Arhive blog

Copacul


A dat Dumnezeu atâta ploaie anul acesta! Darul a făcut mult bine pământului. Câmpurile sunt o mare verde, holdele dese, pomii încărcați de bucuria rodului. Valea Zagrei s-a umflat de câteva ori, fără a pricinui mari necazuri. Mai rău a fost că, din cauza ploilor, sătenii au lucrat cu greu pământul. Irina are 14 ani și gândul îi plutește pe aripa libertății pe care o va gusta curând. A visat-o de atâta vreme, o dorință ascunsă adânc în suflet, ca o taincă și neprețuită comoară. Înscrierea la Liceul pedagogic din Năsăud, apoi admiterea i-au deschis larg calea spre o nouă destinație. Nu știa précis cum va fi dar sufletul îi era plin de acea bucurie imensă pe care nu o putea împărtăși cu nimeni . Scăpase de amenințarea bunicii cu măritișul. Cel puțin pentru o vreme.

– Te lăsăm să încerci o singură dată. Dacă nu reușești, o să stai acasă și îți găsim un fecior fain, cu stare. Și așa, aici, nu ai nevoie carte. Trebuie să știi munci și noi asta te-am învățat!

Așa i-a zis bunica și știa că a primit o șansă unică. A trăit multă vreme cu teama asta, că va fi măritată, ca mama, pe la paisprezece ani. În sat nu era ceva neobișnuit. Fetele erau măritate devreme și de cele mai multe ori cu tineri înstăriți pentru a completa ori a păstra pământurile moștenite de la strămoși. Obiceiul era vechi. Părintele povestea că găsise niște înscrisuri vechi în biserică, ce spuneau că, preotul din acea vreme, fusese amendat de superiorii săi. Cununase rude apropiate, ceea ce era interzis de biserică.  Zăgrenii au fost mereu oameni bogați, cu multe pământuri și vite. După Revoluție, mulți au plecat să lucreze în afara țării din cu banii câștigați cu trudă și-au ridicat case noi, au venit cu mașini. Dar pământul nu a fost înstrăinat, ci ținut ca o dovadă a bogăției. E o rușine să vinzi pământul moșilor ori să îl lași nelucrat.

Fata a muncit, cot la cot cu bunicii și a învațat din răsputeri. Viața trebuie să fie mai mult de atât. Și a reușit!

– Irinucă, ești gata? Hai că plecăm peste deal, la taică-tău.
Irinuca aștepta déjà, cu părul blond-cânepiu împletit într-o coadă cuminte și cu privirea ațintită pe uliță. Bătrânul puse pe umăr o desagă țesută în casă, cu ceva merinde și apă. La poartă se opri nițel și mâna cu degete aspre, noduroase se încleștă pe o bâtă spălată de vreme, sprijin si apărătoare.

Atât de albastru și senin e cerul! Cine ar fi zis ca acum câteva zile, de Sfântul Ilie a fost prăpăd. Nici Sfântul Foca, cel care a venit a doua zi după Ilie, nu a fost mai blând. Bunicul Ion a vrut să sape pământul acela din deal. Fulegerele și tunetele însă i-a gonit pe toți acasă și mai cu seamă teama buncii, care știa una. Cine se încumetă să lucre de ziua Sfântului Foca, vizitiul Sfantului Ilie, va păți mari nenorociri: i se va aprinde casă, ori clăile de fân, ori cine știe ce alte lucruri rele. Bătrânul Ion bombăni el ceva, dar cum nu era chip să scapi de gura femeilor, lăsă baltă treaba și se mulțumi să își găsească de lucru pe langă casă.

Soarele abia se ridicase pe cer, arzând orizontul dimineții de duminică cu flăcări roșii, prelinse pe pământ, în șuvoaie de lumină.

În depărtare se vad turlele celor patru biserici. Iarba e îmbrobonată de roua groasă. Din grădinile vecinilor vin arome aspre, de legume ude, iar pe sub pomi, miros de frunze muiate si ciuperci se furișează tăcut. Așa i se părea Irinei în timp ce inspira adânc, strângând pe langă ea jerseul împletit de mama ei. Satul e încă amorțit și doar ici și colo, câte un căine hămesit, ținut în lanț pe post de sonerie vie, mai sperie liniștea dimineții. Se întristă puțin gândindu-se la soarta acestor vietăți nefericite. Apoi gândurile îi fugiră la mama. Neânțelese, firești, dureroase. Îi era dor de ea dar știa că hotărârea bunicului era de neclintit. Îndrăznise să iasă din vorba lui, îi lăsase bărbatul de nebună și voia libertate? Atunci să plătească prețul ei. ” Viața e așa cum ți-o așterni!!!”- tunase în seara aceea bătrânul vânăt de furie. ” În casa mea să nu mai pui piciorul!” Irinuca avea și acum în gând fața lui, transfigurată de furie. Fata asta a lui îl făcuse de rușine. Ce va zice satul? Cum va da el obraz cu ginerele lui de acum încolo? Satul a clevetit o vreme apoi povestea a fost lăsată în urmă. Irina a fost crescută de bunici, cu strictete, să fie ” la locul ei”. Simțea uneori nevoia brațelor mamei în jurul umerilor, căldura pe care trupui ei o emana, si un miros slab de detergent si parfum ieftin. Dorul o făcea să se înmoaie și atunci simțea lacrimile lunecându-i în suflet, ca o ploaie de vară. Dar căinii aceștia din lanț, nu au nici o bucurie. Primesc doar câte un os, de la masa stăpânilor, ca niște așchii de lemn ca și cum aceea ar fi mancare. Viitorul și viața lor e lanțul, pentru că stăpânii lor așa au învățat că se ține câinele în lanț și muierea să știe de frica palmei bărbatului.

– Buna dimineata!- se auzi vocea groasă a lui badea Vasile. Ieșise din ocol și li se alătură. Are și el o nepoată, colegă cu Irina. Adela e o frumusețe de fată, cu părul negru lucios, ce îi coboară pe talie. Intrase și ea la liceu.
Bărbații vorbeau ceva cu voce scăzută însă Irina nu le dădu atenție. Mai căută din privire ciupercile acelea ce miroseau. Ori poate era doar o părere. Din tufe, de sub ierburi, din șanțuri, răzbăteau aceleași adieri stătute și mucede, rămășițele ploii de zilele trecute.

(va urma)

Nimeni nu e profet în țara lui


De cum a trecut de Sfântă Mărie Mică, toamna își intră în drepturi, înălțându-se prin seva copacilor și a ierburilor. Strecoară printre ramuri lumina blândă a soarelui înmuind în culori calde frunzele arborilor. In aer, mirosul s-a schimbat și aerul răcoros aduce cu el, aromă de livadă și grădini. Miroase a struguri, a varză și a praf. În Apuseni, țăranii din Gârbou întâmpină toamna firesc, ca și cum așa ar trebui să fie, fără să o mai bage în seamă, prinși cu treburile câmpului care se înmulțesc. E dimineață și soarele ivit dintre dealuri râde vesel în tufele daliilor, în culori aprinse ce își înață căpșoare colorate și curioase de prin toate curțile și peste garduri. Dimineața aceasa, forfota se simte mai deasă. Copiii încep școala și în grupuri ies din curți, acoperind cotcodacitul găinilor și lătratul câinilor.
Augustin, un tânăr cu privirea hotărâtă a omului care are o misiune, se îndreaptă și el spre școală, pe ulița prăfuită, pe care mergea până nu demult, când era și el școlar. Salută în stânga și în dreapta, femei care își aduc pruncii de mână, până în curtea școlii. Are o mină plină de importanță, ținând sub braț mapa în care are pregătite lecțiile știind că zeci de priviri ăl fixează. Micuții, stiu că el e învățător, suplinindu-l pe domnul învățător Munteanu, ce trebuise să se interneze în spital pentru a-și trata o boală veche. Gusti, îi zic prietenii și cunoscuții, intrase la facultate la seral iar pentru că părinții sunt oameni săraci și nu îl pot întreține la școală s-a ambiționat să învețe carte, pe banii lui și pe propriile puteri. Îi e dragă cartea și vrea mai mult. Visează să se facă profesor de istorie cândva și ambiția de a-și împlini visul îi dă aripi. Știe că dragostea aceasta a lui, de trecut și de literatură îl vor scoate cândva, din lumea satului și va ajunge ”domn la oraș”. În curtea școlii, o clădire scundă și veche, în care crăpăturile își fac loc prin tencuială, copiii încep să se adune în cârduri, pe clase. Se oprește la grupul său de elevi, de-a doua. Iuți și fără stare, frământă cu piciorușele lor troscotul din curte. Puștii îl privesc cu curiozitate, chicotind. Îl zărește pe mezinul vecinilor săi, Ionică, un copilaș blond, cu o claie galbenă în cap și ochii două mărgeluțe vii care nu se dezlipesc de tânărul învățător. Băiețelul e îmbrăcat în hăinuțe ieșite de soare și cu petece semn că fuseseră purtate de frații mai mari. Sunt decolorate, doar petecele erau în culori vii. Patalonii îi sunt scurți deja, ridicându-se deasupra gleznelor. Ghetuțele îi sunt și ele mai mari cu un număr. După ce discută plin de elan cu colegii începe să se aprpie de învățător, încet, cu sfială. Înaintează câte un pas și se oprește gata să o ia la fugă. Când e îndeajuns de aproape, cam la un metru distanță, se proptește serios pe picioare și ridicând capul îl fixează cu îndrazneală pe învățător. Vocea lui subțirică cu o intonație cântată, cu accent neaoș, ardelenesc se ridică spre urechea tânărului.
– D-apoi mă Gusti, măăă! De-amu tu ne ești dascăăăl?
– Io, măăă! răspunse Augustin și râse îmitându-l.
Micuțul se întoarse pe călcâie, cu pieptul plin de mândrie, către colegii săi. Fața îi era luminată de izbândă și de curajul de a pune o întrebare dascălului. Zâmbetul său cald, dezvelind niște dintișori albi voia să spună: ”Noah ați văzut, mă? E Gusti din vecini!”

Cum o pot be unii oamini…?


Pe ulițele satului, toamna se plimbă agale, torcând arome calde și coapte, râzând din frunze de aur și ciorchini vineții. A fost un an bun și rodul ogorului începe să se vadă prin curțile sătenilor. Căruțele vin pline și magaziile se umplu încet. Aproape la fiecare casă simți bucuria și bogăția anotimpului, razbătând din spatele zidurilor. Pe înserate, gospodarii se adună pe la case și hrănesc animalele din bătătură pregătindu-se de liniștea noții.
Leliuca Susana, cu năframa legată la ceafă, aruncă în ograda găinilor boabe de cucuruz și de grâu, cina lor din fiecare seară. Pe lângă casă, dintr-un strat lung, cârciumărese și crăițe prind în petalele lor, ultimele raze de soare. Se aud tălăngi iar pașii grei și blânzi ai vacilor ce se întorc din ciurdă stârnesc colbul de pe drum, amestecându-l cu miros de lapte și de ierburi de pe coclauri. Femeia, o țărancă bine făcută, așa cum îi stă bine unei femei, ”grasă și frumoasă” pare să fi trecut de 60 de ani. Cu mâinile încrustate de liniile și crăpăturile muncii la câmp deschide poarta, să intre două vaci și le îndreaptă spre poiată. Are gesturi sigure, ca într-un ritual ce îl îndeplinește de ani de zile și aduce din casă vasul cu apă și șuștarul. Se așază pe scăunelul cu trei picioare. Cu fruntea rezemată de pântecele vacii îi spală ugerul apoi se apucă de muls, vorbindu-i cu drag, să stea liniștită și să nu verse șuștarul cu lapte.
– D-apoi tu Simonă, o fost mândru azi în ciurdă? Măndru, că ia, cât lapte ai, țâie-te Dumnezeu sănătoasă!
Leliuca Susana termină de muls și duce vasul în casă. Îl pune în vase pentru fiert ori pentru prins. Cina e gata. Pe masă stă un vraf de placinte crețe, umplute cu brânză și mărar. Într-o ștergură de bumbac, țesută de mâinile ei, e învelită o pită mare, cât roata carului, făcută în cuptor. Pe colțul sobei, o oală afumată de atâta gătit se străduiește să rămână caldă, aburind sub capac un guiaș de cartofi cu carne. Leliuca vorbeește singură.
– D-apoi ni că omu aiesta a mieu nu vine. A și musai dară, să mă duc după el, la bufet, că îi vremea să mai lase poveștile și pîntru altă dată.
Leliuca își îndreptă năframa pe cap, legând-o sub bărbie și prinse sub ea câteva șuvițe de păr argintiu. Fața îi e senină iar ochii căprui poartă în ei lumina aceea a omului fără mari griji, mulțumit de ceea ce Dmnezeu i-a dat, prin mare mila Sa. Își așază șorțul și iese pe poarta, străbătând fără grabă, cele două ulițe până la bufet. Gândurile îi sunt duse, prin cele țări, pe unde sunt împrăștiați copiii ei. Apoi se gândește la vecinele ei, care stau cu ceasurile, cu ochii în televizor, la telenovele. Ea însă nu are vreme de pierdut. Mâinile ei au fost învățate să muncească iar în poala să șadă doar de sărbători ori când va închide ochii. Așa și-a ținut casa și și-a crescut pruncii. Cu trudă multă. Au muncit amandoi, ea și badea Niculae iar apoi, când copiii au crecut, au muncit și ei, să aibă drag de a face ceva și pricepere.
Luminile cârciumii se apropie, albăstrui, tocmai când ziua se amestecă cu noaptea. De afară, leliuca îl zărește pe badea Niculae la o masă, cu alți bărbați, discutând cu gravitate despre guvern și politică, despre agricultură și impozite. Zumzetele, clichet de pahare de sticla groasa, miros de alcool toate răzbăteau până afară iar leliuca le luă în brațe și intră cu ele.
– D-apoi sara bună, să deie Dumnezeu!
– Sara bună!- răspunseră bărbații în cor.
În bufet, nici o femeie, doar Tincuța lui Tănase, ce stă la tejgea și pregătește cu îndemânare băuturile. Nu servește la masă. Fiecare comandă și ia de la tejgea, așezându-se în grupul preferat. La cele câteva mese, mereu ocupate pe înserat, discuțiile sunt in toi, ca într-un fel de parlament rural. Aici, bărbații sunt liberi cu adevărat și au cu cine să își împărtășească nemulțumirile. Leliuca Susana le aruncă o privire dezinteresată.
– D-apoi mă bărbate, cum ne-o fo vorba? Vrei să dormi toată ziua în bufet? Gată-ți din păhar și meri acasă, că am lăsat mâncarea pă foc!
Badea Niculae, un om înalt, cât un munte dar blajin, mormăie ceva în sinea lui însă nu se împotrivește. Câteva minute mai târziu, iese singur, lăsând dezbaterile în seama celorlalți iar pe leliuca, stând cocoțată pe un scaun cu picioroange înalte, la tejghea.
– Noah tu Tincuță, amu pune-mi și mie un păhar de horincă, să mă înmoaie la inimă!
Femeia îi turnă într-un pahar și i-l așeză dinainte. Leliuca îl lovi usor cu fundul de tejghea, încăt lichidul transparent, a carui tărie ajungea la 50 de grade, făcu mărgele, semn că e curat. Îl dădu peste cap și îl bău dintr-o înghițitură scăpând un oftat de resemnare.
– Uăh!! Cum îl pot be unii oamini?!
Tincuța zâmbi și bărbații se uitară pentru o clipă, cu admirație, la ea după care reveniră la dezbateri. Tincuța prepara o cafea la plic, ”tri în unu”, pentru Dorin, un bărbat tânăr, ce abia sosise. Amesteca de zor, cu lingurița în cafea. Și-o băga în gură, cu un gest reflex, căpătat acasă și iar în cafea.tuica
Bărbatul se uită la ea cu o ușoară încruntare.
– D-apoi Tincuță, cafeaua acee să o bei tu ori să i-o dai lu Sandu, bărbatu-to.
– Da di ce, mă Dorine?
– Pai cum îmi dai mie cafea, după ce ai lins lingurița cu care ai amestecat-o? Fă-mi alta până nu ți-oi zîce oarice!
Tincuța se oțărî un pic dar îi trecu repede și făcu o altă cafea. Leliuca se uita, fără să scoată o vorbă dar îl privea pe bărbat aprobator, cu o ușoară înclinare din cap. Apoi ceru încă un pahar de pălincă.
– Mai toarnă-mi un deț, Tincuță dragă! Așe m-am înviorat! Numa bine că de la o vrâstă parcă îți scârțâie încheieturile.

Femeia mai puse un deț și leliuca îl dădu peste cap, nu înainte de a ciocni ușor fundul paharului de tejghea.
– Cum o pot be unii oamini?!
Leliuca Susana, roșie în obraji ca o ruje de Rusalii, mai ceru un deț. Apoi, coborî de pe scaun, îndreptându-se spre ieșire.
– Amu m-oi duce și io, că cine știe ce mi-o face bărbatu acela acasă, până ajung. Întorcându-se spre bărbații de la mese îi salută, în timp ce aceștia s-au întrerupt pentru o secundă din discuții.
– Noah sara bună și mai mereți pe la casele voastre, că muierile cele sunt îngrijorate să nu pățâți ceva! Mă tăt mir, cum puteți be atâta horincă și mi-i să nu vi se facă rău!
Leliuca Susana se îndrepta spre casă. S-a întunecat iar becurile de pe stâlpii de la ”electrica” dau o lumina albastruie adunând fluturi bezmetici. Ulița e și ea albastră în noapte iar colbul în care își afundă pașii, ascunde șoapte. Valea din apropiere susură neostenită, așa cum face de când leliuca era fata. O adiere răcoroasă desprinde câte o frunză galbenă, o frunză portocalie, o frunză roșie purtând în urma ei un murmur stins. ”Cum o pot be unii oamini?!”

Fotografia


Râde vara pe ulița, în verdele tare din copacii pregatiți sa rodească. Gospodarii stau pitiți de căldură prin case, ori sunt plecați cu treburi la oras. Casa lui badea Niculae, e scaldată în soare si pândită de dupa colț de un cireș inalt, încărcat de bijuterii. De acoperișul casei, din țiglă roșie acoperită cu mușchi pe ici pe colo, se agata cerul, nesfarsit de albastru. Pe trepte, în ghivece, stau mușcate in culori aprinse, împrăștiind veselie peste ogradă. Doua pisici s-au intinse pe trotuar, urmarind-și cu dezinteres stăpâna și tragând cu ochiul spre stolul de vrăbii certarețe. Verginica are aproape saptzeci de ani, o femeie, simplă, subţirică şi cu părul argintiu prins sub năframa. In tinerețele ei a fost aprigă, o zvarlugă, energie care nu a parasit-o nici acum. Era pe câmp ori în grădină, de dimineața până seara, muncind cât un bărbat. Singura ei mare supărare e că Niculae, bărbatul ei, nu a vrut să îi spuie niciodată că îi faină şi că îi harnică. Parcă i s-ar rupe limba dacă ar recunoaşte şi el, de faţa cu altă lume. Uite, chiar şi azi, după ce a trebăluit atât şi a făcut casa lună, după ce a fost la alimentara, a gatit şi a lucrat în grădina, el sta aşa şi se uită lung la ea, fără să îi zică nimic. E foc şi pară. Dincolo de gardul curţii badea Ilie o salută vesel, făcându-și de lucru pe langa cușca lui Nero, un ciobanesc german adus de copii acum 3 ani. Bătranul ciocănește încercând să repare o încuietoare. Camașa ieșita de soare și încheiată la doi nasturi are pete de sudoare pe sub brațe si pe spate, semn că posesorul ei a trudit din greu. Din când în când zvârle cate o privire spre curtea vecină, urmarind amuzat, cu un zambet în colțul gurii, femeia ce bombăne singură.
– Buna zua, lele Verginică. Noa, da’ ce faci? Intrebă el plin de curiozitate, văzând încruntarea ei, în timp ce plivea buruienile de pe un strat de flori.
– Ia p-aci, prin ocol. Mai aşez neşte flori să fie mândru în casa asta. Că doară, dacă nu oi face eu, cine a face?
Ilie e pensionar și el, de mulți ani iar acum, ca îi sunt plecați copiii care incotro, se mai duce la vecini și stă de vorba la un păhărel. Niculae, barbatul Verginicăi ii e prieten bun și de multe ori si așaza la o vorba, despre politica ori despre mersul lumii.
– Da’, după cum te vad, esti cam năcăjită. Ce năcaz ai?
– Pai ce sa am? Omu ăsta a mieu. Parcă i s-ar usca limba dacă mi-ar zice o vorbă bună. Stai numa’ să vezi.
Femeia intră în casă şi se intoarce cu un tablou vechi, de la nunta ei, fotografie pictată şi retuşată vizbil și ușor îngălbenită de vreme din care zâmbesc doi tineri în haine de sărbăoare. I-o întinde vecinului cu grijă, peste gard, să îşi dea şi el cu părerea.
– Noa zî dumneata! Nu am fost io fomeie faină la viaţa me?
Ilie se uită la fotografie, apoi la Verginica, se mai uită o dată la fotografie şi o studiază bine pe femeie, desi se cunosc de 40 de ani, de când sunt vecini. Aceasta aştepta verdictul, ca şi o confirmare a nemulţumirii şi nedreptăţii la care e supusă. Cu pălăria dată usor spre ceafă şi înveselit de cele câteva păhărele de ţuică băute prin vecini, Ilie îi zise cu seriozitatea și siguranţa unui specialist.
– Lele Verginică… erai faină, da’ avei ţâţele cam mici.
Verginica îi smulse fotografia din mână şi intră în casă pufnind mânioasă în timp ce în urma ei se mai auzea ecoul, bombănind.
– Noah, la ce să mă aştept de la un bărbat? M-am aflat în treabă! Nu am avut şi io pă cine întreb!!!….

Pe drumul Evei


O stia pe Eva din copilarie. In amiezile de vara, o studia, impreuna cu alti tanci de varsta lui, prin crapaturile gardului inalt din fundul gradinii. Sub tufele de brusture, ochii flamanzi de curiozitati de inceput adolescentin, o cautau pe frumoasa vecina. Eva se intindea la plaja si satea acolo, ore in sir, in timp ce umbra pomilor cernea lumina in suvoaie blande. Pe vremurile acelea, se considera a fi iesit din comn ca femeile sa faca plaja topless iar curiozitatile baietilor urmareau cu atentie imaginile fructelor interzise sub merii din livada. Iar Eva, se expunea linistita, nebanuind ca dincolo de gard pandeste cineva. Apoi au trecut anii, ca si zbaterea unui stol de pasari calatoare, in drumul lor spre alte zari. Alexandru s-a dus la scoli, Eva s-a maritat. S-a mutat cu sotul ei, un barbat simplu, muncitor, intr-o casuta la marginea satului. Nu are copii. Nu stie de ce soarta nu a fost generoasa cu ea. Dar nu se ingrjoreaza. Se au unul pe celalt. Baiatul de atunci, tancul acela slabut a devenit un tanar jurnalist. Lucreaza de ceva vreme o un saptamanal din oras. Descoperise ca la tara, viata e altfel. Ai crede ca timpul sta pe loc si de acolo, din varful dealului ori de pe malul Somesului poti contempla vesnicia ca orice taran. Ca nu se intampla nimic care sa tulbure apele acestei vieti patriarhale si oamenii traiesc intr-un univers special. Asa credea el, pana sa intre pe poarta mare a satului. Primarii cu care se intalnea, ii povesteau despre oamenii satului. ”Personalitatile”. Aparent oameni simpli, fara scoli nalte si pretentii filozofice, traind in natura si in zbaterea campurilor cu grane, in mugetul animalelor din batatura, in mirosurile parfumate din gradina de legume mirosind a varza si a rosii, a cimbru si a marar proaspat, in mirosul livezilor cu ciresi, meri si pruni. Lelea Ana, ori badea Gheorghe, oameni cu frica de Dumnezeu, isi ureaza binete. Aflase si el de la oamenii acestia calzi si deschisi ca ”ziua buna, de la Dumnezeu este data”. Cum sa nu spui un ”buna ziua”? Orasenii nu sunt asa. Ei trec cu ochii inchisi unul pe langa celalalt. Ii placea sa ii asculte si ar fi stat la povesti cu ei, zile intregi. Dar meseria, timpul, nu il lasau. Aici, in lumea asta, il descoperise pe Americanul. Un batranel cu emigrase dupa razboi in America. Saracia, lipsurile l-au inpins sa isi ia lumea in cap. Si ajuns acolo si-a cautat de lucru. La o ferma, intrebase daca au sa-i dea ceva de munca. Fermierul a spus ca nu. Nu prea are bani cu ce il plati. Americanul, tanar fecior pe vremea aceea, vazu ca oamenii de la ferma sapau. Lua si el o sapa si se apuca de lucru. Munceste si fara bani. Vazand fermierul cat de harnic si de drnic de munca este l-a luat. S-a intors cativa anu mai tarziu, si-a cumparat pamant si si-a facut casa. S-a insurat iar acum batatura ii e plina de nepoti si stranepoti. Dar i-a ramas numele: Americanul. Intr-un sat vecin Alexandru il cunoscuse pe Ilie. Barbatul, intre doua varste era de o energie rara. Omul trebuia sa mestereasca mereu. Lucra si la combinat, lacatus-mecanic cam la 20 de km distanta si de acolo venea acasa, la lucru. Nu avea stare iar mainile lui harnice gaseau meru ceva de facut. ”Un om gospodar, numai daca nu vrea, nu are ce munci pe langa casa”. Ilie era pasionat de motoare. Toata ziua insuruba, desuruba, repara. Cumparase la un moment dat un tractor vechi. Ii lua motorul si il adapta la caruta. O transforma intr-o caruta fara cai. Doar cei de la motor iar lumea prin sat se minuna de aratarea aceea. Lui Ilie nici ca-i pasa. Cand aveam drum, isi lua nevasta si copiii, ii urca in caruta si ”da-i inaite! Pe aici ti-e drumul!” Ce daca oamenii se uita? Ei sunt pe jos, el in caruta. Nu-si toceste papucii si nici nu se umple de colb si de tina. Si nici nu poarta grija animalelor.
Alexandru pornise de dimineata din oras. Stia ca trebuie sa ajunga la margine satucului, la poalele padurii si avea o bucata de drum de strabatut pe jos. Pe ulitele satului mirosea a vara, ca in copilarie si cerul adanc, albastru era culcus pentru cativa nori albi, usori, ca niste pale de spuma. Trecu pe ulicioare. Ici si colo cate-o femeie batrana, trebaluia ceva prin curte. Cu zambete calde si senine dadeau buna ziua.
– Noah, da unde mereti? Haidati sa va dau niste mere de vara. Sunt atatea! Ii intinse cosul sa se serveasca.
– Ma duc la Eva. O cunoasteti?
– Da cum nu? Cine n-o cunoaste? D-apoi mereti tot inainte e ulicioara ceea. Batranica ii indica o ulicioara prafuita. Case modeste, iesind din iarba inalta si tufe de flori. Strabatu ulita si vazu casa despre care i se spuse ca ar fi sub padure. Mai avu ceva de mers. Lanurile de grau isi leganau talazurile cu nuante rosiatice de maci ori albastrui, de albastrele, ca o matase in ape. Gazele si fluturii pluteau in jur, traind efemera clipa cu bucurie. Atata viata si atata liniste deopotriva. In cele din urma ajunse. Nu simtea oboseala. Casa era mica dar totul fusese facut cu atata dragoste incat o simteai respinrand prin peretii ei usor albastrui. Curtea larga si cu iarba atat e fina il facu sa vrea sa se descalte. In ferestre avea muscate iar pe trepte petunii curgatoare. Gradinita de flori din dreapta portiteti arata ca Eva isi iubeste casa fi florile.
– Haide inauntru, il invita ea. Te-am asteptat. A fost greu drumul?
– Nu. A fost ca un vis. E foarte frumos aici la tine.
– Lumea se fereste sa stea la tara. Dar in natura, aici la mine, unde auzi fosnetul padurii din spatele casei , pasarelele ciripind si vezi lanurile din deal e atat de frumos ca nu m-as intoarce la civilizatia lor. Am de toate aici. Barbatul meu e harnic si a facut de toate. Avem fantana dar si in casa avem trasa apa de la fantana.
Alexandru o studie dintr-o privire. Cine ar fi zis, ca fata aceea frumoasa si usor nonconformista pentru vremurile acelea, o a se retraga la tara, la marginea padurii? Era imbracata intr-o rochie simpla, albastra cu flori de maci pe poale. In picioarele goale, purta niste sandale. Parul ei de culoarea alunei i se revarsa pe umerii bronzati.Nici o bijuterie nu stirbea frumusetea ei simpla. Incaperea era cat se poate de simpla. Mobilierul era mai mult rustic decat modern. Patul de lemn, masa cu scaune, un dulap cu vitrina , intr-un colt masina de gatit si frigiderul. Aveau si soba dar o foloseau doar iarna. Vazu si un televizor semn ca nu e rupta totusi de civilizatie. Ii pregati o cafea la ibric si il invita sa se serveasca din cosul cu fructe de pe masa. Puse cafeaua in cesti albe iar pe masa, amestecat cu aburii cafelei, plutea un parfum fin si imbatator ce venea de la garofitele puse intr-o vaza de sticla verde.
– Cum de ai venit la mine? Intreba ea.
– Mi-a povestit tata despre puterile tale. Vorbesc si oamenii din sat. Povesteste-mi cate ceva despre ele.
– Pa nu sunt puterile mele. Eu nu fac nimic special. Totul vine de la Dumnezeu.
Alexandru isi porni reportofonul si isi deschise agenda sa noteze.
– Povesteste-mi cum a inceput totul. De unde ti-ai dat seama?
– D-apoi, de tanara am fost atrasa de parapsiholgoie. Acum sapte ani, am citit o carte in care am gasit lucruri despre scrisul automat. Am incercat si eu. Prima data am reusit sa fac un punct. Apoi, oricat tineam eu pixul in mana si ma relaxam, hartia ramanea la fel de alba ca si inainte.Asa ca dupa multe incercari am renuntat. Intr-o vreme, ma imbolnavisem destul de grav. Nu era nici o cauza naturala a bolii respective. Asa ca am zis ca trebuie sa incerc din nou sa aflu ce am. Am pus din nou pixul pe hartie si de data aceasta am reusit. Am aflat ca imi face cineva niste farmece. O femeie din sat. In doua zile, ma facusem bine ca si cum nu as fi suferit niciodata. Asta m-a pus pe ganduri si am inceput din nou sa caut raspunsuri. Experimentele nu au durat mult si intr-o zi am descifrat pe hartie urmatorul text:” Nu mai cauta raspunsuri cu astfel de metode. Cere orice in numele meu si-ti voi da. ” M-am cam speriat. Nu intelegeam bine de unde vine mesajul si am incetat. Era ceva dincolo de mine si de lucrurile obisnuite. Nu stiam daca eram pregatita pentru asa ceva. Asa ca am renuntat la scrisul acesta.
– Si apoi, cum ti-ai descoperit puterile?
Apoi, nu stiu daca am eu vreo putere. Nu am bioenergie ori ceva. La scurta vreme dupa intamplarea asta, pe mama a apucat-o o durere de cap. Cumplita. Ii dadusem medicamente si o lasa putin. Apoi incepea din nou. La un moment dat, am simtit ca vreau eu sa o vindec. I-am pus mainile pe cap si durerea i-a trecut imediat. Ceea ce fac eu e mai mult decat bioenergie. E lucru dumnezeiesc.
– Ai avut si cazuri mai speciale?
– Pai mai speciale. Sora mea, a avut acum cativa ani un accident de masina. Stii, ea are un mic magazin jos, in sat si se duce sa isi faca aprovizionarea. A avut un accident care a adus-o in scaunul cu rotile. Nu mai putea merge si statea mai mult acasa. Am fost la ea si i-am facut cateva sedinte si in trei zile s-a intors la lucru. A fost mai mare mirarea cand oamenii au vazut inapoi la lucru, in spatele tejghelei. Toti oamenii care vin la mine, vin cu necazuri si dureri. Ii ajut si simt ca traiesc altfel cand vad ca se vindeca si suferinta le dispare. Asta e viata si bucuria mea de a trai. Eu nu fac afaceri cu puterile mele. Nu cer bani si nu stabilesc tarife ori vreo rasplata pentru ajutorul pe care il dau. Am mai spus. Eu nu vindec. Dumnezeu o face prin intermediul meu. Mi-a dat acest dar si sunt foarte fericita ca il pot da mai departe.Nu cred ca este bogatie mai mare decat a darui ceva fara a pretinde altceva in schimb. Acest lucru ma face mai puternica, mai buna desi am zile uneori, cand nu stiu din ce voi putea plati curentul ori cumpara de mancare.
– Eva de ce crezi tu ca ai primit darul acesta? Esti credincioasa? Mergi la biserica?
– Nu stiu de ce l-am primit. Poate pentru a-i ajuta pe altii. La biserica nu ma prea duc. Ma supara fatarnicia popilor. Ma rog acasa, in linistea casei mele, cu drag de Dumnezeu care mi-a facut darul acesta deosebit sa fac bine oricui imi cer ajutorul.
Alexandru se uita la fata ei limped esi deschisa. Asta e viata ei si e fericita. Ce fericire i-ar putea oferi in schimb, orasul in care a locuit? Eva isi aprinse o tigara si rememorara cateva intamplari din tineretele nu foarte indepartate. Se uita la ei, c u ochii ei de culoarea ciocolatei. Cine ar fi zis ca baiatul acela slabut, din vecini, va ajunge mare ziarist la oras? Alexandru si ridica. Il conduse pana la poarta. ”Aici e paradisul”, gandi el in tip ce pasarelele ciripeau vesele in fosnetul padurii ce incepea in spatele casei. Cobori pe drumul prafuit spre sat, bucurandu-se de fluturii ce pluteau peste ierburi si peste lanurile de culoarea aurului fierbinte. Un batranel aduna gainile intr-o curte. Il vaz pe tanar si se apropie de gard.
– Noah buna zua! Ai fost la Eva noastra?
– Da. Buna ziua!
– De treaba femeie! Si eu am fost acum un an. Nu ma putem purta de un picior de la reumatism. Numa tri sedinta mi-o facut. Am simtit ase, ca neste furnicaturi. Apoi o caldura linistitoare. Si mi-o trecut. Nu mai am nimic. Umblu la sapa si la coasa si ma simt in putere. Sa-i dee Dumnezeu sanatate ca mult bine mi-o putut face!
Caldura aceea linistitoare, o senzatie fluida o simise si el stand in preajma Evei. Ajunse la sosea. Tumultul si vacarmul vietii il izbira intr-o clipa si il smulsera vijelios din visare. Ajuns in redactie isi puse o cafea si se lasa pe scaun. Isi privea agenda si pixul. Nu avea in minte randuri de scris. Doar cuvintele Evei si caldura aceea linistitoare pe care nu o mai simtise nicaieri.

Profet in satul lui


Toamna infioara cu o lumina blanda, frunzele copacilor si iarba. Miroase a struguri, a varza si a praf. Roua noptii inmuiase mirosurile de prin gradini. Tufele inalte de dalii care scot de prin toate curtile si gardurile capetele lor colorate inveselesc satul, in miez de anotimp. Gainile vesele se aud de prin toate curtile. Pe drum, copii de toate varstele se indreapta spre scoala, galagiosi. Augustin, urmeaza si el aceeasi directie, cu gandurile la problemele lui. Era bucuros ca, reusise sa obtina un post de profesor suplinitor la scoala din satul natal, aproape de Cluj. Asta il va ajuta sa se poata intretine la facultate. Abia a terminat liceul dar are vise si ganduri mari. Se gandeste la tintele pe care si le-a propus in viata cu hotararea omului care vrea sa le atinga. Copiii, il saluta de la distanta, cu sfiala. Auzisera ei, ca au un nou profesor la istorie, ca e tanar si se poarta frumos cu ei. Asta o spuneau cei care au avut deja ore cu el. Augustin, se intalni cu niste sateni. Il salutara si se opri in drum doua minute, sa vorbeasca cu ei. In dreptul sau, Ionica, un baietel in clasa a cincea, se opri la cativa metri distanta. Facea cate un pas-doi, ezitand daca sa mai inainteze ori sa isi vada de drum. Augustin termina de vorbit cu satenii si dadu sa plece, cand il zari pe Ionica. Baietelul, era copilul vecinilor lui, o familie numeroasa si modesta. Hainutele lui, atarnand si iesite de soare, aveau emblema  folosintei lor de fratii mai mari. Incaltamintea era si ea “umblata”. Ionica le spusese baietilor ca profesorul de istorie, e Gusti, din vecini. Vru sa le si dovedeasca, incercand sa intre in vorba cu el, ceea ce era un act de bravura. El, mititelul, sa discute cu profesorul. In cele din urma, apropierea copilului era inevitabila. Intepenindu-se pe picioare si luand o figura de om cu preocupari serioase dar cu un aer curios, specific oamenilor simpli de la tara, isi lua inima in dinti si intreba, cu o voce subtirica si intonatie usor cantata, cu accent ardelenesc.

–          Ma Gusti, maaa! Tu ne esti dascal?

–          Io, ma.

Augustin zambi, in timp ce ii imita intonatia si modul de adresare. Vorba lui Nietzsche. “Nimeni nu e profet in tara lui.”

Ionica, plin de mandrie se intoarse spre prietenii, care urmareau scena de la distanta, arunca privire victorioasa si plina de mandrie, vrand sa spuna. “ Noa, ati vazut? E Gusti, din vecini”.