Arhive blog

Inspiratia divina


– Doamne ajuta! zice parintele Toma facandu-si cruce. Fruntea sa larga si senina e usor incretita de ganduri dar ochii sai albastri oglindesc seninul diminetilor de la tara. Parohia nu e una mare dar oamenii din sat au prins drag de el. E ingaduitor si mereu cu o vorba buna pregatita sa le sprjine sufletul aflat in incercari. Predicile sale din zilele de duminica sunt o adevarata desfatare pentru ascultatori. Pacat ca oamenii sunt atat de prinsi de valtoarea vietii incat parca nu mai dau pe la biserica, asa cum se facea dar spiritul si credinta sunt vii, nu i-a parasit. Femeile sunt mai sensibile parca la lucrurile acestea si cata mai des la Sfanta biserica. Desi e de cativa ani in sat, se simte deja de-al locului, ca si cum aici ar fi trebuit sa fie dintotdeauna. Parintele este insa din alt judet. De copil a fost mai ciudat. Procupat de filozofie, s-a indreptat spre Teologie, cautand raspunsurile aici, in Casa Domnului. Insetat de cunoastere, a absolvit cu note bune facultatea. Singura lui problema e ca avea mereu interpretari. Niciodata nu credea ca a obtinut raspunul pe care il cauta. Sigur, undeva acolo, in spatele indrumarii si sfatului primit mai era ceva. Acum, ca s-a stabilit la parohie si-a gasit vreme sa astearna pe hartie gandurile sale. Si erau ganduri vechi, de la zidirea lumii. De cateva zile insa era ingandurat. Primise o scrisoare de la Protopopiat. O invartise in mana cu teama, nestiind ce contine. O lasa apoi deoparte. In ziua urmatoare o deschise. Avea deja mai mult curaj.
”PreaCucernice Parinte,
Te invitam pentru data de 4 aprilie, a.c. la Protopopiat pentru o problema urgenta de discutat. Va rugm sa veniti negresit, la ora 9.
Semnat, Protopop Ioan Andrei”
Nu intelese despre ce era vorba dar avea o vaga banuiala. Se uita spre cer. Se pregatea de ploaie. Ogoarele o cereau. Abia si-au semanat oamenii pamanturile si nu plouase de ceva vreme iar boabele clocoteau sub brazda nerabdatoare sa iasa la lumina, impungand cu frunze verzi bulgarii de tarna.
Isi mai studie tinuta inca o data si iesi pe poarta. Se urca in masina, o Dacie cumparata anul acesta. Se bucura de ea ca de un adevarat dar desi ea era prima lui rasplata, din munca sa, dupa atatia ani de scoala. La iesirea din sat o batrana ce astepta pe margine drumului ii face semn. Vrea sa ajunga la oras cu autostopul iar pe bietele femei in varsta nu le ia nimeni la ocazie. Avea oua de vandut si niste miere. Va lua pe astea cativa banuti pe care ii va economisi pentru zile mai negre. O lasa aproape de piata mare a orasului si el isi continua drumul. Intra la Protopopiat iar la secretariat afla ca este invitat in consistoriu.
Astepta sa sa faca ora 9 si intra. Aparu si protopopul insotit de PreaSfintiia sa parintele Constantin. Acesta preda la facultate. Era profesor in Vechiul Testament. Il cunostea pe parintele Toma, ca se numarase printre elevii sai. Ii stia cat de cat temperamentul usor exaltat si nemultumit cu el insusi.
– Buna ziua, parinte, incepu protopopul. Vocea sa era calma, fara inflexiuni dar stia ca, vocea asta, putea da verdicte dure. Esti bine? Toate bune la parohie?
– Da PreaSfiintite. Toate bune. Ca si pana acum. Dar banuiesc ca nu din pricina aceasta m-ati chemat dumneavoastra pana aici.
– Nu. Este foarte adevarat. Banuiesti bine. Sfintiia ta, nu a trecut mult timp de cand ne-am intalnit in aceasta sala.
– E foarte adevarat. Acum doua luni, cand m-ati invitat pentru dezbaterea aceea. Cand am discutat despre cartea mea, in care intentionam sa scriu motivatiile si argumentatiile mele, ca Dumnezeu a creeat lumea in sase zile, nu in sapte. Dar am inteles ca nu este pe placul Bisericii si la recomandarea dumneavoastra am renuntat. Nu fara durere in suflet ca mintea mea lucrase indelung la acel proiect.
– Parinte, ai facut bine ca ai renuntat. Acum discutia este noua. Am aflat de la credinciosi, ca dumneata, in Casa Domnului, le spui oamenilor ca nu este bine sa se vaccineze si ca vaccinul ori injectiile, nu sunt pe placul lui Dumnezeu. Parinte, ne poti arata si noua unde scrie asta in Biblie?
Parintele Toma se fastaci putin iar apoi, fixandu-i cu ochii sai albastri, senini, le spuse netulburat.
– PreaSfintiia ta, nu scrie asa, cuvant cu cuvant.
– Dar cum?
– Am inteles eu, din indelunga mea aplecare asupra slovelor. Daca Domnul ne da boala, este ca o meritam, ca o pedeapsa si ca trebuie sa ne ispasim vina, sa ne curatam sufleteste si trupeste de rautati.
– E adevarat parinte, dar e interpretarea dumitale. Biblia nu spune ca oamenii nu trebuie sa se vaccineze. Nu putem imbolnavi populatia cu bunastiinta. Dumnezeu ne-a da si minunile medicinei si ale stiintei, tocmai ca sa ne folosim de ele, sa putem trai in pace si bucurie, ca sa ii inaltam rugaciuni si cantece intru slava Sa!
Protopopul se consilie putin cu profesorul apoi hotarara.
– Parinte, azi nu luam nici o decizie impotriva dumitale. In rest esti om de treaba si iti faci slujba cu drag si pricepere. Te invitam de acum inainte sa practici dupa ceea ce se invata la scoala, fara interpretari. Daca insa, crezi ca nu te poti abtine si ca, o sa ne mai intalnim in consiliu, poate e mai bine sa te orientezi spre altceva. Du-te asadar inapoi la parohie si slujeste mai departe. Domnul sa fie cu tine! Amin!
Parintele Toma se ridica de pe scaun, obosit de parca muntele sau de sperante si lumina i se daramase brusc. Roti o privire cuprinzatoare prin camera. Mobilele negre, grele, o icoana imensa cu rama aurie infatisa pe Mantuitorul. Simti vag un miros de tamaie. Amarat ajunse in strada. Ploua marunt, mocaneste. Se urca in masina si se intoarse la casa parohiala. Preuteasa, o femeie blajina ii recunoscu starea. Il imbie cu mancare. Nu putea zice nimic darmite sa inghita ceva. Ii aduse totusi un ceai. In cele din urma se lumina. Lua o foaie de hartie si scrise cu randuri lungi si litere rotunde. O puse in plic si o dadu femeii sa o duca la posta in acea zi. Peste cateva zile, protopopul primi scrisoarea. O citi cu uimire.
” Preacucernice Parinte,
am cugetat adanc la ceea ce mi-ati spus si consider ca am nevoie de mai multa libertate in gandire. Parinte, sunt un om nu un mecanism iar din gandit nu ma pot opri niciodata. Mi-s dragi oamenii si imi place ceea ce fac pentru ca am chemare si am har. De aceea, va rog respectuos sa primiti cu scrisoarea aceasta Demisia mea”. Am hotarat sa accept invitatia de a sluji pe Domnul la pocaiti si am sa trec la aceasta credinta care mi se potriveste…”
Protopopul ramase pe ganduri. Pierdea un om bun dar o fire rebela. Casa Domnului e plina mereu…de taine nepatrunse.”

Alergand dupa o stea


In urma cu vreo 7 ani m-am indragostit de o stea. Era stralucitoare, calda, vesela, avea privirea blanda si calda si niste buze senzuale pe care-mi placea sa le desenez conturul cu degetul, uneori. Alterori imi placea sa le sarut strangandu-le intre buzele mele. Ma uitam in ochii tai si-mi venea sa ma cufund in ei, ca intr-o apa linistitoare unde fiecare clipa traia o alta existenta. La inceput a fost un sentiment indefinit, fluid, ca si cum ceva decurgea de la sine. Apoi, sentimentul s-a intensificat si a primit consistenta. Traiam intr-un nor din care mi se vedeau doar picioarele dansand deasupra pamantului.Pluteam. Nu cunosteam notiunea fericirii pentru ca nu o mai experimentasem. Traiam intre doua vieti, una a fericirii supreme, atunci cand tu erau langa mine si cealalta

Un cosmar greu si trist in care eu, trebuia sa fac in asa fel incat sa rezist problemelor mele de fiecare zi, a unei poveri mult prea grele pe care abia o puteam duce. Dar rezistam pentru ca tu existai acolo, si pentru mine. Si nu conta in aecl moment pentru cine mai existai. Chiar nu-mi pasa. Stiu doar ca as fi facut orice, absolut orice, sa fiu cu tine. Dar nu puteam sa-ti cer asta. Am convenit chiar de la inceput ca desi stralucesti pentru mine nu esti steaua mea. Cand mi-ai spus prima data ca vrei sa fim impreuna iar la scurt timp ca te-ai razgandit, ceva s-a prabusit in mine…un huruit surd, ca o avlansa de pietre. Cealalta avea totul iar eu nu eram eu nu eram destul de buna sa fiu mai mult de atat. Nu eram speciala. Nu aveam un trecut si nici planuri de viitor. Si am inteles ca rolul meu va fi mereu acelasi. Urma sa fiu femeia din umbra pentru care va straluci o stea. Apoi au venit nori. iar cand s-a limpezit cerul, steaua acea frumoasa avea o alta stralucire. parca isi intoarse privirea in alta parte, trista si indurerata. Nu mai aveam nici lumina si nici fluidul acela de la inceput. Au trecut anii. Clipele. Sa fi fost iubire? Tu stii mai bine.Poate a fost doar o flacara arzand ori o himera, poate a fost un vis din care m-am trezit tarziu. iar in momentul desteptarii toata lumea plecase. M-am uitat in palmele mele cu care alta data te magaiam pe umeri, pe pleoape si pe buze. Nu mai eram nimic, doar o lumina fina, ca o pulbere argintie. A fost praful unei stele care acum calatoreste prin galaxie. 

Nu mai am glas e doar tacerea. Sunt singura in gandurile mele. Doar amintirile  ma mai viziteaza, semn ca am inceput sa imbatranesc. Dar am sa-mi desenez undeva, pentru cand voi fi prea batrana, atat de batrana incat nu voi mai sti nimic. Si ma voi uita mereu la desenul meu, infatisand o stea care a plecat prin lume, pe un drum fara intoarcere.

Acesta este raspunsul meu la toate intrebarile tale.

Ea termina scrisoarea uitandu-se in gol. Risipire. Ce o fi fost oare in mintea si in sufletul lui. Atunci. Acum. Ii staruia in minte finalul unei povesti din copilaria indepartata…. ‘si daca nu ar fi fost nu s-ar fi povestit’.

Scrisoare pentru Adrian Paunescu


Abia intors din armata, Dorin se bucura de tinerete si nota de maturitate pe care i-o imprimase militaria. In Romania anilor 1985 e greu sa gasesti distractii. Intalniri cu prietenii, cate o partida de volei sau de fotbal in curta scolii, care devenise locul preferat de intalnire a tinerilor din sat. Ziua serviciu, dupa-masa volei, poate la o bere si cam atat. Cartile se epuizasera demult din biblioteca de acasa, iar librariile gemeau de volumele omagionale ale “ tovarasului”. Greu si cu cartile. Erau ieftine dar tot ce puteai cumpara se dadea “pe sub mana”, erau in numar limitat si era o bucurie sa ai relatii la librarie. Dorin stie ca face parte dintr-o generatie rebela. Dar poate ca orice tanar la varsta lui se considera asa. Entuziasmul tineretii iti da aripi sa pui in aplicare orice idee fara a calcula consecintele. De multe ori, daca lucrurile nu merg bine din prima, se pot corecta din mers. Noile” tendinte” in moda nu l-au lasat rece. Blugii, camasile in carouri alb-albastre sau alb rosii, adidasii, devenisera un fel de emblema a tinerilor. Ca sa isi poata cumpara adidasi si blugi, lucrase o vara intreaga. A avut noroc cu un vecin, a carui sora se casatorise cu un pastor american si ii trimitea frecvent pachete cu imbracaminte. Altfel, ar fi trebuit sa mearga la Cluj, la Oser, un fel de talcioc cu de toate, inclusiv haine vechi si noi. Numai bine ca si-a luat “uniforma” tinereasca. S-a anuntat ca in curand va veni la Cluj si cateva orasele, inclusiv cel din apropiere, Cenaclul Flacara. Biletele s-au vandut rapid si cu pile si relatii a obtinut si el, unul. Zilele parca nu se urneau. Nu stia cum sa faca sa treaca timpul mai repede. In cele din urma, a sosit si ziua spectacolului. Cenaclul incepea dupa ora 8. Stadionul din oras devenise neincapator. Avea o capacitate de 10.000 de locuri. Scaunele erau ocupate deja. Toata lumea venise la concert. Veneau iubitori de muzica folk din toata zona, nu numai din localitate. Curgeau randuri de oamenii. Trenurile pline, autobuzele. Cei mai instariti veneau cu masina personala.

Dar clasa sociala, desi nu se prea faceau mari diferentieri, nu mai conta. Stateau cu simpatie, unul langa altul, muncitorul, inginerul, profesorul, elevul, cantand aceleasi piese. Arena vibra. Lumea cunostea cantecele pe dinafara. Orice piesa noua era imediat adoptata si repetata, indiferent ca era muzica flok sau populara. Publicul canta odata cu interpretii. Spectacolul a fost unul de vis. Starnea sentimente inaltatoare, impresionante. La plecare a trebuie sa strabata de 5 kilometri pana acasa pe jos. Autobuzele nu mai circulau. Oricum nu era singur. Grupuri-grupuri de tineri si adulti, se intorceau de la cenaclu si cantau piesele pe care le auzisera nu demult. Era un eveniment special sa ii poti vedea in carne si oase pe cantareti si pe Adrian Paunescu. I se parea un tip special. Chiar si pentru faptul ca reusise sa uneasca, prin muzica si prin cultura, toate provinciile romanesti. Se vorbeaspre orasele din Moldova sau din Muntenia ca si cum ar fi la 10 kilometri. Sentimentul national pentru valorile fiecarei zone si pentru istoria ei era deosebit. Ii creea un fel de exaltare. Ii venea sa strige ca e mandru ca e roman. A fost ceva deosebit inimaginabil. Concertul a fost subiectul de discutie pentru o buna perioada in oras. Daca nu ai fost la concert, aveai senzatia ca te-ai plasat din start in spatiul extraterestru. La un moment dat, s-a auzit ca lui Adrian Paunescu i s-a interzis sa mai organizeze concerte. Avusesera loc niste incidente la Ploiesti, se discuta despre morti. Asa ca, liderii comunisti au conchis ca e mai bine fara cenaclu. Era clar ca ii deranjase in mod evident si abia asteptasera un pretext sa il termine. Cum adica, scriitorasul asta, poetul asta, un scarta-scarta pe hartie ca poata coordona si sa aiba la mana zeci de mii de oameni? Daca cumva i-ar fi trecut prin cap sa candideze, cu siguranta ca ar fi iesit presedinte fara a putea avea o competitie serioasa. Dorin se intristase. Incerca niste emotii ciudate. Adica el, poetul, omul acesta genial facuse atatea sacrificii pentru romani, iar ei sa stea cu manile in san? Dorin simti ca e momentul sa treaca la actiune. Scrise un fel de petitie catre “conducatorii multiubiti”.

Stimate domnule Nicolae si doamna Elena Ceausescu. Suntem un grup de tineri, indragostiti de Cenaclul Flacara, ne place muzica si poezia si il admiram in mod deosebit pe Adrian Paunescu, pentru tot ceea ce face el, pentru dezvoltarea culturala a generatiei tinere, din care fac si eu parte. De aceea va rog, va implor, dati-i voie sa mai organizeze spctacole. V-am fi vesnic recunoscatori. In speranta ca rugaminea noastra va fi indeplinita, va multumim anticipat ”.

Ca sa aiba greutate si sa fie convingatoare, apela la toti cunoscutii si ii ruga sa semneze petitialui. Apoi, o impatura frumos, o puse in plic si o trimise la Bucuresti. Nu stia adresa exacta, dar stia ca daca va scrie pe ea Presedintelui Romaniei, va ajunge negresit la destinatie. Dupa cateva zile, in fata casei opri o Dacie alba. Din ea coborara doi barbati imbracati la costum, cu mutre serioase ce iti inspirau teama. Dorin nu ajunsese inca acasa de la serviciu asa ca ei, il asteptara. Mama tanarului, ii servi cu o cafea si ceva prajitura. Ingrijorata, femeia nu stia despre ce e vorba.

–         Cum adica, dvs nu stiti cu ce se ocupa fiul dvs.? Pai a trimis niste scrisori sus, iar acum noi avem probleme din cauza asta! Il asteptam sa ne dea niste explicatii.

Femeia tremura toata. Ce traznai o fi facut amaratul? Nu stie ca poti pati in orice moment o nenorocire? Cum o sa scape basma curata? Si astia, dupa cum se poarta o sa-l inchida pe motive politice, o sa-l trimita la Canal sau la inchisorile grele de la Aiud. Ii dadura lacrimile, femeii. Ce sa stie ea face? Tatal baiatului murise de cativa ani si acum ea e singura cu toate problemele pe cap. Si acum, va ajnge sa faca puscarie pentru ca a scris sus!

Dorin aparu, obosit si prafuit. Fu luat imediat in primire de cei doi barbati.

–         Vii cu noi. Imediat. Lasa, nu trebuie sa te schimbi!

–         Mi-e foame? Dati-mi voie macar sa manac putin si sa ma spal.

–         Lasa ca iti trece foamea. Poate ca asa te vei gandi daca sa mai scrii cui nu trebuie.

–         Dar ce am facut atat de grav?

–         O sa vezi tu!

Tanti Ana era inlemnita de spaima si de durere. Nu stia ce trebuia sa faca. Masina demara in tromba lasand un nor de parf in urma. Femeia se duse pe rand la fratii sotului ei si-i ruga sa o ajute. Unul dintre ei, om cu scoala si cu relatii ii promise ca o ajuta. Si o ajuta. Ii convinse pe securisti ca nepotul, avusese un moment de exaltare, ca era si cam beat in momentul in care a scris scrisoarea. Ceilalti tineri interogati si ei, nu au mai recunoscut ca au semnat. In cele din urma i-au dat drumul, dar daca unchiul nu intervenea, putea sa fie foarte grav. S-a saturat de dat declaratii peste decrataii in cele 10 ore continue de interogatoriu. Reactia conducatorului suprem sau a oamenilor lui a fost una de natura sa ii influenteze modul de a gandi. In ce priveste solidaritatea amicilor si a romanilor in general, a fost deplin edificat. Niciodata nu va mai pune baza pe ea. Fiecare e doar pentru el si putin ii pasa de altul. Niste lasi! Admiratia lui pentru Paunescu crescu insa la cote maxime. Omul acesta, a avut de invins multe alte situatii ca acestea. S-a dedicat oamenilor, cu daruire si pasiune iar in momentul in care a avut probleme, i-au intors spatele. Dorin s-a intors acasa, umilit, impovarat, trist, trezit parca la realitatea cruda a zilei.

Au trecut de atunci 25 de ani. Dorin urmarea stirile la televizor, cu privirea pierduta si o lacrima in coltul ochilor. “Flacara lui Adrian Paunescu” s-a urcat la cer. Poetul s-a stins.  Dintr-o data a devenit important pentru oamenii acestia, i-ar televiziunile au inceput sirul de emisiuni de omagiere. Niste vulturi ipocriti care se hranesc cu nefericirea celor din jur! Ce popor mai suntem? Recunoastem valoarea cuiva abia dupa ce omul inceteaza sa mai existe! ” M-am nascut intr-un loc minunat de frumos, in care traiesc oameni cu suflet otravit.” Stie insa ca, muzica si poezia Cenaclului Flacara nu a murit. Traieste in sufletul unei generatii in blugi si adidasi, dincolo de timp.