Arhive blog

Golem- Duzina de cuvinte


Lumina caldă a toamnei îl înfăsura cu un val de mătase aurie, abia perceptibilă, în timp ce se îndrepta spre Facultatea de Litere. Peisajul citadin i se substituise celui bucolic, din satul lui, de la poalele Apusenilor. Privirea ușor pierdută și cărțile pe care le strângea sub braț îi dădeau un aer balit. În portofelul din buzunarul gecii de blugi, sigur intr-o generație mai veche, după culoarea ei spălăcită, ultimii cinci lei erau banii lui de sfârșit de săptămână. Încercă totuși la un bancomat, lângă magazinul Sora. Introduse card-ul dar contul îi era însă gol. Pesemne părinții nu-i trimiseseră nimic. Poate după prânz. De obicei, când rămânea fără bani avea o senzație stranie, de goliciune, pe care nu o simți acum. Trecu pe lângă Sinagogă, o clădire galbenă și mută,golem_obraz ce impresiona și acum, după o sută de ani, strada, cu arhitectura ei distinctă. Nu văzuse pe nimeni intrând ori ieșind vreodată de acolo. Poate că în genocidul din timpul Celui de-al doilea Război Mondial credincioșii s-au stins, iar cei care au supraviețuit nu s-au mai întors în oraș. Îl umplu un aer de neputință gândindu-se cât de grandios poate fi omul în capacitățile sale distructive. Cum poate exista în același timp, un geniu al răului și unul al binelui, în același înveliș uman? Soarele îi bătea prietenește pe umeri, ciufulindu-i printre raze șuvițele de păr castaniu, ce i se prelungeau pe umeri ca și coama unui mânz nedomolit, pe greabăn. Își vedea umbra întinzându-se în fața lui pe trotuar. ”Dar umbra nu este esența- gândi el. Până și nimicul e mai consistent decât ea.” Devenise dintr-o dată colportorul unui colaj de idei noi, apărute din senin. Nici nu remarcase oamenii de treceau plutitori pe lângă el. Era acum cu gândurile înmuiate în ultima carte pe care nu o terminase de citit. Golem. L-a atras titlul ce îi suna ciudat, un cuvânt straniu, venit din alt spațiu și din altă vreme cu un mesaj anume pentru el. Omul care se joacă de-a Dumnezeu, însuflețind blasfemic o făptură de lut ars, gata să fie ucis de propria creație. ”Făptura umană nu e deplină dacă nu e însuflețită de suflarea divină. Nimic fără Dumnezeu! Omul nu poate să se substituie Lui, nu e creatorul suprem.” O deschise puțin aseară și, pe măsură ce citea, fu captat în vraja ei. Mai avea puțin până la final. Intră pe poarta facultății și în sala de curs se așeză într-un colț mai ferit. Nici nu le văzu pe cele două surori gemene care șușoteau în rândul al treilea, aruncându-i priviri furișe. Simți cartea aceea subțire, cu foile îngălbenite cum îl chema cu o voce surdă, invitându-l la lectură. Parcă îl ardea. Deschise la pagina 272 și privirile începură să îi alerge peste rânduri în timp ce mintea creea scene, cu o imaginație febrilă.

”Și nici Penath nu mă cheamă.
Să fi fost un vis?
Nu. Așa ceva nu se visează.
Mă uit la ceas: am dormit o oră, nu mai mult. E două și jumătate.
Și acolo, atârnată de cuier, iată pălăria străină pe care am luat-o azi din greșeală, în domul din Hradcin, când m-am ridicat din strană după lithurghie.
Scrie vreun nume înăuntru?
O iau, o citesc, în litere de aur pe căptușeala albă de mătase, un nume necunoscut și totuși foarte familiar:
ATHANASIUS PERNATH
Nu mai am astâmpăr: mă îmbrac și alerg pe scară în jos.
– Portar! Deschide! Mă duc la plimbare un ceas, două.
– Unde poftiți să mergeți?
– În cartierul evreiesc. În Vadul Cocoșului. Parcă-i o stradă cu numele ăsta?…”
Nu vedea si nu mai auzea nimic în jur. Nici murmurul sălii nu se mai auzea. O mână bărbătească îl scoase din magie, luându-i cartea de sub ochi. Profesorul îi remarcase ”detașarea” totala și-l readuse la realitate. Știa însă că va beneficia de clemență și la sfârșitul cursului îi va fi restituită. Cu toate acestea nu va primi un brevet pentru asta, doar un punct negru din partea profesorului. Gândurile nu îi puteau sta locului. E ceva ciudat cu cartea aceasta. Azi va căuta să îi găsească pe cei care administrează sinagoga. Trebuie să afle mai multe! Viața continua dincolo de carte.

Mai multe postari pe aceeși tema, a Duzinei de cuvinte, va invit să cititi in tabelul de la Psi.

Dreptatea unde e?


Greu an s-a dovedit a fi 1442 pentru valahi. Turcii sunt mai dornici decât altă dată să cucerească Europa și să ajungă cât mai departe. Mohamed al II-lea e de neostoit, în setea de mărire a imperiului se800px-Hun_corv2milunii și de noi bogății. În luna lui gustar, miroase țara a grâu și a sânge risipit. Plutesc în văzduh țipetele de moarte ale vulturilor și strigăte de bătălie, nechezat de cai și miros de pârjol. Mohamed a trimis în Europa cu optzecidemii de soldați și vrea să treacă peste Valahia și Ungaria. Cetatea Târgoviștei a căzut. Mai pot fi stăviliți turcii? Din frumosul său castel construit de tatăl, ce se înalță cu semeție către cer, cu turnuri și donjoane, Voievodul Iancu de Hunedoara e mai hotărât ca niciodată să își păstreze avuția și neamul. A adunat 25.000 de soldați și a pornit în întâmpinarea turcilor, ce urcau pe Valea Ialomiței, spre Pasul Buzăului. La începutul lunii lui răpciune, grea bătălie s-a dus acolo și otomanii au fost înfrânți, siliți să se retragă spre Dunăre, ca să scape cu viață. Mii d287px-Hrad_Hunedoara_(5)e cămile, cai, catâri, corturi, steaguri și lucruri de preț au fost luate ca pradă de râzboi de oștenii voievodului. Principesa Erzsebet aștepta veștile cu îngrijorare, în castelul de la Hunedoara. Zilnic, porțile castelului sunt deschise, pentru a lăsa să intre solii. E trecut de ora prânzului și principesa, o femeie frumoasă, cu trăsături fine, ieși din capelă. ”Domnul să-l aibă în pază, pe domnul meu!” își zise ea în gând. Însoțită de două doamne urcă la etaj, pe scara în spirală. În timp ce suia scările vede poarta deschizându-se și se opri. Au sosit vești. Pe poartă intră călăreți, însoțiți de cai încărcați cu desăgi și două căruțe. În capătul coloanei, zărește un grup prizonieri turci, trei tineri, abia trecuți de douăzeci de ani, în straiele lor ciudate. Li se citește pe fața durerea înfrângerii iar în ochii negri, umezi, o tristețe nemărginită. Zilele le sunt numărate. I se făcu milă de tinerețea lor risipită. Își mângăie pântecele, ce începea să se rotunjească. ”Copilul meu nenăscut încă, va trece și el prin asta, candva? Va trebui să leg viața lui de salvarea unor vieți, nu de risipire”. Porunci ca tinerii prizonieri turci să îi fie aduși înainte și urcă spre iatac să se odihnească puțin. Nu îi era foame. Grijile îi erau mai puține, de data aceasta. Privind de pe fereastra castelului, în soarele blând de toamnă, văzu plutind funigei. Zări pe câmp spinii înfloriți. ”O să fie o toamnă lungă și frumoasă! De s-ar termina razboiul…” O oră mai târziu coborî în sala domnițelor, așezându-se pe un jilț. Ceru să îi fie aduși ce trei prizonieri turci și un tălmaci. Voia să afle câte ceva despre locurile din care vin, despre obiceiuri si familiile lor. Doamna îi întreabă.
– Dacă de azi, nu ați mai fi soldați, ce știți voi a face?
– Mărită doamnă, știm să muncim. Eu știu să sap fântâni.
– Cum te numești?
– Hassan.
– Hassan. Vreau să facem un târg. Castelul acesta mare, frumos, e construit pe stâncă dar are un mare neajuns. Nu are apa. Are nevoie de o fântână. Dacă voi sunteți în stare să săpați o fântână și să dați de apă, o să vă cruț viața și vă eliberez, să mergeți unde veți voi.
Citi bucuria în privirile celor trei tineri, care se înclinară cu supunere și recunoștință, ducând mâna, în semn de salut, la buze, inimă și frunte. Se ridică apoi, nu înainte de a porunci li se dea trei încăperi în care să locuiască, să fie hrăniți iar de a doua zi să înceapă să sape fântâna castelului. Dacă voievodul ar fi fost în castel alta le-ar fi fost soarta.  Gândurile ei zburau deja în altă parte. De ceva vreme tot cumpănește dar acum a hotărât. Lucrurile sunt încă nesigure cu războaiele . Victoria aceasta nu e deplină. Turcii nu se vor lăsa înfrânți cu una, cu două. Vor reveni. Așa că, după întoarcerea domnului ei, îi va spune. Copilul său se va naște în siguranță. Se va duce la Cluj. A primit deja invitații și nobilimea din Klausenburg abia așteaptă să o primească. I-a fost oferită deja o casă în care să șadă, cu doamnele, slujitoarele și oamenii săi de încredere. Conta pe încrederea mai marilor orașului ce voiau să spele astfel din rușinea de a fi implicat în Răscoala de la Bobâlna. Apoi, drumul său va continua spre Buda.
***
Se așază la o masă și încep a roti ochii după fete și după chelner. Când sunt reperați, Răzvan ridică în sus doua degete, semn clar că vrea două beri. Un semn al victoriei, al unei misiuni împlinite. Două halbe aburite poposesc pe masă, în fața fiecăruia. În fața lor o reclamă le arăta un rege încoronat: ”Ursus, regele berii in România!” Atenția li se îndreaptă spre masa alăturată. Câteva fete vesele, genul cu mai puține fițe, fac schimburi de priviri interesate. După câteva chicoteli, s-au regrupat, invitându-i să își tragă scaunele la masa lor.
Răzvan e un tip amuzant și volubil. Ochii lui albastri, veseli, zâmbetul radios, expresia feței a uimire în fața unor lucruri noi, reacțiile lui spontane fac asistența să zâmbească. Atrage discuțiile de partea lui stârnind hohote de râs. Își scoate agenda lui de notițe și vorbind cu accent le explica fetelor ce consemnase.
– Bre, mă dusei azi la piață, colo șa, la Mihai Viteazu și cum vă zisei, văzui două mătuși care se oțărau una la alta. Nu pricepui eu mare lucru, din ce vorbeau. Una zise: ”și-o-ai de minune la lume!” Păi cum vine asta?
Fetele râd printre lacrimi. Tânărul le etalează colecția lui valoroasă de ardelenisme cerând explicații. Târziu, către miezul nopții se ridică să plece. Răzvan însoțit de o moldoveancă frumusică, studentă la litere, pleacă amuzându-și noua prietenă. Matei, conduse două fete până în Piața Cipariu și se întoarse pe jos acasă. O luă agale pe străduțe. Venind dinspre Bastionul Croitorilor intră pe strada Brătianu. E mereu încântat de farmecul acestor străduțe cu aer medieval și are senzația ca timpul s-a încurcat pe undeva. Se oprește în fata unei case vechi, Casa Aurarului. Admiră ancadramentul ferestrei si sculptura de deasupra ce înfățișa un potir. Un felinar vechi, împrăștie lumina slabă, gălbuie. Aude motorul unei mașini însă nu îi dă importanță. Prin geamurile coborâte manelele străpungeau liniștea nopții. BMW-ul albastru opri în dreptul lui și trei tineri coborâră râzând.
– Băi, ce faci tu aici?
– Nimic. Mă plimb. Merg spre casă.
– Spre casă, zici? Ia haideți, să vedem noi unde mergea!
Palma ce îl plesni peste cap îl făcu să se simtă umilit. Aplecă înainte capul, ca un recul al gestului violent. Un pumn în burtă îl lăsă fără respirație. Apoi unul în falcă. Pumnii veneau cu repeziciune, fără să poată riposta. Se prăbuși la pământ în timp ce, picioarele celor trei se dovedeau la fel de nemiloase. Își simțea toată carnea dureroasă și moale, ca gelatina. Auzea propriile gemete și icnetele de efort ale brutelor. Ar fi vrut să plângă. ”Dreptatea unde e?” Mai avu timp să audă o mașină intrând pe străduță. Ce trei se opresc brusc, sar în BMW-ul lor dispărând în noapte. Aude pași și femeia întreabă ceva. Nu înțelege și îi e atât de somn. Închide ochii.