Arhive blog

Nimeni nu e profet în țara lui


De cum a trecut de Sfântă Mărie Mică, toamna își intră în drepturi, înălțându-se prin seva copacilor și a ierburilor. Strecoară printre ramuri lumina blândă a soarelui înmuind în culori calde frunzele arborilor. In aer, mirosul s-a schimbat și aerul răcoros aduce cu el, aromă de livadă și grădini. Miroase a struguri, a varză și a praf. În Apuseni, țăranii din Gârbou întâmpină toamna firesc, ca și cum așa ar trebui să fie, fără să o mai bage în seamă, prinși cu treburile câmpului care se înmulțesc. E dimineață și soarele ivit dintre dealuri râde vesel în tufele daliilor, în culori aprinse ce își înață căpșoare colorate și curioase de prin toate curțile și peste garduri. Dimineața aceasa, forfota se simte mai deasă. Copiii încep școala și în grupuri ies din curți, acoperind cotcodacitul găinilor și lătratul câinilor.
Augustin, un tânăr cu privirea hotărâtă a omului care are o misiune, se îndreaptă și el spre școală, pe ulița prăfuită, pe care mergea până nu demult, când era și el școlar. Salută în stânga și în dreapta, femei care își aduc pruncii de mână, până în curtea școlii. Are o mină plină de importanță, ținând sub braț mapa în care are pregătite lecțiile știind că zeci de priviri ăl fixează. Micuții, stiu că el e învățător, suplinindu-l pe domnul învățător Munteanu, ce trebuise să se interneze în spital pentru a-și trata o boală veche. Gusti, îi zic prietenii și cunoscuții, intrase la facultate la seral iar pentru că părinții sunt oameni săraci și nu îl pot întreține la școală s-a ambiționat să învețe carte, pe banii lui și pe propriile puteri. Îi e dragă cartea și vrea mai mult. Visează să se facă profesor de istorie cândva și ambiția de a-și împlini visul îi dă aripi. Știe că dragostea aceasta a lui, de trecut și de literatură îl vor scoate cândva, din lumea satului și va ajunge ”domn la oraș”. În curtea școlii, o clădire scundă și veche, în care crăpăturile își fac loc prin tencuială, copiii încep să se adune în cârduri, pe clase. Se oprește la grupul său de elevi, de-a doua. Iuți și fără stare, frământă cu piciorușele lor troscotul din curte. Puștii îl privesc cu curiozitate, chicotind. Îl zărește pe mezinul vecinilor săi, Ionică, un copilaș blond, cu o claie galbenă în cap și ochii două mărgeluțe vii care nu se dezlipesc de tânărul învățător. Băiețelul e îmbrăcat în hăinuțe ieșite de soare și cu petece semn că fuseseră purtate de frații mai mari. Sunt decolorate, doar petecele erau în culori vii. Patalonii îi sunt scurți deja, ridicându-se deasupra gleznelor. Ghetuțele îi sunt și ele mai mari cu un număr. După ce discută plin de elan cu colegii începe să se aprpie de învățător, încet, cu sfială. Înaintează câte un pas și se oprește gata să o ia la fugă. Când e îndeajuns de aproape, cam la un metru distanță, se proptește serios pe picioare și ridicând capul îl fixează cu îndrazneală pe învățător. Vocea lui subțirică cu o intonație cântată, cu accent neaoș, ardelenesc se ridică spre urechea tânărului.
– D-apoi mă Gusti, măăă! De-amu tu ne ești dascăăăl?
– Io, măăă! răspunse Augustin și râse îmitându-l.
Micuțul se întoarse pe călcâie, cu pieptul plin de mândrie, către colegii săi. Fața îi era luminată de izbândă și de curajul de a pune o întrebare dascălului. Zâmbetul său cald, dezvelind niște dintișori albi voia să spună: ”Noah ați văzut, mă? E Gusti din vecini!”

Competitia


Harmalaia din curtea scolii era obisnuita. Muzica din difuzor amestecata cu rasete si inghinteli compuneau tabloul fiecarei pauze. Aceasta nu facea nici o exceptie. Iulia trecu pe langa ei si scuturandu-si putin parul lung, blond, ce-i ajungea pana la mijlocul spatelui, le zambi, razand cu ochii ei albastri ca si diminetile de primavara.

-Salut Ducu, salut, Danut. Ce mai faceti voi?

– Bine Iulia. Vrei sa te conduc acasa? spuse Ducu privind lung spre ea.

– Azi nu. Raman mai tarziu. Trebuie sa ma opresc la biblioteca.

– Te invit eu la cofetarie, se oferi Danut.

– Multumesc, dar vine tata dupa mine. Mergem la bunica. Poate alta data. Va multumesc la amandoi de invitatie.

Iulia ii privea oarecum amuzata pe colegii ei. Saptamana trecuta, stiind ca e ziua ei, i-au pregatit o supriza. Fiecare separat, i-au facut cate o mica atentie. Un cadou, inchis in cutii cu fundite, parca erau intelesi, o felicitare si o floare. Le primise cu suprindere si bucuria momentului, desi stia ca mama nu va fi incantata, cand va vedea asta. Cand le-a deschis, supriza era si mai mare. Ducu ii daduse un parfum adevarat intr-o sticluta, o licoare roz si foarte delicata. Danut, ii pusese in cutiuta un ceas cu bratara oranj, adus probabil de tatal lui din strainatate. Doar lacrimile din ochii ei au facut-o pe mama, sa nu o oblige sa le returneze, si promisiunea de a nu mai accepta cadouri. La 11 ani, e prea mult.

Ducu si Danut sunt prieteni demult, din gradinita. Se distreaza impreuna, au aceleasi jocuri, partasi la aceleasi prostiute. De catava vreme insa, prietenia lor aproape frateasca, s-a transformat in altceva. Nu stiau ce. Descoperira ca amandoi o plac pe Iulia, frumoasa fata din randul intai. La inceput, a fost doar asa, ca o gluma. Apoi au luat totul in serios. Fiecare incerca sa o atraga de parte lui, sa si-o faca prietena, sa iasa cu ea in oras. Iulia era insa destul de distanta. Era absorbita mai mult de carti si de scoala decat de baieti sau de barfele fetelor despre moda ori altceva. Parca plutesete cand trece pe coridor iar cand le zambeste cu dintii ei albi sidefii de parca vrea sa le sopteasca ceva fiecaruia, in parte. De doua saptamani, baietii sunt cu totul altii. Cazuti pe ganduri. Nu mai merg impreuna acasa, de la scoala. Cand isi vorbesc sunt pusi pe cearta din nimic. Ei, care erau cei mai buni prieteni.

Ora de engleza incepu plicticoasa. Profesoara, o doamna pe la 50 de ani, sotia unui cunoscut avocat, incepe sa vorbeasca. Cuvinte de neinteles ca te ia somnul.Nu sunt atenti la ea si se cearta pe pretul unui telefon pe care Ducu il primise de la tatal sau.

– Danut, daca nu esti atent la ora sa sa te pedespesc. Tonul profesoarei e amenintator dar ei nu sunt impresionati. Se linistesc putin. Nu au stare insa si continua sa se contrazica nervosi, de parca asta era tema zilei.

– Danut, treci imediat la colt! Suparat, rosu in obraji, ca acum este in centrul atentiei intregii clase, Danut se duse fara chef la colt. Se intoarse spre Ducu si se stramba, moment in care profa il remarca si ii taxa imediat momentul de glorie.

– Stai la colt si in genunchi!

Danut se aseza. La colt si in genunchi. Doamna insa nu este atenta la colt. Danut isi continua strambaturile. Ba se apleaca sa i se uite acesteia sub fusta. Nu ca ar vedea ceva, fusta femeii fiind destul de lunga, dar asa, ca sa impresioneze clasa. Daca tot a fost facut de rusine, sa fie spectacol pana la capat. Ducu nu vede cu ochi buni momentul de glorie al prietenului sau. Aproape ca ii paru rau ca nu a fost pus el la colt. Cu o grija speciala fata de doamna profesoara ce explica limba lui Sheakespeare, poetul acela cu ”To be or not to be”, il apostrofa pe Danut, ce continua sa se maimutareasca, aruncand priviri de la nivelul solului sub fusta doamnei.

– Uita-te, uita-te, poate ca iti trage o basina de si mori! zice Ducu plin de naduf.

Profesoara se opri socata din discutie si se intoarse brusc, dand cu ochii de Danut. Se dezechilibrase si cazu pe burta. La colt pe burta. Clasa izbucni intr-un hohot de ras. Amandoi fura ridicati de urechi si dusi la directiune. Rosii si speriati, incruntati insa unul pe celalat Ducu si Danut fura pusi sa dea explicatii in fata directorului. Profesoara sugera sa fie invitate mamicile ca sa vada ce odrasle au si sa ii puna putin la respect. Apoi iesi nervoasa pe cei doi draci mici, din clasa a cincea, care ii stricasera ora. Baietii ramasera in directiune. Directorul, un batranel simpatic, privi pe fereastra o vreme, cu spatele spre ei. Scoala asta prin care trecusera atatea generatii. Urmarea cum administratorul tunde cu grija gardul viu. Zambea. Apoi isi invinse bunadispozitie si se intoarse privindu-i fix si serios.

– Ia sa aud, ce ati facut azi la ora de engleza? Ducu?

– Domnule director. Nu am vrut sa o supar pe doamna, doar am avertizat-o. Si pe prietenul meu la fel. I-am spus sa termine cu uitatul ca poate ii trage o basina de si moare, spuse el patruns de greutatea misiunii pe care si-o asumase.

Directorul era inca serios insa ochii ii erau plini de lacrimi. Ii mangaie pe cap ciufulindu-le parul.

– Mai copii. Ce sa ma fac cu voi? Doamna vrea sa va scad nota la purtare. Mergeti la clasa si cereti-i scuze pentru comportament apoi stati in banca. Cuminti. Ca niste sfinti in icoana! Ne-am inteles? Ne vedem dupa ore.

Profet in satul lui


Toamna infioara cu o lumina blanda, frunzele copacilor si iarba. Miroase a struguri, a varza si a praf. Roua noptii inmuiase mirosurile de prin gradini. Tufele inalte de dalii care scot de prin toate curtile si gardurile capetele lor colorate inveselesc satul, in miez de anotimp. Gainile vesele se aud de prin toate curtile. Pe drum, copii de toate varstele se indreapta spre scoala, galagiosi. Augustin, urmeaza si el aceeasi directie, cu gandurile la problemele lui. Era bucuros ca, reusise sa obtina un post de profesor suplinitor la scoala din satul natal, aproape de Cluj. Asta il va ajuta sa se poata intretine la facultate. Abia a terminat liceul dar are vise si ganduri mari. Se gandeste la tintele pe care si le-a propus in viata cu hotararea omului care vrea sa le atinga. Copiii, il saluta de la distanta, cu sfiala. Auzisera ei, ca au un nou profesor la istorie, ca e tanar si se poarta frumos cu ei. Asta o spuneau cei care au avut deja ore cu el. Augustin, se intalni cu niste sateni. Il salutara si se opri in drum doua minute, sa vorbeasca cu ei. In dreptul sau, Ionica, un baietel in clasa a cincea, se opri la cativa metri distanta. Facea cate un pas-doi, ezitand daca sa mai inainteze ori sa isi vada de drum. Augustin termina de vorbit cu satenii si dadu sa plece, cand il zari pe Ionica. Baietelul, era copilul vecinilor lui, o familie numeroasa si modesta. Hainutele lui, atarnand si iesite de soare, aveau emblema  folosintei lor de fratii mai mari. Incaltamintea era si ea “umblata”. Ionica le spusese baietilor ca profesorul de istorie, e Gusti, din vecini. Vru sa le si dovedeasca, incercand sa intre in vorba cu el, ceea ce era un act de bravura. El, mititelul, sa discute cu profesorul. In cele din urma, apropierea copilului era inevitabila. Intepenindu-se pe picioare si luand o figura de om cu preocupari serioase dar cu un aer curios, specific oamenilor simpli de la tara, isi lua inima in dinti si intreba, cu o voce subtirica si intonatie usor cantata, cu accent ardelenesc.

–          Ma Gusti, maaa! Tu ne esti dascal?

–          Io, ma.

Augustin zambi, in timp ce ii imita intonatia si modul de adresare. Vorba lui Nietzsche. “Nimeni nu e profet in tara lui.”

Ionica, plin de mandrie se intoarse spre prietenii, care urmareau scena de la distanta, arunca privire victorioasa si plina de mandrie, vrand sa spuna. “ Noa, ati vazut? E Gusti, din vecini”.