el i-a prins punctual slab, si o exploateaza. Cum va fi noua lor familie, pentru ca ei si-au propus sa se casatoreasca peste 3 ani? Nu e greu de ghicit. Cum e tatal e si fiul. Cat de buni prieteni vor fi Madalin si Codrin dupa cativa ani? Nici asta nu e greu de ghicit. Fraierii se mai desteapta uneori. Nu raman toata viata, fraieri. Oamenii fara caracter insa, raman neschimbati. Prostia si nesimtirea sunt boli incurabile.