Arhive blog

Dincolo de fiinta


Sta pe marginea canapelei, uitandu-se in gol la televizorul care prezinta buletinul de stiri. Nu le aude decat tonalitatea vocii prezentatorilor iar lumina aceasta falsa, se proiecteaza in incapere. Cauta telecomanda, aruncata prin pat la intamplare si il inchide. Tacerea fosneste din toate colturile camerei, se prelinge pe langa obiecte si il imbratiseaza dintr-un salt. Ii e gandul in alta parte. Unde o fi ea acum? Ce face? Isi reprosa tacut, cu ciuda, ca a lasat-o sa plece. E prea tariu insa si acum trebuie sa o astepte si asta ar putea dura inca o saptamana. Regina plecase cu fetita in Moldova, dincolo de Prut, de unde sa tragea ea. E vacanta si vroia sa mai vada locurile parintesti si putinele rude apropiate, pe care le mai avea, doar o sora, un frate, cativa nepoti. Intalnirile acestea erau atat de rare si o mai loveau din cand in cand nostalgiile. “Las’ ca ma intorc, ii spuse ea razand la plecare. Nu iti face griji.” Cum sa nu isi faca griji? Cine stie ce e acolo si in plus, ea e femeie frumoasa la cei 35 de ani? Daca i-o fura altul? Nelu se pregateste sa plece la serviciu si mai verifica inca o data casa, cu camerele mute. In curte, catelul cu blana maronie si tepoasa vine spre el, dand din coada, ingrijorat si el de atata singuratate. Il mangaie pe cap, ii vorbeste putin si iese pe poarta cu nelinistile cuibarite in suflet, incarcandu-l de tristete si durere. Un gand ii mai flutura prin minte si parca o revede pe Regina, in prima zi, in iia aceea alba cusuta cu flori de cicoare. Parul rosu ca arama ii cobora in flacari pe umeri. Parca inflorise soarele acolo, in mijlocul ulitei. Il sageta cu privirea ei albastra si abia daca auzi cand il intreba unde locuieste familia Roman. Ii vedea doar buzele miscandu-se si un zambet hipnotic i se intipari pe figura. Cateva saptamani mai tarziu, se pregatea de nunta.
– Nelutule, dar nu ti-ai putut gasi si tu o nevasta in legea noastra? De ce ti-a trebuit tie tumna o rumanca? Si inca o moldoveanca, nu orice fel de rumanca. Nici nu stii tu cu ce te legi la cap, ii zise mama cu blandete.O sa va vorbeasca lumea sa o sa va zica tot felul de rautati.
– Mama, lumea vorbeste oricum iar gura ei, numai pamantul o astupa. Mi-e draga fata asta. Asta o vreau si alta nu!
– Bine maica, sa nu zici numai ca nu ti-am spus. Nu am nimic cu fata, ca ii faina, dar ti-a fi tare greu, dragul mamii. Eu o primesc cu drag, ca e nevasta ta insa mi-e mila de greutatile in care va bagati.
Si au facut nunta dar asa, intre rude apropiate apoi s-au asezat la casa lor. Apoi fetita, care semana picatura geamana cu el, i-a adus o si mai mare bucurie. Nici nu isi da seama cum au zburat 15 ani, nici cand s-au dus ai lui, unul dupa altul. Dar ei doi au ramas impreuna si o iubeste pe Gina, la fel de profund ca in prima zi desi, uneori, are darul de a face lucruri care il scot din minti. Bunaoara, saptamana trecuta, cand au fost la ziua Marcelei. A baut doua pahare de palinca, apoi, razand s-a prefacut ca se dezechilibreaza. Numai ca, in joaca, si-a pierdut de-a binele echilibru si a cazut cu mana in tortul gazdelor, spre marea lor suparare. Apoi razand si-a lins degetele in fata musafirilor, spunand ca e foarte bun, drept urmare invitatii pot gusta linistiti. Nelutu de acuse stacojiu la fata de rusine iar a doua zi, cand i-a povestit ea radea in hohote si nu-si amintea nimic.
– Pai nevasta, m-ai facut de rusine. Ce zice lumea?
– Da-le pace si nu baga in seama. Nu te-am facut ca nici nu stiu ce am facut. Poate ca inventezi tu, asa. Ha,ha,ha!!!
Barbatul nu stia daca ea glumeste ori vobeste serios, asa ca o lasa in plata Domnului dar degreaba, nu o va mai duce la vreo petrecere.
„Dar daca si acolo e invitata la masa si face si acolo traznai?” Cu gandul la ea strabatu orasul, de la Someseni, trecu prin Piata Mihai Viteazu si schimba autobuzul. Caldura incepea sa se faca simtita desi era inca dimineata. In fiecare duminica, Clujul traieste o viata altfel decat in restul saptamanii. Oamenii sunt mai calmi, nu mai aleaga dupa treburi si simti in aer bucuria unei mici vacante, diminetile fiind impartite intre cei care merg la Hala sa isi pentru a cumpara fructe si legume proaspete si cei care merg biserica. Nu avea insa ochi pentru ei.Cobori din autobuz pe Calea Baciului si urca Dealul Lombului pe un drum asfaltat, spart si crapat pe ici pe colo. Iarba crescuse inalta, pe campul ce se deschidea de o parte si de alta a strazii. Ici si colo scanteieri roz ori pete albe, de margarete dadeau culoare. Ce frumos e aici in camp! Viata pluteste in liniste pe deasupra ierbii, greierii taraie scartaind pe strune. Clopotele bisericii din apropiere umplu vazduhul facandu-l sa vibreze. In varful dealului doar cateva case izolate, mai sus, padurea fosnind verde si adanc iar deasupra tuturor, seninul adanc al unei zile de iunie, imbiind la liniste si vesnicie. De la o intersectie, drumul coboara pe un versant spre ferma de pui, fosta cand Avicola, o intreprindere de stat. La cate ganduri avea, drumul i se paru scurt cu gandurile rostoglindu-se inantea sa, ca rotocoalele de fum. “Asa-mi trebuie daca mi-am luat nevasta frumoasa! Daca ceva m-a macinat pe lumea asta, apoi dragostea, pentru femeia asta nebuna, a fost cu siguranta.” Se opri putin la marginea padurii sa adune niste ciuperci. Doamna Lucia il rugase sa ii aduca pentru dimineata apoi isi continua drumul spre ferma. Ii place munca de aici, nu e deloc grea. E un fel de administrator, portar, secretara, cand sefii nu erau prin preajma. Fire blanda si serioasa, cu statura lui impozanta, de aproape doi metri inaltime, Nelu e respectat de sefi. E un barbat in puterea varstei iar cei 37 de ani ii poarta la vedere, cu maturitatea omului cantarit. Parul sau negru, sclipind in razele soarelui si tenul usor creol, ochii negri, taciune, cu scanteieri de jar, spun povestea unui om ce apartine acelei lumi, neacceptate si marginalizate a tiganilor.
– Buna ziua, doamna Lucia.
– Ai ajuns Nelutule? Du-te vezi daca in camera de oaspeti e totul pregatit, ca sotul vine de la aeroport cu o delegatie de suedezi.
Se duse sa verifice. Domnul inginer Iepure si doamna, locuiau mai mult la ferma, unde aveau o casuta moderna cu cateva camere, mobilata si foarte bine amenajata. In apartamentul lor din oras doar musafirii lor mai locuiesc, cand sunt in trecere. Sotii Iepure sunt mandri de afacerea lor, pe care au pus-o ,cu mare greutate pe picioare, cand nimeni nu le dadea sanse de reusita. Preluasera halele de la Avicola aproape in ruina si au investit mult ca sa ajunga sa produca la nivelul de acum. Toate cele patru hale sunt pline cu gaini si fac apropizionare pentru multe magazine din oras si din afara, chinuindu-se sa razbata pe o piata unde altii, cu sprijinul unor politicieni, sunt mentinuti ca funizori permanenti. De la fosta firma, doar pe Nelu l-au preluat, in afara de cladiri si cateva utilaje. Le fusese recomandat si a ramas omul lor de incredere, ca si unul din familie. Nici nu s-ar fi gandit la altcineva din afara. El stia toate rosturile si bunul lui simt si organizarea il facura sa fie omul lor de baza. In zece ani nu a lipsit o zi,din ferma si stie face de toate. Raspunde la telefon, primeste clientii, pazeste ferma, face curat, gata oricand de o noua sarcina pe care o executa fara sa se gandeasca sa protesteze. Inginerul sosi cu musafirii si ii duse in sala de oaspeti. Dupa o vreme, aparu in pragul usii biroului.
– Nelule, vezi ca lipsesc o vreme. Ma duc cu Lucia la spital ca i sa facut rau. Nu stiu ce are. Probabil ca e tensiunea. Chiar acum si-a gasit cand avem oamenii acestia pe cap.

Vorbele lui, ramasera insa in aer, fara a primi vre-un raspuns. Nelu, sta inert, cu capul pe masa, parca adormit in timp ce manca din mamaliguta cu ciuperci. Se apropie si il clatina putin iar el se pravali pe podea. Speriat iese in curte, unde are semnal la telefonul mobil si suna la Salvare. Afara, o alta privelsite. Nero un ciobanesc mioritic cat un vitel e mort, langa cusca, avand limba atarnand, si langa el un castron cu aceeasi mancare de ciuperci. Inginerul i se intuneca chipul intr-o clipa si tremura din toata fiinta. Cand a sosit ambulanta nelu era inca in viata. Doamna Lucia plangea. Ea gatise ciupercile si nu i se paruse niciuna a nu fi din cele pe care le cunoaste. Ocupata cu musafirii nu a avut timp sa manance, doar a gustat mancarea.
La spital, Lucia fu preluata de doctorul Ionescu, un fost coleg de generala al inginerului, care se ocupa personal de ea si in cateva zile isi reveni complet. Nelu, fu lasat intr-un salon iar medicii il mai vizitau dand din cap in asteptarea plicului medicinei romanesti, instrument medical care face minuni. El insa nu avea bani iar cei doi veri care trecusera pe acolo erau atat de saraci, ca abia traiau de pe o zi pe alta. Nelu isi revenise sub perfuzii, abia dupa ce, a doua zi, i-au facut spalaturi sa ii elimine resturile nedigerate din stomac. Prea tarziu, organismul sau fusese deja otravit si rinichii distrusi. Vorbea foarte greu si se vedea cum se stinge incet. Ii ruga sa o cheme pe Gina. Inginerul, prin cu problemele lui a trecut sa il vada o singura data. Marti, inainte vizita medicului, Nelu cazu intra in coma.
– Mai traieste cel mult 6 de ore, dadu el verdictul, cu nepasarea obisnuita a celui care lucreaza cu suruburi. Se duce!
Verii bolnavului, oameni simpli si saraci, nu aveau curajul sa zica nimic. Au acceptat sentinta medicala cu ingrijorare si neputinta, ca o lovitura de secure. Cui ii pasa de el daca e tigan si mai e si sarac? De cate ori deschidea ochii, Nelu se uita in jur, in incaperea alba mirosind a medicamente, cautand-o flamand cu privirea pe ea, femeia cu parul de arama, imbracata in iia cu flori albastre. Gina a ajuns miercuri. Intra in salon si il lua mana intr-a ei. Ochii lui s-au dechis si s-au umplut de lacrimi, care-si faceau loc pe obrajii arsi de soare, in doua paraiase limpezi. Cinci minute, a privit-o cu drag si i-ar fi spus cat de mult o iubeste, dar cuvintele nu vroiau sa zboare de pe buze. Gina ii saruta mana, si isi apropie obrazul de al lui, asa cum facea de multe ori. Parfumul ei de femeie si caldura fina pe care o emana ea, il invalui si inchise ochii. S-a stins! Un om cat un munte, cu sufletul o flacara vie, purtand cu el, dincolo de lumi, imaginea celei mai frumoase femei din viata lui.
Au trecut de atunci 15 ani si Gina e o femeie singura iar pentru cunoscuti sau necunoscuti, ea asa va fi. Fiica ei, e plecata acum din tara iar singura ei bucurie, sunt copiii de la gradinita unde lucreaza. Ei ii aduc zambetul pe buze cu nadravaniile pe care le fac. Cand se intoarce acasa insa, in casa unde ea a statul cu barbatul ei, amintirile cuibarite acolo ies din colturi si o invaluie. Nu se simte singura deloc. Nelu e cu ea, mereu. Seara, cand se culca si stinge lumina, il vede stand pe marginea patului, o umbra alba, straverzie. Se uita la ea cu drag, asa cum facea el de obicei, in noptile cand erau impreuna. Daca ea intinde mana sau vrea sa ii vorbeasca, el dispare. Acum s–a invatat cu el. Uneori il vede intins langa ea. Alteori sta pe fotoliu fara a zice nimic, fara sa schiteze un gest. E linistit si o priveste. Dragostea aceea a lui, pluteste, inundand casa. Gina e fericita si a inteles, a accepatat ca ea nu va mai fi niciodata femeia altui barbat. Iar omul acesta, o vegheaza si are grija de ea incat nu s-a simtit niciodata singura, neputincioasa sau abandonata.
Lucrurile acestea, Gina le tine doar pentru ea. Nu ar putea povesti nimanui. Oamenii ar considera-o nebuna. Uneori, cand trebaluieste prin casa, vorbeste cu glas tare, ca si cum acolo ar fi cineva. Si este: dragostea unui om care o iubeste pana dincolo de fiinta.

Reclame

Daca ma bate un roman…


Ieri am primit o bataie. Una cum numai cei de la securitatea de pe vremuri stiau sa iti dea, antrenati in ura lor salbatica fata de romani, fata de omul obisnuit. Am stat o vreme sa-mi revin. Ma dureau toate ranile si vanataile, si am trait intens senzatia neputintei, in fata urii si a dispretului unui om, cladit intr-o anume generatie. M-am ridicat de jos cu greu, scuturandu-ma de praf, cu lacrimile curgand in suflet si mi-am spus. Sunt tiganca, poate unguroaica, ori poate turcoaica ori nemtoaica. Nu se putea sa ma bata unul de-al meu.
Ieri am intrat pe un blog si am citit un banc despre turci. Mi s-a parut haios si nu am inteles remarca intepata, a unui comentator, cu referiri acide la banc indemnand la patriotism. Mi-am permis, sa spun, si asta regret, ca daca taceam filozof ramaneam, “lasa-l pe ala” si ma intrebam daca patriotul o fi vazut ceva muzee ori va fi dand ceva dovezi de patriotism, in ultima vreme, in afara de a carcoti, pe la colturi. Provocarea aceasta putea declansa un al Treilea Razboi Mondial. Domnul a raspuns imediat, deranjat la culme, de pronumele demonstrativ “ala”, drept pentru care, a inceput cu o serie de invective, spunandu-mi “manelista” si ca fac probabil parte din categoria oamenilor de rand, a celor care isi fac concediul la bulgari ori la turci, “ca sa isi umple matul si sa se prajeasca la soare”. Ca inainte de a spune “ala”, trebuia sa ma informez despre cine e el, ca el face concedii in strainatate, culturale si ca are in casa peste 30.000 de carti, in biblioteca iar mebrii familiei sunt cu doctorate luate si ca nu discuta despre patriotism, decat cu cei care au un anumit palier intelectual. Ma rog lista epitetelor, comparatiilor, metaforelor si figurilor de stil a fost ceva mai lunga. Am stat siderata de virulenta textului iar raspunsul primit a fost unul in termeni academici, de la inaltimea titlurilor sale si a tonelor de carti citite. Am fost tentata sa raspund, dar nimeni nu merita sa arunci cu noroi, pe blog. De aceea nu voi da nume. Am avut insa o revelatie. Genul acesta de oameni, este cel care a creeat urmatoarele generatii si le-a insuflat anumite valori. De aceea, suntem condusi acum de cine suntem condusi. Dar ei nu discuta cu noi, oamenii de rand. Doar ei stiu ce e patriotismul, cultura, educatia si valoarea. Restul suntem prostii, morti in razboaie pe vremuri, sacrificati pe vremea lui Ceuasescu in inchisori pentru idei, morti la Revolutie. Asta mi-a facut lumina pe deplin de ce, generatiile de acum sufera si nu se pot realiza. Nu datorita acestei persoane, ci datorita unor exponenti “valorosi” ai generatiei lui, a infatuarii, a incapacitatii de a se apropia de oameni, altfel decat cu dispret, sunt tinerii din ziua de azi, disperati. Pe blogul Ginei, http://incertitudini2008.blogspot.de/
am vazut zilele trecute un citat sfasietor, ce exprima durerea unei generatii tinere zdrobite, de la prima zbatere. Cu permisiunea ei, am sa va prezint citatul, ce apartine unei absolvente de filologie, care isi cauta cu disperare de ceva vreme un job si un rost, intr-o societate care nu are loc pentru ea.
„ce urât să te naști cu aripi…. din ele îți smulg părinții câte un fulg, apoi generala și liceul, iar facultatea îți mai lasă doar 2-3 fulgi ca să mai ieși arătând cât de cât a ce ai fost cândva… și apoi dai de miraculosul sistem… din care nu mai ieși…. mai bine te naști fără aspirații.. fără personalitate… fără opinii proprii…. dacă ai așa ceva, nu vei fi niciodată acceptat și niciodată promovat în NIMIC și NICIODATĂ.”
“La ce i-or folosi toate metaforele mele” se intreaba Gina, in articolul sau.
Acei dintre noi, care avem copii de varsta acestei tinere, absolvente de facultate, intelegem durerea si framantarile ei. Degeaba ii invatam pe puii nostri sa zboare, daca li se taie aripile in timpul zborului. Exista o generatie de indivizi aflati acum la putere, care s-au cuibarit pe mormane de titluri, si de la inaltimea diplomelor, nu mai sunt atenti la noi, cu aroganta, ei nu mai discuta decat cu cei de la nivelul lor. Pentru noi, prostii sentinta este clara:”tineti-va gura” daca nu…. Nu stiu ce este, “daca nu”, sau mai bine ne tinem gura.
Nu am titluri academice, nici nu am sa ma laud cu tonele de carti citite, pentru ca nu e important pentru nimeni. Cultura mea e pentru mine, nu pentru a da cuiva peste nas. Scriu pe blog, cu drag de oamenii simpli ori instruiti, cei pe care i-am cunoscut si formeaza in ansamblu poporul roman. Scriu despre oamenii acestia, cu caracter frumos, si pentru care, “ziua buna, e de la Dumnezeu lasata”, pentru tinerii cu diplome care au sau nu au un job, pentru femeile care se chinuie sa razbata in societate, pentru toti oamenii pe care i-am intalnit, mi-au slefuit caracterul si pe care ii iubesc. N-am fost inca in Bulgaria si cred ca, inca nu este o rusine sa te duci acolo, la plaja. As vrea sa vad Balcick-ul, sa inteleg de ce, Regina Maria a fost atat de indragostita de localitatea aceasta, incat a cerut, ca inima ei sa fie ingropta aici. Nu am fost nici in Turcia, dar am sa ma duc sa vad unde ne sunt originile noastre si sa inteleg cine sunt turcii la ei acasa, pentru ca generatii de istorici ne-au mistificat istoria, spunand ca ne tragem din daci si romani. Dar dacii, au descendente in triburile tracice,( imi amintesc ca, Herodot facuse o semenea referire, insa el nu avea titluri academice, asa ca, ar trebui sa ma indoiesc de afirmatia lui) acolo unde isi au originile si turcii, cei pe care dam vina mereu cand ceva nu e in regula. “De la turci ni se trag relele…” aud mereu. Dar cine ne-a pus sa invatam relele? De ce nu invatam ce bine?
Vorbesc de o vreme cu un tanar turc, Gunevir. Are 19 ani, e student la Facultatea de Arte si lucreaza impreuna cu fratele sau, student si el, si tatal, la o firma de constructii. “ Pentru prietenul meu sunt in stare sa-mi dau viata” , imi spune el plin de mandrie. Pot sa il cred pentru ca ii cunosc pe turci. Apoi, discutand despre un cantaret, presupus a finanta o grupare terorista imi spune simplu. “ Un tradator. Nu e turc, e kurd. Verificati istoria. Noi nu am tradat niciodata! Turcii nu tradeaza!” De ce nu am invatat si asta de la turci?
Petre Tutea, spunea: “daca ma bate un roman, am sa spun ca sunt ungur”. Si eu, parafrazandu-l, am sa spun: daca ma bate un roman, am sa spun ca sunt altceva, ca sunt tiganca, unguroaica, turcoaica ori nemtoaica. Nu se putea sa ma bata unul de-al meu!!!

Psi-luneala Disputa


Inalt, slab si oaches, cu parul valvoi si hainele negre, ponosite, mirosind a mucegai, cu pantofii plini de noroi uscat in plina vara, desi afara nu plouase de cateva saptamani, Dorel pornise de acasa la oras. Casuta lui mica, din lut, vopsita in albastru, cu tencuiala cazuta pe ici pe colo, era asezata la marginea cartierului, aproape in camp, un loc numai bun pentru cei trei copiii ai sai sa se joace nestingheriti. Strabatu cararea, cu pasi linistiti, fara nici o graba si intre dinti, isi agata un fir de iarba. Era un tigan cu trasaturi fine, dar lipsurile, bautura si tutunul, il imbatranisera inainte de vreme, sapand santuri in obrajii sai. Ochii ii erau umezi si sclipitori, negri ca taciunele, arzand flacara unei vieti risipite in greutati si lipsuri, sub apasarea fiecarei zile. Puteai sa ii dai 40 de ani ori 55. Se urca in autobuzul numarul 8 si se aseza linistit pe scaun fara ingrijorare ca nu are bilet. Era atat de sarac ca nici macar controlorii nu il amendau. La ce bun daca nu are din ce plati amenda? Cobori la piata si o lua printre blocuri, strabatand aleile, nebagat in seama. Cine sa se uite la el? Rumanii daca se uita, nu o fac cu placere si prefera sa intoarca privirile in alta parte. Ajunse in fata blocului, se uita atent la lista cu numerele apartamentelor apoi apasa pe buton.
Alex statea in atelierul sau, o incapere micuta dar bine organizata, la parterul blocului, la un televizor. In timpul liber, dupa orele de serviciu, facea reparatii, isi mai ocupa timpul si mai completa veniturile familiei. In plus, lui chiar ii placea ceea ce facea, doar ca, in ultima vreme, intalnirile cu Dana il tulburasera si parca nu mai avea tragere, dar nici nu ar fi lasat munca deoparte. O sunase deja de cateva ori, s-au amuzat impreuna de cateva intamplari haioase si acum vroia sa termine cu aparatul acesta. Daca are timp, dupa ce i-l duce proprietarului poate intra sa o vada, cateva minute. Nu poate trece ziua asa, fara sa ii vada lucirile ochilor ei si lumina din obraji. Soneria de la intrare il intrerupre din sirul gandurilor. Oricum nu se putea concentra asa ca se ridica si deschise usa. In prag, musafirul, varul sau, dezvelea intr-un zambet larg doua siruri de dinti albi. Cat de mult s-a schimbat! Era un tanc frumusel in copilarie, air acum, cu hainele acestea sifonate si murdare, te umple mila. Schimbara cateva vorbe si isi amintira de alte vremuri. Dorel isi aprinse o tigara iar in scurt timp, rotocoalele de fum umplura camaruta. Fu servit cu o cafea, din care sorbi zgomotos, cu degetul mic ridicat, in timp ce-si indrepta ceasca spre buze.
– Vere, vad ca iti merge foarte bine. Ai apartament frumos, ai masina, meserie. Esti om barosan.
– Nu sunt barosan. Sunt un om obisnuit si muncesc pentru ceea ce am.
Dorel se mai fatai putin pe scaun, sub intepatura unei pioneze invizibile, isi framanta mainile sale fine, cu unghiile netaiate si conturate cu negru, isi drese glasul, isi aranja parul negru, ca pana corbului, reusind sa il faca sa stea si mai zburlit si dadu drumul gandului ce il framanta de cateva zile.
– Vere, stii de ce am venit la tine?
– Nu. S-a intamplat ceva?
– Hmm…Am nevoie de niste bani. Poti sa imi dai?
– Sa iti dau bani?
– Da. Da-mi si mie doua milioane de lei, ca-mi trebe.
– Dar de unde sa iti dau? Dar chiar daca as avea, de mi i-ai da tu inapoi?
– De la tine. Ca ai. Tu ai de toate. Casa, masina, atelier. Pai, de ce sa-ti mai dau inapoi? Tu ai destui.
Alex se simti rusinat de raspunsul varului sau si daca ar fi fost un altul l-ar fi taxat pentru obraznicie dar se abtinu si ii spuse calm, nevrand totusi sa il jigneasca.
– Dar nu am bani. Chiar acum nu am.
– Cum nu ai? Ca tu lucri.
– Dar tu de ce nu lucri?
– Dar de ce sa lucru io? Sa lucre rumanii ca-i tara lor!

Am scris aceasta povestioara, inspirata de o postare cu talc, de pe blogul Ginei.

Au mai scris Psi-luneli: Tibi, Dictatura Justiţiei, scorpio . Mitzaa, Griska , lili3d, carmen pricop, vavaly, tibidoi .

niste suflete de tigan


La registratura judecatoriei intra o tiganca tinand la san, legat  cu o basma, un bebelus. De mana, un alt copil, de veo 4 ani, cu parul ciufulit carliontat, blond, cu ochii negri si umezi si cu picioarele goale.

–         Buna ziua, am nevoie sa ma ajutati, ca nu stiu ce sa fac. Barbatul meu a fost trimis in inchisoare, ca a avut cateva amenzi neplatite. Si vreau sa stiu ce sa fac, sa vina acasa.

Amalia, tanara draguta de la birou, o privi cu compasiune, in ochi, direct si incerca sa afle despre ce era vorba. Calinut si Traienut sunt doi frati, tigani, care ingrijesc de cireada de vaci a unui sat din apropiere. Amandoi fratii, au doua casute saracacioase in care-si inghesuie familia numeroasa. Cand primesc banii de la sateni, fratii mai trag cate o bauta la birtul din sat. Atunci, spiritele se incing si fac prostii. Sparg pahare, se cearta cu clientii care stau la mese, se dau in spectacol. Oamenilor nu le place sa-i vada incaierandu-se si de fiecare data, cheama politia. In fiecare luna, tiganii primesc cate o amenda. Cum nu au bani, si cei pe care-i primesc de la sateni se epuizeaza in trei zile, amenzile raman neplatite transformandu-se in cele din urma, in zile de inchisoare. Amalia le cauta toate dosarele celor doi frati, calculeaza cat are de platit si ii inmaneaza femeii hartia. Mai ramasese un proces verbal care nu putea fi platit, pentru ca sanctiunea era cu zile de inchisoare. Oricum, déjà executasera mai mult de jumatate din pedeapsa si peste o saptamana urmau sa vina acasa.

–         Dar nu o pot plati si pe asta?- intreba tiganca ingrijorata.

–         Nu poti. Dar de ce te chinui sa cheltui alocatia copiilor pe plata amenzilor? Lasa-l sa stea acolo, sa se linisteasca. Asa o sa inteleaga ca trebuie sa se mai tempereze.

–         Nu pot sa-l las, domnisoara. E barbatul meu, si asa cum e, are grija de mine si de copii.

–         Cati copii ai?

–         Sapte. Astia sunt cei mai mici si mai astept unul.

–         Dar cati ani ai?

–         26.

Tanara fu impresionata. I-ar fi dat cu cel putin 10 ani mai mult, desi in ciuda aspectului dezordonat pastra inca trasaturile unei femei frumoase, simple si naturale. Ii dadu cu rabdare indrumarile necesare  si dupa o saptamana, in birou intrara in persoana, Calinut si Traienut. Doi tigani inalti, de 1,90m, cu palarii cu boruri largi, cu mustati generoase si imbracaminte ponosita dar in care ei se simteau in largul lor. Diminutivele numelor nu aveau nimic in comun cu aspectul posesorilor. Amalia zambi. Le-a spus ce are de facut si plecara. Tiganca o privea cu drag si ii multumi ca i-a spus ce are de facut.

Peste cateva luni, in timp ce mergea spre casa, Amalia vazu trecand pe langa ea, o caruta cu un cal amarat. O tiganca si un tigan, si o droaie de copii. Isi aminti de Calinut si Traienut. Vazu ca, la cativa zeci de metri, caruta se orpeste. Ajunsa in dreptul ei, tiganca se dadu jos si veni sa o salute. Era femeia de atunci. La san avea déjà un alt copil.

–         Vedeti domnisoara ce copil frumos am?

Amalia surase cu sinceritate si ii mangaie copilasul pe crestet.

–         Sa-ti traiasca si sa creasca mare! Mai aveti probleme?

–         Cu Calinut? Nu! S-a invatat minte. Acum nu mai vrea sa pateasca ce a patit atunci. V-am vazut de departe. Stiam ca sunteti dvs, si am vrut sa va multumesc ca ne-ati ajutat. Aveti un suflet bun. Daca ar fi fost altcineva ne-ar fi dat afara din birou sau poate ca nu i-ar fi pasat de necazul nostru.

–         Ei. Nu cred. Aveti numai grija de voi sa nu mai patiti alte lucruri neplacute.

Femeia s-a urcat in caruta. Copii ciufuliti, murdari dar veseli abia asteptau sa porneasca. Le-a facut cu mana si ei i-au raspuns purtand in ochii lor, soarele toamnei. De atunci, nu a mai vazut-o, dar sigur, undeva, intr-o casuta amarata, sufletele acestea isi traiesc viata lor libera, simpla si modesta, de neinteles pentru rumani.