Arhive blog

Poveste de vară- Duzina de cuvinte


Pășește agale, pas după pas, fără graba unei destinații precise iar tocurile sandalelor ei clămpănesc vesel, pe culoarul cu dale de piatră, stârnind ecourile șoptite, ridicate de prin unghere intunecoase, ce îi îmbrățișează gleznele fine. Exersase plecarea aceasta de ceva vreme și acum iese pe poarta cea mare și grea, fără să mai întoarcă privirea. Nimeni și nimic nu o mai leagă de clădirea aceasta, în care a locuit mai bine de o jumătate de an deși știe că o va purta în adâcul sufletului, pentru mult timp de acum înainte. Mirosurile ei indefinite, sunetele nopții, plânsete îi vor umbri gândurile și visele. Pe trotuar, lumina verii o inundă și aproape că nu mai aude în spatele său, poarta care se închide cu un păcănit scurt, metalic. Inspiră adânc aerul verii și admiră în treacăt castanii în floare, bucurându-se de parcă acum vedea pentru prima oară trotuarul prăfuit și copiii bătând mingea la o casă din apropiere. E o femeie tânără, înăltuță, într-o rochie verde vaporoasă, cu părul castaniu căzându-i pe umeri. Frumusețea ei e umbrită de o imperceptibilă tristețe iar pe chipul ei e înscrisă siguranța femeii căreia nu mai îi este teama de nimic, o îndârjire a celui care a pierdut totul și e în stare de orice. Cu poșeta pe un umăr și o geantă mică în cealaltă mână e pregătită de o nouă destinație. Taxiul sosi iar ea se așeză pe bancheta din spate, fără dorința unei comunicări cu șoferul, un tânăr care o privea atent, prin oglindă. Ah, destinația!
– La gara, vă rog, se auzi vocea ei de femeie frumoasă.
Simina simte ca e studiată și se uită pe fereastră indiferentă. În fond, e doar o necunoscută. Cui și de ce i-ar păsa de ea? Își mai intersectează privirea odată, cu a lui și i se pare că citește în ea, curiozitatea celui care vrea sa vadă: ”Așa arată o femeie care iese din penitenciar!”
Pe peronul gării, mulțimea o copleșește: zgomote, râsete, călători grăbiți, vocea de la difuzor ce anunță sosirile și plecările, tonetele de ziare, bagaje și simți brusc că viața i-a năvălit până în adâncurile ființei, încât avea senzația a că a lipsit doar puțin din peisaj. Își cumpără un bilet pentru Cluj-Napoca și se urcă în acceleratul ce tocmai sosise. Se îndreapta acum spre o destinație care nu mai e a ei. Ar fi vrut să simtă că se întoarce dintr-o vacanță mai lungă dar îi dispăruseră rădăcinile din locul acesta și se simțea acum, ca o frunză în bătaia vântului. Era orașul de care se îndrăgostise acum 12 ani, cand venise de la Galați, orașul care îi oferise cu generozitatea locului un soț, un copil, o casă. Era locul în care făcuse Facultatea de Știinte Economice și în care încercase să dea curs vieții ei. E același oraș care, mai apoi, cu un gest dur și necruțător îi luase tot, chiar și viitorul, de parcă ar fi cerut o plată prea mare, pentru tot ce oferise atât de simplu. Călătoria de o oră îi paru incredibil de scurtă și pentru prima dată avu senzația relativității timpului și a distanței. Totul este relativ: viața, prietenii, familia, distanțele. La fel, tot ce ai, poți să pierzi într-o secundă, chiar și viața iar existența și plecarea ta, să fie de neluat in seamă, pentru că nu e nimic deosebit ca un om să dispară pur și simplu. A fost doar o zbatere intensă, arzătoare și o iluzie închise într-o secundă cât o viață ca și cum abia ai început să te dumirești ca exiști pe lume și apoi brusc ai dispărut.
– Clujul urmeaza! Anunțul conductorului o smulse din gânduri.
Coborî pe peron și urcă în taxi, cerând să fie dusă la Hotel Onix, cât mai aproape de centru. Își preluă camera și timp de o oră dormi în baia cu spumă, simțind nevoia să îndepărteze cât mai mult din ea și din trecutul ei, odată cu straturile de celule moarte dezlipite de asprimea buretelui. Se îmbracă și apoi căută un coafor, să aducă la suprafață femeia aceea, pe care o știa ea și care, printr-o întâmplare a firii se ascunsese dupa firele albe de la tâmple și ușoare riduri pe obraz. Mai făcu câteva cumpărături și se întoarce în cameră obosită de toată agitația zilei. Formează numărul lui și așteaptă. Îi aude vocea, atât de dragă cândva dar pe care acum o urăște până la moarte.
– Am venit. Vreau să o văd pe Raluca mâine și am de discutat cu tine… La ora 15 în părculețul din spatele Teatrului Național? Bine…Vă Aștept.
Se așează în pat, obosită de prima ei zi prin lumea nouă și neputând închide ochii, rememorează întâmplările vieții. Niciodată nu s-a așteptat la atâtea trădări. Și-au făcut o firmă împreună dar cum el lucrează la CFR, regulile de serviciu nu îi permiteau două joburi. Așa că în acte era doar ea acționară, însă totul în firmă hotărau împreună și tot împreună se ocupau de ea. Mergea foarte bine, aveau un magazin de blănuri și un salon de mirese, cu servicii complete pentru nunți. Iar lui îi plăcea să își trăiască viața: concedii, mașini, lux, distracții, vilă. Își puteau permite ce visau. Totul s-a năruit când o vânzatoare, supărată că a fost concediată pentru nereguli i-a reclamat că nu înregistrează totul în acte. Atunci a început nebunia. Politie economică, cercetari, proces, avocați, procurori, penitenciar, cuvinte care au început să intre în vocabularul lor și să își ia parcă înapoi niște bucurii nemeritate. Ulterior, ca să nu piardă chiar tot, el a divorțat și a luat fetița cu el. Ba mai mult, ca să apară basma curată în fața tuturor a început să o denigreze pe Simina iar mai apoi chiar să creadă că ea a fost singura vinovată și a îndepărtat fetița de ea. Adormi trârziu, plină de filele întoarse ale acestei istorii de viață. Și-a primit lecția deși nu înțelegea de cui datorează asta și de ce. In ziua următoare se duse la Serviciul de Pasapoarte și își făcu un pașaport nou. Apoi, după prânz se întâlni cu ei. Întâlnirea o răscoli cumplit și își opri cu greu lacrimile ce îi apăsau pieptul. Trebuia să fie tare, pentru că viața ei abia acum începe și nimic din ce îi va fi greu și foarte greu, nu o va scuti. În România nu ești niciodată reabilitat moral dacă ai făcut închisoare, pentru că oamenilor de place să îi judece mereu pe ceilalți, nevazănd căte probleme, neputințe și greșeli au ei, ba chiar considerându-se corecți. Se mai văzură în zilele urmatoare dar prezența lui îi făcea o greața imensă. În ultima zi o anunță.
– Ți-am rezolvat. Ai viză de Anglia. Poți să pleci când dorești.
– Mulțumesc. Vocea i se frânse și nu știa dacă să se bucure ori să plângă.
Se despărți din nou de Raluca, strângând din dinți și opindu-și lacrimile. ”Când oi mai vedea-o va fi domnișoară? De ce a trebuit să plătesc eu toate acestea?” Așteptă seara la hotel și pe urmă se gândi să facă o plimbare pe jos. Camera închisă îi pare sufocantă acum.
Lumina din amurg stingea într-o mare albăstrui-trandafirie ultimele fluturări de aripi ale zilei și se vedea pe sine ca pe un om venind de foarte departe. Se gândi că destinul i-a dat o nouă șansă. Intuiția îi spune că până la urmă problemele ei se vor rezolva dar cu ce preț? Rămâne de văzut pe ce cărări o va mai purta viața și cât de departe îi va purta pașii. Acum, ea urcă încet strada în pantă, pe care a ajuns fără să bage de seamă. Realizează că e în drum spre fosta ei casă, o vila căreia îi știa pe dinafară intrarea placată cu marmură galbenă, fiecare detaliu din poarta de fier forjat, interiorul, gradina cu gazon. Se întorcea ca și un făptaș la locul crimei, mânată de resorturi neștiute, hrănindu-se parcă din energia locului acela, retrăind pentru o clipă iubirea, bucuria, durerea si trădarea. Își aminti o secundă că el purta la încheietura mâinii o brățară neagră, cu noduri, primită de la ceva biserică. Cum poți să te rogi de iertare cand sufletul tau e viclean? De ce nu ne asumăm consecința propriilor fapte? Trase adânc aer în piept și se dezlipi de locul acela. Nu mai avea rădăcini. Ajunse în vârful străzii si vedea de acolo orașul cu luminile sale. Orașul cui? Sună și în câteva minute sosi si mașina.
– La aeroport, spune ea simplu. Plecă, fără să mai întoarcă privirea spre locurile acestea, dispărând ca o umbră în noapte, ca și când nu a fi fost pe acolo, odata, o femeie tânără, într-o rochie verde, ca vara.

Mai multe postări pe aceeași tema, Duzina de cuvinte, găsiți în tabelul lui Psi.

Reclame

Fantezie in violet


Barbatul privea usa metalica a apartamentului incercand sa gandeasca, sa isi imagineze ce se ascundea dincolo, si sa perceapa, cu toate simturile, parfumuri, mirosuri,sunete. Nimic. Parca avea in fata un zid. Pe casa scarii nici tipenie de om. Batraneii care vor fi locuind, cu siguranta ca stau ascunsi la umbra toropiti de caldura verii ori bantuie prin oras plimbandu-se cu autobuzul, profitand de gratuitatile oferite de primarie. Nimeni nu mai sta la panda cu ochiul pe vizor. Barbatul, un tanar in jur de 35-38 de ani se mai analiza inca o data, isi studie cu grija tinuta sa nu aiba scame, isi privi pantofii sport din piele gri, isi verifica bratara de la mana, din aur masiv, sa stea in pozitia preferata. Cu un ultim gest de retus, isi trecu degetele prin parul saten deschis. Apasa pe butonul soneriei si melodia ei suna in triluri, spargand in fragmente de cristal, tacerea amiezii. Dincolo de usa, auzi pasi apropiinduse fosnind. O tanara bruneta, mladioasa, ii deschise studiindu-l cu o privire indrazeata, aproape sfredelitoare. Se fastaci putin, suprins de atitudinea ei directa incat isi simti mainile umede de transpiratie.
– Buna ziua! Poftiti! Sunteti domnul care ati sunat dimineata?
– Da. Am crezut ca am nimerit gresit.
– Nu. Cu mine ati vorbit.
Barbatul o studie atent. Halatul din matase, in nuante de violet cu care ea era imbracata, ii ascundea liniile trupului, ca o fina tesatura aruncata peste o amfora. Parul i se revarsa pe spate, intr-un contrast placut. Ii vazu degetele lungi si delicate, cu unghii colorate intr-un roz viu, inspirand senzualitate. Era desculta si picioarele ii erau afundate in covorul albastru, gros. Fiecare miscare a ei lasa sa strabata cate o adiere fina, de flori de liliac, parfumul ei preferat, probabil.
– Mi-ati pregatit ce am discutat?
– Da. Am aici un pachet. Poftiti inauntru, il invta ea. Ii intinde o cutie gri, legata cu o funda violet.
Tanarul o deschide, se uita inauntru si se apropie cu obrazul de continutul cutiei incercand parca sa inspire parfumul ce venea din cutie. Apoi accepta sa fie servit cu o cafea si pana cand ea fu gata, admira incaperea in care fusese invitat. Un living mare, cu o canapea de piele, o biblioteca in care erau expuse cateva bibelouri si tot pe atatea carti, doua fotolii si o masuta pe care era aruncat ziarul Piata de la a la z, o publicatie ce contine doar anunturi de mica publicitate. Draperia inchisa pe jumatate punea in penumbra intreaga incapere iar copacii din fata ferestei imprastiau lumini si umbre verzi. Primi cafeaua fierbinte si in asteptare intreba despre costul pachetului.
– A, nu costa nimic. E cadou, spuse ea, incercand sa citeasca ceva de pe expresia fetei lui. Nu vedea nimic doar un usor zambet destins, poate chiar de circumstanta. Am insa o petentie, continua ea, netulburata. De o vreme sunt singura si as vrea sa simt atingerea mainii unui barbat. E singurul pret pe care vi-l cer.
Din nou fu luat prin suprindere. Cu miscari lente si sigure intinse mana spre ea si dadu deoparte halatul, dezvelindu-i intai un picior. O studie si ea se lasa studiata sin timp ce el, cu vaful degetului aratator desena o linie ascendenta de la genunche in sus. Se dezbracara incet, ca intr-o continua prospectare. ea observa ca el nu poarta lenjerie. El o lasa sa isi scoata incet chilotii din dantela roz, apoi ii ceru.
– Te deranjeaza daca ii imbrac? Oricum nu ii mai porti.
Ea incuviinteaza tacut, dand din cap si asteapta, pandind plina de curiozitate miscarile lui. Dorintele ei vibraeaza puternic incercand sa anticipeze clipa si urmatoarea miscare. Facura dragoste cu pasiune, fara inhibitii , ca intre doi vechi amanti. Timpul, cu minute si ore, se topise in asfintit, in luminile rosiatice, stinse incet de umbrele inserarii. Prin perdeaua trasa, se zaresc stelele cum incep sa strapunga panza albastra a cerului. El iese din baie, mirosind proaspat si se pregateste de plecare. Ia cutia gri, legata cu funda aceea violet, de pe masuta din sufragerie si se indreapta spre usa.
– Daca mai doresti iti mai pot pregati un nou pachet.
– Saptamana viitoare.
– Atunci suna-ma marti. La aceeasi ora. Ma bucur ca am citit anuntul tau.
El surase si confirma. Pleca, fara sa intoarca privirea. Ea aprinse lampa si se aseza in fotoliu savurand o tigara. Arunca o privire peste ziarul deschis la mica publicitate si vazu anuntul pe care il incercuise ieri, cu un marker negru:” cumpar chiloti de dama, folositi”. Asta purta el in cutia aceea, in drumul spre casa si o amintire de seara in matase violeta.

Fotografia


Râde vara pe ulița, în verdele tare din copacii pregatiți sa rodească. Gospodarii stau pitiți de căldură prin case, ori sunt plecați cu treburi la oras. Casa lui badea Niculae, e scaldată în soare si pândită de dupa colț de un cireș inalt, încărcat de bijuterii. De acoperișul casei, din țiglă roșie acoperită cu mușchi pe ici pe colo, se agata cerul, nesfarsit de albastru. Pe trepte, în ghivece, stau mușcate in culori aprinse, împrăștiind veselie peste ogradă. Doua pisici s-au intinse pe trotuar, urmarind-și cu dezinteres stăpâna și tragând cu ochiul spre stolul de vrăbii certarețe. Verginica are aproape saptzeci de ani, o femeie, simplă, subţirică şi cu părul argintiu prins sub năframa. In tinerețele ei a fost aprigă, o zvarlugă, energie care nu a parasit-o nici acum. Era pe câmp ori în grădină, de dimineața până seara, muncind cât un bărbat. Singura ei mare supărare e că Niculae, bărbatul ei, nu a vrut să îi spuie niciodată că îi faină şi că îi harnică. Parcă i s-ar rupe limba dacă ar recunoaşte şi el, de faţa cu altă lume. Uite, chiar şi azi, după ce a trebăluit atât şi a făcut casa lună, după ce a fost la alimentara, a gatit şi a lucrat în grădina, el sta aşa şi se uită lung la ea, fără să îi zică nimic. E foc şi pară. Dincolo de gardul curţii badea Ilie o salută vesel, făcându-și de lucru pe langa cușca lui Nero, un ciobanesc german adus de copii acum 3 ani. Bătranul ciocănește încercând să repare o încuietoare. Camașa ieșita de soare și încheiată la doi nasturi are pete de sudoare pe sub brațe si pe spate, semn că posesorul ei a trudit din greu. Din când în când zvârle cate o privire spre curtea vecină, urmarind amuzat, cu un zambet în colțul gurii, femeia ce bombăne singură.
– Buna zua, lele Verginică. Noa, da’ ce faci? Intrebă el plin de curiozitate, văzând încruntarea ei, în timp ce plivea buruienile de pe un strat de flori.
– Ia p-aci, prin ocol. Mai aşez neşte flori să fie mândru în casa asta. Că doară, dacă nu oi face eu, cine a face?
Ilie e pensionar și el, de mulți ani iar acum, ca îi sunt plecați copiii care incotro, se mai duce la vecini și stă de vorba la un păhărel. Niculae, barbatul Verginicăi ii e prieten bun și de multe ori si așaza la o vorba, despre politica ori despre mersul lumii.
– Da’, după cum te vad, esti cam năcăjită. Ce năcaz ai?
– Pai ce sa am? Omu ăsta a mieu. Parcă i s-ar usca limba dacă mi-ar zice o vorbă bună. Stai numa’ să vezi.
Femeia intră în casă şi se intoarce cu un tablou vechi, de la nunta ei, fotografie pictată şi retuşată vizbil și ușor îngălbenită de vreme din care zâmbesc doi tineri în haine de sărbăoare. I-o întinde vecinului cu grijă, peste gard, să îşi dea şi el cu părerea.
– Noa zî dumneata! Nu am fost io fomeie faină la viaţa me?
Ilie se uită la fotografie, apoi la Verginica, se mai uită o dată la fotografie şi o studiază bine pe femeie, desi se cunosc de 40 de ani, de când sunt vecini. Aceasta aştepta verdictul, ca şi o confirmare a nemulţumirii şi nedreptăţii la care e supusă. Cu pălăria dată usor spre ceafă şi înveselit de cele câteva păhărele de ţuică băute prin vecini, Ilie îi zise cu seriozitatea și siguranţa unui specialist.
– Lele Verginică… erai faină, da’ avei ţâţele cam mici.
Verginica îi smulse fotografia din mână şi intră în casă pufnind mânioasă în timp ce în urma ei se mai auzea ecoul, bombănind.
– Noah, la ce să mă aştept de la un bărbat? M-am aflat în treabă! Nu am avut şi io pă cine întreb!!!….

Pana la stele si inapoi


Dana se uita plictisita cum se deschid ferestrele pe calculator. Intrase pe un site de matrimoniale, pe care il descoperise recent. La inceput o amuzase, dupa aceea personajele care o contactau incepusera sa o agaseze. Minteau si se vedea asta de la o posta. O faceau insa cu atata convingere incat ei chiar credeau ca sunt extraordinari si pot emite pretentii. ”Ce e cu oamenii astia?” Ii mai lua in suturi, ii trimitea la plimbare. Era singura de ceva vreme, doar prietenii de cateva zile, incheiate brusc, pentru ca ”personajul” nu se ridica la nivelul exigentelor ei. Isi impusese un nivel desi inainte nu avusese unul. Considerase ca viata nu trebuia privita asa, prin prisma profesiunii, pentru ca nu mereu lucrezi ceea ce iti place. Fostul ei sot, lucreaza in constructii. E un muncitor simplu si harnic dar cu foarte multe vederi ingustate si principii invechite. Fostul ei prieten, ultima prietenie de lunga durata, e un tip care incercase multe, sa isi depaseasca statutul, dar fara succes. Se intorsese la reparat televizoare. Firea lui instabila si neputinta de a o accepta pe ea asa cum era l-a facut sa plece nu inainte de a-i arunca o replica zdrobitoare:”Sunteti niste increzuti, si tu si fiul tau, cu pisica aia in frunte”. Facea referire la pisica ei birmaneza, un animal de rasa cu o personalitate interesanta. Nu accepta persoanele dubioase iar pe el nu il suferise niciodata.Dana izbucni in ras. Poate ca ar trebui ca pisica sa le faca prietenilor ei niste teste de personalitate. Ar fi mai sigur. Nu e subiectiva. Se uita la barbatui care ii scria. Mai precis la scrisul sau pentru ca nu avea nici o poza. Ii raspunde politicos.
– Dar cu ce te ocupi, intreaba ea cautand repere sa ii faca rapid o caracterizare.
– Repar televizoare aparu raspunsul lui.
”Altul care repara televizoare. Cum ii gasesc eu pe astia? Am lipici la toti eletreonistii si electricienii din Cluj si dincolo de granitele judetului.
– Am inteles. Dar cred ca nu esti genul meu. Nu as vrea sa te supar spunand asta. Eu caut altceva.
– Uite, eu stiu ca pe internet, frazele scrise apar in alte note. – Da-mi te rog numarul de telefon sa te sun si o sa iti schimbi parerea. Promit sa nu te stresez cu telefoane. Sunt o persoana decenta.
Dana ii dadu numarul. Pe urma regreta ca nu se gandise. ”Ei, asta e. Uneori mai fac prostii.”
Barbatul o suna in cateva minute.
– Buna. Eu sunt Alex. Cred ca nu ti-am creeat o impresie prea buna. In schimb mie imi place de tine. As vrea sa te cunosc si sa te fac sa iti schimbi parererea. Ne putem intalni cateva minute? Intr-un loc public, unde doresti si cand doresti.
– Hmm…nu stiu ce sa zic. De ce ai vrea neaparat sa imi schimbi parerea?
– Pentru ca am senzatia ca esti genul de persoana pe care vreau sa o intalnesc.
– Ok. Sa zicem pe la 6. Alege locul ca nu am inspiratie.
– Ce ai spune in Parcul Babes, la Chios.
– Sunt de acord.
– Cum te recunosc?
– Te sun cand ajung. Dana inchise. ” Ce o fi cu mine? Nu mai sunt in stare sa spun nu?” Acum, daca tot i-am promis omului ma duc. Sunt o persoana de cuvant. O sa stau cateva minute de vorba cu el dupa care o sa plec”. Se uita la ceas. Azi are o aniversare, ziua fiului ei. Ea vrea cu orice pret ca azi, sa ia masa in oras. Doar ei doi. Baiatul implineste 15 ani asa ca e momentul sa iasa in public. Se imbraca in stilul ei, cu o tinuta intre sexi si decent. O fusta gri inchis, cu linia deasupra genunchilor, lasand sa se vada picioarele ei bronzate, cu glezne fine. Isi puse o bluza care se mula dupa formele ei, cu niste trandafiri negri pe un fond gri. Parul blond, ce ii depasea rebel umerii, il aduna intr-o coada impletita e jumatate si il lega cu doua bentite, crem si visiniu. Parul adunat lasa se se vada cerceii ei sofisticati, cu granate. Nu avea alte bijuterii. Nu ii placeau impopotonarile.
– Esti gata si tu, il intreba pe Mihai?
– Da, de cateva minute.
– Stai sa imi iau sandalele si plecam. Isi incalta sandalele,crem, cu tocuri inalte si subtiri, din 3 cureluse fiecare, prinse intr-o brosa de catifea bordeaux cu strasuri. Sandalele erau cea mai rafinata piesa a imbracamintii ei. Isi privi unghiile, o culoare laptoasa cu marginile albe, tipul de manichiura frantuzeasca, isi dadu cu o adiere de parfum, Kenzo Jungle. Ajunse si taxiul si plecara, fara a mai fi nevoiti sa circule prin caldura torida. Pentru ca baiatul vru sa testeze un mic restaurant cu specific ardelenesc, se oprira ”La cina.” Meniul era unguresc, ospatarii amabili, discutand prieteneste cu clientii incat i-au facut sa se simta bine. Mihai ii arata tabla pe care era scris ”avem castraveti covasiti”. Pufni in ras ca nu era obisnuit cu traditionalisme. Masa fu placuta. In cele din urma se ridicara si din atmosfera racoroasa, iesira in strada, unde caldura zilei de 15 iulie ii toropi.
– Vrei sa iesi cu prietenii tai azi? Ii inviti la o pizza?
– Da. Cred ca mi-ar place. Si asa nu am multi de cand ne-am mutat aici.
Ii dadu bani si se despartira. Brusc, isi aminti de intalnire. Dar daca nu m-as duce? Ce ar fi? Pe urma se gandi la barbatul care va veni si va astepta si la sentimentul de freaier pe care poti sa il ai in astfel de situatii. Statia de taxi era aproape asa ca nu era mare lucru. Daca tot a intrat in hora…sa fie bal. Se urca intr-un taxi care i se paru mai curat. Un mercedes gri metalizat. Se instala confortabil si astepta ca sofeul sa porneasca. Acesta insa se uita la ea. ”Ce o fi avand?”
– Unde mergem, doamna?
– Ah, La Chios.
– Unde la Chios?
– Nu stiu, mergm pana acolo si vedem la fata locului.
Masina demara. Intra pe stradutele de langa parc, trecu fasaind pe langa lac.
– Opriti doua minute sa dau un telefon.
Soferul opri.”Femeiea asta stie sa dea ordine” ii spuse el in gand.
– Buna. Sunt Dana. As vrea sa stiu unde esti, ca eu am ajuns. ”Poate ca a intarziat si atunci o sa plec. Si o sa ii mai dau si peste nas ca nu e punctual. Ce ma pot enerva cei care intarzie si care mint!”
– Sunt langa lac. Am o masina metalizata, gri.
– Aha. Te-am vazut. Se intoarse spre sofer si ii achita cursa. Cobori si se urca in masina barbatului, nu inante de a arunca o privire circumpsecta spre el. Intr-o fractiune il evalua. ”Un om onest”. Un barbat cu tenul bronzat, parul negru si cret. Ii placeau barbatii bruneti cu tenul creol, din motive inexplicabile. Tot din aceleasi motive nu ii placeau blonzii. Prea efeminati si cu pielea prea alba, uneori aspra. Ochii luminosi ai barbatului au privirea aceea a omului care nu stie minti. Se linisti si il aprecie ca pe o prezenta agreabila.Se aseza pe scaunul din dreapta.
– Vei sa mergem la un suc, ori la o cafea?
– Nu, multumesc. Nu doresc nimic special. Doar sa stam de vorba. Atat.
Masina se pune in miscare si, in scurt timp, opreste intr-o parcare, in parc, in fata unui hotel. Ea se gandea la o plimbare dar uitandu-se la sandalele cu tocuri si statu linistita. Vorbeau parca de la distanta de cativa metri. Despre copii, despre trecut, desre familii. ”Banalitati. Parca sunt la sedinta cu parintii.Ce caut eu aici?’ As putea cobori invocand ceva scuza.” Afla ca el lucreaza la televiziune si reparatul televizoarelor era doar un hoby, ceea ce o facu sa zambeasca. Dana isi mangaie usor genunchii, intr-un gest reflex, trecand degete subtiri peste o cicatrice din copilarie. Expresia lui era una calma si putin sobra. Ea nu ii vedea stralucirile din priviri. Se uita inainte la bunicile care isi plimba nepotii , la mamiciile cu copii in carucior.
– As vrea sa plec acum, daca nu te superi.
– Da, binenteles.
”Cred ca a fost o experienta. Sigur nu am sa ma mai intalnesc cu el. Unde mi-o fi fost capul? Si, asta ca asta, dar e casatorit. Dar a fost cinstit si mi-a spus cu toate acestea, ce sa caut eu intr-o astfel de relatie? Nu e pentru mine. S-a purtat frumos, deci nu pot decat sa ma port si eu la fel.” Masina parca in fata blocului ei. Cobori, dupa o despartire cam distanta. Isi dadura mana, ca la o intalnire de afaceri.
– La revedere!
Ea urca treptele incet. Intoarsa in racoarea casei simti nevoia unui ceai rece de menta, cu cuburi de gheata.Asezata in fotoliu, cu ceaiul in mana, trecea in revista momentele zilei.Telefonul o soase din amortire. Alex. ”Mi-am uitat ceva in masina?”
– Da? S-a intamplat ceva?
– Nu. Nimic grav. Trebuie sa iti spun ceva. Vocea lui era calda si vibra intr-un tremur usor.
– Spune-mi, zise Dana.
– Am tras pe dreapta. Nu mai pot conduce. Imi tremura picioarele. Ea crezu ca el se simte rau din cauza caldurii desi avea aer conditionat in masina. Trebuie sa iti spun, si vocea lui calda, vibranta, ii transmitea ceva prin difuzorul telefonului, ca un mesaj venit dincolo de inteegerea ei. M-am indragostit!

Reflexe blonde


Orasul fierbe usor in dupa amiaza aceasta.Sfarsit de iulie. Colegii care mai de care prin concedii. Dana nu plecase de la birou toata ziua. In sfarsit a terminat de ce avea de facut. ”E bine. Azi am stat peste program doar 20 de minute. Poate mai reusesc sa ajunga la strand. Daca nu, cu o carte in mana, in parc, intre pensionarii cIn Parcul Gheorgheniu sahul si babutele care fac gimnastica la aparatele de fitness montate de primarie. Unde te poti furisa de atata caldura?” Cu poseta pe umar, iese din cladirea ce ii tinuse racoare. Asfaltul incins poarta amprentele pasilor. In statia de autobus doua pensionare razvratite importiva indicatiilor medicale de a sta acasa, asteapta si ele. Se urca in troleul 25 si isi lasa gandurile slobode. Ar vrea sa se aseze, sunt atatea scaune libere dar se teme ca va transpira si se va lipi de scaun.Doua statii mai incolo, un barbat inalt, solid, inveselit de pe terasa, legandandu-se mladios ca o trestie, urca, plin de abilitate, tinand cont de starea lui bahica, prin usa din spate. Dana il vede cu coada ochiului. Ii displac betivii. Barbatul statea si el in picioare. Plictisit de peisajul de afara, incepe sa o studieze cu atentie, scotand cate un ”hmmm”. Ii vede sandalele din cureluse fine, cu un toc lat si jos, si privirea ii urca visatoare pe pulpele picioarelor goale. Fusta ei incepe de la genunchi asa ca escalada mai departe, peste talie, peste umeri. Ii vazu parul blond lasat pe umeri bronzati. ‘Hmmm” zice el din nou, vazand ca femeia nu e impresionata de mormaiturile lui admirative. Isi lasa capul intr-o parte ca sa poata admira cat mai amanuntit, asa ca un spectator intr-o galerie de arta. Se apoprie curajos de ea, fara sa articuleze vre-un cuvant. O frana a soferul ii oferi o fericita si norocoasa ocazie de a se atinge de ea. Dana se uita inapoi cu o privire scanteietoare si ucigatoare. Crezu ca asta l-a temperat. Urmatoarea frana fu o alta ocazie sa de frece de ea. Dana simte ca el a prins indrazneala. Detesta sa fie atinsa pe maini sau oriunde, mai ales in atobuz. Percepea asta ca pe o murdarire. A treia frana, urmata de balansul intentionat al barbatului, care se straduia sa ii atraga atentia, o scoate din sarite. Se intoarce. Cu un gest reflex, brusc si ii pune mana sub barba, ca si cum ar vrea sa il stranga de gat. La fel de brusc, cu o miscare verticala, ii ridica acestuia barbia si ii da capul pe spate, fortandu-l sa priveasca in tavan. Namila isi pierde echilibru si asa precar, cazand in sezul, pe podeaua troleului. Se ridica naucit, cu greutate si se aseaza pe un scaun din apropiere. ”A dracului femeie! Ce mi-o fi facut?” de-acolo o mai privi o data, de la distanta de kilometri. Doi studenti, vazura scena si ii faceau cu ochiul sa mai incerce. ”ce sa mai incerce? Cine stie ce va mai pati data viitoare? Pe scaun e mai sigur.” Unul dintre baieti insa, nu se da batut.
– Doamna, unde ati invatat metodele de autoaparare? Intreba el razand.
– Am facut cativa ani de karate. Vrei sa te bat si pe tine?
– Nu. Dar chiar ati facut?
Dana nu raspunse. Isi privi mainile. Pumnii ei marunti erau plini de bataturi ingrosate care nu disparusera atat de repede. Ii era dor de vremurile acelea. Au ramas in urma, la fel ca tot ce avusese pana atunci. In orasul acesta unde a ajuns dupa divort, viata pornise pe alte coordonate. Tot i-a mai ramas ceva din acele vremuri. Reflexele.
” Nu conteaza cat de puternic este adversarul, important este sa vrei sa invingi.” Mas Oyama

Campuri de aur- Sting


Mi-e dor deja de vara aceasta, care se scurge bland, abia perceptibil, pe sub norii ce imbratiseaza adancimile albastre ale cerului. Ma intorc cu gandul la campurile de aur, pline de maci si albastrele, adieri galbene, de spice in bataia vantului fluturand mirosul de painii ce se va coace in cuptor. Si mi-e dor de toate verile copilariei, cand pe carari pline de praf, marginite de tufe inalte de cicoare, ma intorceam spre casa bunicilor, spre campurile de la marginea satului ori pe malurile inalte ale Somesului. Atatea veri care s-au scurs si nicuna la fel!