Arhive blog

Dreptatea unde e? (2)


La începutul lunii lui Brumărel, când codrii își așază cununi de aur și aramă iar deasupra lor, vălul unui cer blând, de un albastru adânc, Iancu de Hunedoara se întoarce în castel, pentru scurtă zăbavă. Curtea palatului răsună de forfotă. Se fac rânduielile pentru toamnă, beciurile se umple de provizii. Zi de zi, căpitanii vin la sfat în sala armelor iar apoi fac instrucție cu soldații, pe câmpul din apropiere. Bătălia, una dintr-o lungă campanie fusese câștigată dar creștinătatea, prin însăși papa de la Roma, se pregătește de război. Încă din primele zile ale acestui leat, 1443, a chemat, prin scrisori, creștinii europeni la o nouă cruciadă, pentru izgonirea turcilor din Europa și despresurarea Bizanțului. Tot românii, ungurii, sârbii și bulgarii trebuie să ducă greul, în timp ce restul puterilor europene au trimis doar 15 corabii de razboi.

Iancu șede în iatac, privind umbrele înserării, căzut pe gânduri. Figura sa dârză îl face să pară de stancă. Ai putea să îi buchisești, pe chipul brăzdat, faptele de arme. Ochii săi negri, sub fruntea înaltă, privesc acum departe, în zare. În ei se oglinește moarte și durere. Se întoarce spre doamna Erzsebet, cu zâmbetul acela cald, care ararerori trecea de pragul iatacului. Femeia aceasta frumoasă și fragilă, ce îi poartă pruncul și viitorul, a fost mereu, cel mai de taină și de încredere sfetnic iar în lipsa lui, a ținut frăiele castelului cu mare pricepere și chibzuință. Celălalt fecior, Ionuț are abia zece ani și doarme cu doica, în camera sa.

– Stăpâne, o să biruiești și de data aceasta?

Îngrijorarea ei devenise vizibilă, mângâindu-i chipul și așternând văluri reci, întunecate peste albastrul ochilor ei.

– Nu am altă cale.

– Dar ai destui luptători?

– Niciodată nu sunt destui. Din Valahia, Vlad Dracul mi-a trimis o mână de oameni. În rest, mă bizui doar pe cnejii mei, pe slujitori și pe oștenii cu simbrie. Când e vorba de bătaie, toți se trag înapoi. Cineva trebuie să meargă înainte și să își pună soarta în mâinile dreptății și a lui Dumnezeu.

– Așa cum am mai zis, sunt hotărâtă să purced în călătorie spre Klausenburg. Mă voi ști mai în siguranță acolo și e mai bine pentru copii. După ce voi naște și mă voi simți mai întremată, voi porni mai departe, spre Buda, unde te-oi aștepta, să vii biruitor. Este important să fim văzuți și cunoscuți de nobilii de la curtea regală.

– E bine așa cum spui dumneata, Doamnă. Împreună cu copiii, e bine să fiți mai departe de câmpurile de luptă și de întrigi de palat. Magistrul din Klausenburg m-a asigurat că, totul se va face cu cea mai mare cinste și nu veți duce lipsa de nimic. Când vei voi dumneata, purcede la drum dar nu uita să mă înștiințezi și pe mine.

– Așa am să fac. Nu aș vrea să mă prindă iarna. Drumurile sunt grele iar pădurile pot fi nesigure. Domnia ta, când pleci?

– Mâine, în zori. Nu pot lăsa oștile să mai aștepte și am adunat câți oameni am putut. Mai mulți nu am avut de unde. Nu știu ce mă așteaptă. Îi cunosc bine pe turci. Am învățat că nu se dau bătuți, cu una cu două. Se luptă pe viață și pe moarte. Războiul e viața lor. Când pierd bătălia pe mulți îi așteaptă moartea. Cei fără de noroc mor în razboi. Nu au nimic și nu mai au ce pierde. Sunt soldați și destinul nu e mâinile lor. Dar noi avem de apărat pământul și familiile, viețile urmașilor noștri, libertatea.

– O să mă rog lui Dumnezeu să fie cu tine și să te conducă la izbândă, să te întorci acasă biruitor. Toți ne-am pus nădejdea în Domnia-ta, să ne aperi hotarele, în vremurile acestea grele.

Voievodul plecă odată cu primii zori. Tropotele de cal răscoliră liniștea dimineții, ce se ridica din curtea castelului. Porunci scurte săgetau aerul. Apoi, podul de peste șanțul plin de apă fu ridicat la loc. Pe câmpul din apropriere se mai auzi o vreme larmă și forfotă. Apoi se așternu liniștea. Doamna urmări plecarea de la fereastră. Ceva se rupea în ea cu fiecare plecare a lui și simțea dintr-o dată, greutatea ce cădea pe umerii ei delicați. Cu fiecare victorie a lui, ea se simțea mai bătrână cu câțiva ani. Temerile și îndoieleile măcinau adânc așteptarea. Dar trebuia să fie tare, să fie la înălțimea soțului ei. Soția unui mare luptător nu poate fi slabă. Ea e mama unor viitori luptători și poate conducători așa că e nevoie de disciplină și hotărâre. Gândurile acestea îi dădeau forța de a merge înainte cu demnitate, fără a știrbi măcar o clipă autoritatea soțului ei.

Peste două săptămâni începu pregătirile de plecare. Dădu porunci precise servitoarelor și slujitorilor. Admnistratorul castelului trebuia să vegheze la împlinirea poruncilor434px-Coa_Hungary_Family_Hunyadi_János_(extended)_big.svg ei. Pe la prânz se duse să vadă fântâna castelului. Tinerii turci săpau de zor. Scântei ieșeau de sub uneltele lor și sudoarea le curgea pe fața. Păru mulțumită. Porunci să fie puși să sape doar câteva ceasuri dimineață și câteva după prânz. Să fie tratați ca niște muncitori. Să le fie asigurată mâncarea și curățenia în cămăruțele lor. Într-o dimineață cu brumă groasă, o porni la drum, spre cetatea Klausenburg. Respirația cailor lăsa un abur gros în aerul sticlos. Oricând se putea porni o ninsoare și drumul să le fie oprit ori să fie înconjurați de lupi. Drumurile sunt rele iar la adăpostul pădurii se pot întâmpla multe, chiar dacă acum sărăcită de frunze poți vedea în adâncul ei. Mereu sunt ridicături de pământ ori văioage în care pot sta acunși tâlhari ori sălbăticiuni. Trăsura era însoțită încă trei și de straja puternică. Principesa avea cu ea pe o doamna de la curte, o slujnică tânără, Rozsi ce avea grijă de tânărul domn, Ionuț. Priveau pe fereastra, emoționați de lunga călătorie.

– Rozsi, îmi mai povestești tu mie, cum a fost cu tata și cu corbii?

– Dar ți-am mai povestit,săpâne.

– Dar eu mai vreau încă o dată!

– Bine. Încă o dată, numai. Cand domnul și stăpânul nostu era mic,  mama lui l-a dus la la plimbare, aproape de pădure.

– Era mic?

– Nu prea. De vârsta domniei tale. Mă lași să îți povestesc?

– Da. Ascult.

– Deodată li s-a făcut foame și s-au pus să mănânce. Au întins pe iarbă un ștergar și și-au așezat merindele. Tatăl domniei tale ceru mamei inelul de pe deget, să se joace. Când s-a plictist l-a pus pe ștergar și un corb, ce stătea pe o cracă, a zărit micul giuvaer sclipind în bătaia soarelui. A țâșnit ca o săgeată și l-a înhățat. Și atunci, tânărul domn Iancu luă arcul, cu repeziciune, puse o săgeată și trase nimerindu-l pe corb. Pasărea căzu și în pliscul ei, stătea încă minunatul inel, pe care bunica ta il primise de la însuși regele nostru. A fost o minune și de atunci, a primit numele de Corvinul.

– Și noi suntem neamul Corvineștilor, continuă tânărul visând cu ochii deschiși, la minunata faptă a părintelui său.

Pincipesa Erzsebet e și ea pierdută în gânduri. În timp ce zâmbea de figura serioasă a fiului ei, mai aruncă o privire spre înălțimile castelului, înainte ca acesta să dispară, după cotul drumului.

Dreptatea unde e?


Greu an s-a dovedit a fi 1442 pentru valahi. Turcii sunt mai dornici decât altă dată să cucerească Europa și să ajungă cât mai departe. Mohamed al II-lea e de neostoit, în setea de mărire a imperiului se800px-Hun_corv2milunii și de noi bogății. În luna lui gustar, miroase țara a grâu și a sânge risipit. Plutesc în văzduh țipetele de moarte ale vulturilor și strigăte de bătălie, nechezat de cai și miros de pârjol. Mohamed a trimis în Europa cu optzecidemii de soldați și vrea să treacă peste Valahia și Ungaria. Cetatea Târgoviștei a căzut. Mai pot fi stăviliți turcii? Din frumosul său castel construit de tatăl, ce se înalță cu semeție către cer, cu turnuri și donjoane, Voievodul Iancu de Hunedoara e mai hotărât ca niciodată să își păstreze avuția și neamul. A adunat 25.000 de soldați și a pornit în întâmpinarea turcilor, ce urcau pe Valea Ialomiței, spre Pasul Buzăului. La începutul lunii lui răpciune, grea bătălie s-a dus acolo și otomanii au fost înfrânți, siliți să se retragă spre Dunăre, ca să scape cu viață. Mii d287px-Hrad_Hunedoara_(5)e cămile, cai, catâri, corturi, steaguri și lucruri de preț au fost luate ca pradă de râzboi de oștenii voievodului. Principesa Erzsebet aștepta veștile cu îngrijorare, în castelul de la Hunedoara. Zilnic, porțile castelului sunt deschise, pentru a lăsa să intre solii. E trecut de ora prânzului și principesa, o femeie frumoasă, cu trăsături fine, ieși din capelă. ”Domnul să-l aibă în pază, pe domnul meu!” își zise ea în gând. Însoțită de două doamne urcă la etaj, pe scara în spirală. În timp ce suia scările vede poarta deschizându-se și se opri. Au sosit vești. Pe poartă intră călăreți, însoțiți de cai încărcați cu desăgi și două căruțe. În capătul coloanei, zărește un grup prizonieri turci, trei tineri, abia trecuți de douăzeci de ani, în straiele lor ciudate. Li se citește pe fața durerea înfrângerii iar în ochii negri, umezi, o tristețe nemărginită. Zilele le sunt numărate. I se făcu milă de tinerețea lor risipită. Își mângăie pântecele, ce începea să se rotunjească. ”Copilul meu nenăscut încă, va trece și el prin asta, candva? Va trebui să leg viața lui de salvarea unor vieți, nu de risipire”. Porunci ca tinerii prizonieri turci să îi fie aduși înainte și urcă spre iatac să se odihnească puțin. Nu îi era foame. Grijile îi erau mai puține, de data aceasta. Privind de pe fereastra castelului, în soarele blând de toamnă, văzu plutind funigei. Zări pe câmp spinii înfloriți. ”O să fie o toamnă lungă și frumoasă! De s-ar termina razboiul…” O oră mai târziu coborî în sala domnițelor, așezându-se pe un jilț. Ceru să îi fie aduși ce trei prizonieri turci și un tălmaci. Voia să afle câte ceva despre locurile din care vin, despre obiceiuri si familiile lor. Doamna îi întreabă.
– Dacă de azi, nu ați mai fi soldați, ce știți voi a face?
– Mărită doamnă, știm să muncim. Eu știu să sap fântâni.
– Cum te numești?
– Hassan.
– Hassan. Vreau să facem un târg. Castelul acesta mare, frumos, e construit pe stâncă dar are un mare neajuns. Nu are apa. Are nevoie de o fântână. Dacă voi sunteți în stare să săpați o fântână și să dați de apă, o să vă cruț viața și vă eliberez, să mergeți unde veți voi.
Citi bucuria în privirile celor trei tineri, care se înclinară cu supunere și recunoștință, ducând mâna, în semn de salut, la buze, inimă și frunte. Se ridică apoi, nu înainte de a porunci li se dea trei încăperi în care să locuiască, să fie hrăniți iar de a doua zi să înceapă să sape fântâna castelului. Dacă voievodul ar fi fost în castel alta le-ar fi fost soarta.  Gândurile ei zburau deja în altă parte. De ceva vreme tot cumpănește dar acum a hotărât. Lucrurile sunt încă nesigure cu războaiele . Victoria aceasta nu e deplină. Turcii nu se vor lăsa înfrânți cu una, cu două. Vor reveni. Așa că, după întoarcerea domnului ei, îi va spune. Copilul său se va naște în siguranță. Se va duce la Cluj. A primit deja invitații și nobilimea din Klausenburg abia așteaptă să o primească. I-a fost oferită deja o casă în care să șadă, cu doamnele, slujitoarele și oamenii săi de încredere. Conta pe încrederea mai marilor orașului ce voiau să spele astfel din rușinea de a fi implicat în Răscoala de la Bobâlna. Apoi, drumul său va continua spre Buda.
***
Se așază la o masă și încep a roti ochii după fete și după chelner. Când sunt reperați, Răzvan ridică în sus doua degete, semn clar că vrea două beri. Un semn al victoriei, al unei misiuni împlinite. Două halbe aburite poposesc pe masă, în fața fiecăruia. În fața lor o reclamă le arăta un rege încoronat: ”Ursus, regele berii in România!” Atenția li se îndreaptă spre masa alăturată. Câteva fete vesele, genul cu mai puține fițe, fac schimburi de priviri interesate. După câteva chicoteli, s-au regrupat, invitându-i să își tragă scaunele la masa lor.
Răzvan e un tip amuzant și volubil. Ochii lui albastri, veseli, zâmbetul radios, expresia feței a uimire în fața unor lucruri noi, reacțiile lui spontane fac asistența să zâmbească. Atrage discuțiile de partea lui stârnind hohote de râs. Își scoate agenda lui de notițe și vorbind cu accent le explica fetelor ce consemnase.
– Bre, mă dusei azi la piață, colo șa, la Mihai Viteazu și cum vă zisei, văzui două mătuși care se oțărau una la alta. Nu pricepui eu mare lucru, din ce vorbeau. Una zise: ”și-o-ai de minune la lume!” Păi cum vine asta?
Fetele râd printre lacrimi. Tânărul le etalează colecția lui valoroasă de ardelenisme cerând explicații. Târziu, către miezul nopții se ridică să plece. Răzvan însoțit de o moldoveancă frumusică, studentă la litere, pleacă amuzându-și noua prietenă. Matei, conduse două fete până în Piața Cipariu și se întoarse pe jos acasă. O luă agale pe străduțe. Venind dinspre Bastionul Croitorilor intră pe strada Brătianu. E mereu încântat de farmecul acestor străduțe cu aer medieval și are senzația ca timpul s-a încurcat pe undeva. Se oprește în fata unei case vechi, Casa Aurarului. Admiră ancadramentul ferestrei si sculptura de deasupra ce înfățișa un potir. Un felinar vechi, împrăștie lumina slabă, gălbuie. Aude motorul unei mașini însă nu îi dă importanță. Prin geamurile coborâte manelele străpungeau liniștea nopții. BMW-ul albastru opri în dreptul lui și trei tineri coborâră râzând.
– Băi, ce faci tu aici?
– Nimic. Mă plimb. Merg spre casă.
– Spre casă, zici? Ia haideți, să vedem noi unde mergea!
Palma ce îl plesni peste cap îl făcu să se simtă umilit. Aplecă înainte capul, ca un recul al gestului violent. Un pumn în burtă îl lăsă fără respirație. Apoi unul în falcă. Pumnii veneau cu repeziciune, fără să poată riposta. Se prăbuși la pământ în timp ce, picioarele celor trei se dovedeau la fel de nemiloase. Își simțea toată carnea dureroasă și moale, ca gelatina. Auzea propriile gemete și icnetele de efort ale brutelor. Ar fi vrut să plângă. ”Dreptatea unde e?” Mai avu timp să audă o mașină intrând pe străduță. Ce trei se opresc brusc, sar în BMW-ul lor dispărând în noapte. Aude pași și femeia întreabă ceva. Nu înțelege și îi e atât de somn. Închide ochii.

Ai dracului, unguri


Hajni neni şi Laczi baci , locuiesc în apartamentul lor modest de mulţi ani şi după ce au adunat cu grijă câţiva bănuţi, au hotărât să-l amenajeze. Măcar acum, la bătrâneţe să se simtă bine. Aşa că s-au dus la o firmă de stat, care avea tarife mici şi renovarea a fost pornită şi pusă pe picioare.

Muncitorii bocăniră toată săptămâna să îi monteze parchetul în apartamentul lui Hajni neni. Bătrâneii suportară cu stoicism zgomotele, râsetele şi bancurile porcoase pe care muncitorii şi le spuneau, pauzele lungi şi dese, indiferenţa acestora faţă de ce aveau de făcut. Aşa sunt muncitorii ăştia de la stat. Nu le pasă. Timpul trece, leafa merge. Ei nu sunt plătiţi la normă aşa că, la un salariu fix pe lună nu contează că îşi termină treaba în două zile ori în două luni. Dar, cu toată lenea şi indiferenţa, au terminat. Au făcut ei aluzii, mai fine mai directe, ca bătraneii ar trebui să dea ceva de băut dar aceştia ori s-au făcut că nu pricep ori chiar a fost pe bune.

–         Noa, Hajni neni, acuma, ca să ţină parchetul, trebuie udat bine. Ai înteles?

–         Da. Batranica dadu din cap şi le ignora aluzia.

Muncitorii părăsiră blocul uitându-se stramb. Sandu, cel care era mai curajos şi le atrase atentia că meritau măcar un deţ de pălincă, mormăi printre dinţi.

–         Zgărciţii dracului, de unguri. Daca eram şi noi unguri, sigur nu se purtau aşa.

–         Lasă Sandule. Hai că trecem strada la birtul din colţ şi o rezolvăm. Dă-le pace!

–         Hai să nu mai mergem azi la firmă! O să ne ducem dimineaţă şi inginerul o să meargă să le facă recepţia. Uite ce frumos ne aşteaptă Alinuţa zâmbind, cu o cafea şi un păhărel de tărie!

Supărarea bărbăţilor se spulberă brusc.

A doua zi, dimineaţa inginerul ii intampina cu o figura încruntată.

–      Cum a fost ieri? Aţi terminat lucrarea?

–      Da şefu’. Puteţi merge să faceţi recepţia.

–      Da?

–      Da. Am terminat şi totul e în regulă.

–      Eu cred ca nu aţi terminat. Azi o să mergeţi înapoi şi o să reparaţi.

–      Ce să reparam şefu, că totul era bine făcut?

–       Eu nu ştiu, că nu am văzut. Dar m-au sunat bătrâneii şi mi-au spus că le-aţi recomandat să ude parchetul bine, să ţină. Şi l-au udat cu câteva găleţi de apă iar dimineaţa era umflat, caât casa. Aşa că, luaţi-vă de mânuţă şi înapoi la treabă. Aveţi termen până deseară sa rezolvaţi problema!

Sandu se înroşi şi îşi luă colegii să repare, dacă se mai putea repara, mârâind. “Ai dracului unguri! Zgarciti si prosti, pe deasupra”.