Arhive blog

Mata Hari sau intrigi jurnalistice (3)


Ramona se integrase repede în redacție. Se vedea că și-a dat silința și a fost convingătoare. Scria mult și era pasionată de scris așa cum spusese. Venea zilnic cu câteva pagini iar felul în care obținea informațiile erau uneori la limită. Stilul agesiv, al scrisului se vedea clar însă era pe loc temperat de intervenția Danei, pe text. Dealtfel, jurnaliștii se formează după ziarele în care lucrează și de multe ori, nu sunt angajați în unele redacții, cei care provin de la publicații ”de scandal”. Tânăra jurnalistă avea o lejeritate a scrisului înnăscută. Nu avea nevoie de multe repere, își găsea singură subiectele și uneori chiar provoca mici diversiuni, ca să aibă ce scrie. ”E ca o armă albă, tăioasă, în care nu poți avea încredere iar scrisul ei e uimitor, pentru cineva care nu are o cultură formată. Cum poți să scrii bine și că nu fii interesat de literatură? O fi și acesta un secret jurnalistic. ”, gândi Dana.
De o vreme, Ramona începu să vină în redacție când toți erau plecați, motivând că doar atunci are ea timp. Dana bănui ceva suspect. Pe desfășurătorul faxului descoperi niște numere de telefon către care ea trimisese materiale, când redacția era pustie. Îi displăcu total și se gândea cum să dovedească acum, că Ramona joacă pe mai multe fronturi. Directorul se opri în aceeași zi la redacție, pentru o discuție cu Dana, când redactorii erau plecați pe teren.
– Ce părere aveți despre Ramona?
– Nu am încredere în ea. Ascunde ceva. Dealtfel, presupusa ei cearta cu colegii a fost doar o născocire. Merge adeseori acolo. Ciudat pentru cineva care pretinde că a plecat din cauza neânțelegerilor.
– Dumneavoastră sunteți mereu suspicioasă. Nu îi puteți interzice să meargă la foștii ei colegi.
– Posibil. Sunt pentru că am motive. Cum explicați asta?
Îi intinse desfășuratorul transmisiilor de fax cu numerele încercuite.
– Și ce demonstrează asta?
Dana sună la unul dintre numerele încercuite și aștepta să îi raspundă la celălalt capăt al firului.
– Transilvania Sport, bună ziua! Sunt Adelina. Cu ce vă pot fi de folos?
– Ah, mă scuzați. Am format un număr greșit, spuse Dana. La revedere!
– Ce părere aveți acum?
– Da. Dar ea nu scrie pe sport.
– Nu. Dar preia din calculator materialele noastre, ori informația, pe care o prelucrează și apoi le-o trimite. Poate publica sub altă semnătură și probabil că e plătită pentru asta.
Directorul căzu pe gânduri. E foarte posibil să fie și așa. Era curios cum va proceda Dana, pentru că redacția e direct în subordinea ei.
– Ce aveți de gând în privința aceasta?
– O să mă gândesc. Lucrurile sunt mai grave decât credeam. Suspectam că ”vinde” materialele și informațiile foștilor colegi dar lucrează pe mai multe fronturi. Mi s-a părut ciudat când am văzut în Gazeta locală tratate subiecte pe care le aveam noi în agenda de lucru. O să-i pregătesc în curând o supriză.
– Nu ma îndoiesc. Vă las să vă descurcați. Sunt curios cum o să rezolvați asta.
În dimineața următoare, profitând de lipsa Ramonei, Dana îi puse îi avetiză pe redactori.
– Vreau să discutăm puțin despre o problemă serioasă. E vorba de Ramona. Am senzația că vinde informații despre materialele noastre așa că vă rog să vă reviziuți agendele. Treceți printre subiectele la care lucrați, subiecte despre care ați scris deja. Iar dacă vă întreabă, ”întâmplător” la ce lucrați, oferiți-i din cele vechi. Vreau să verific și să am o confirmare a acestui lucru. În rest purtați-vă ca și până acum. Probabil că e doar o presupunere dar vreau să fiu liniștită. Și de acum, nu mai are voie să rămână singură în redacție. Care pleacă ultimul mă anunță și trimit pe cineva. Asta a fost o paranteză. Haide să vedem ce facem azi. Oana, azi avem o situație specială. Un deținut de cetațenie engleză a murit în detenție. Acum se află la spitalul municipal. Nu știm alte date. Putem face un material?
– Dar eu am altceva de făcut.
– Cred. Însă subiectul acesta e viu, de actualitate. Poate te duci până acolo. Știu că sunt prezenți cei de la Medicina Legală. Trimitem un material pentru colegii din Cluj.
Oana e însă supărată că își strica aranjamentele. Se codea să preia materialul. Dana își luă agenda și pixul.
– Dacă ești ocupată, îmi fac timp și plec eu.
Ieși pe ușă. Realizând situația Oana se repede și ea.
– Stai că mă duc eu. Întoarce-te!
– Acum nu mă întorc. Mergem împreună, dacă vrei.
Spitalul e aproape de sediul redacției. Ajunseră în câteva minute și scurtară drumul intrând prin Policlinica a cărei ieșire de serviciu dădea în curte spitalului. În fața intrării de la morgă, șoferul de la IML stătea rezemat de automobil, fumând o țigară. Nu știa prea multe amănunte ori nu voia să le ofere celor două tinere așa că intrară în subsolul clădirii, unde era morga.
– Rămâi aici să vorbești cu medicul ori cu cineva care îți poate da relații.
Eu mă duc sus, să vorbesc cu directorul. Ne vedem la primul etaj.
Dana urcă scările după ce străbătu coridoarele din subteranul clădirii. Directorul nu era la birou și așteptă să apară. După zece minute apăru Oana. Dana îi zări obrazul galben, o culoare nefirească și întelese ce se întâmplase, într-o fracțiune de secundă.
– Hai și stai jos. Vrei un pahar cu apa?
Oana se așeză scuturând din cap. Dana lua totuși puțină apa de la automat și îi dădu să bea. Zâmbi.
– Hai la redactie!

Mata Hari sau intrigi jurnalistice


Dimineața se deschide spre ferestre. Frunzele toamnei spulberate de câte o rafală vânt trasează traiectorii roșii- galbene în aer. Plouă mărunt, zgribulit și geamurile sunt aburite de respirația iernii ce se apropie. În bucătărie se aud zgomote și aroma cafelei se prelinge spre dormitor, caldă, arsă si amăruie. Dragoș se pregătește deja să plece la serviciu. Soneria de la intrare țârâi, speriind linistea dimineții.
– Cine-o fi? Du-te vezi, te rog. Mai am ceva de făcut aici.
Dragoș privi pe vizor și fără să deschidă îi aruncă în treacăt.
– Ți-a venit moșul. Deschide-i tu.
Dana deschide și îl poftește în living. Pe masă îi așterne pe un șervet o ceașcă de cafea și un pahar de țuică. Îi cunoaște deja tabieturile și îl simte de-al casei. Pe moșul l-a ”moștenit” de pe vremea când lucra la un cabinet de avocatură. Venise omul cu probleme, cu procese, de pe niște sate mai îndepărtate. ”Cursa” sosea foarte devreme și nu avea unde să stea până se deschidea la judecătorie. Într-o dimineața, Danei i s-a facut milă și l-a invitat acasă. Un ceai ori o cafea nu e mare lucru. Și măcar nu stă pe drumuri. Îi era simpatic bătrânelul, un țăran, trecut prin viață, prin razboi, muncit la câmp și în fabrică. Mâinile sale bătucite și crăpate ce spun povestea unei vieți. Cu părul nins, rar și ochii vii, zâmbește mereu și îi povestește aventurile lui pe tărâmul tribunalelor și a justiției de a-și recupera niște terenuri luate de o rudă. Nu avea nevoie de ele, că nu avea cine să le lucreze. Copiii le erau plecați prin țară iar el și baba nu aveau putere. Dar moșul avea orgoliu și timp să îi demonstreze rudei că își va lua înapoi terenul ce îi aparține. E dreptul lui!
– Ți-am adus o jumătate de dovleac- spuse el vesel. Și nevasta ți-a trimis niște fasole de anul ăsta, din aia cu pui mari.
– Mulțumesc dar v-am spus să nu-mi mai aduceți nimic. Nu e nevoie.
– Doar nu o să vin cu mâna goală.
– Ba da. Chiar așa. Eu vă primesc cu plăcere.
– Dumneavoastră sunteți așa. Dar când mă duc la București, pe la Parchetul General și la Ministerul Justiției doamnele de acolo mă așteaptă să le duc mereu câte ceva. E foamete mare.
Dana râse. O distra moșul și uneori se gândea că s-a procopsit cu el pe cap, dintr-un impuls de moment. Dar până la urmă, nu stătea mult niciodată și pleca. E un om simplu, de un bun simț înnăscut și poartă cu el modestia aceea a omului crescut la țară. Îi place să îi asculte filozofia lui de țăran.
– Doamna Dana, mie îmi place să meșteresc. Muierea însă, când mă vede în atelier, mereu se burzulește. Anul trecut am vrut să-mi fac un tractoraș, dintr-un trabant vechi, să mă ajute un miez la muncă, pe cămp. O fost musai să îl mut din loc, să îl împing. Nu puteam singur. I-am zis muierii să ma ajute. Știți ce mi-o răspuns?
– Nu.
– ”Hai să te ajut, să îl îmburzi în Someș!” Noah! A dracului muiere! Toata viața a fost așa. Amu-i târziu să o mai schimb.
Dana izbucni în râs. Poveștile acestea ale bătrânului, la orele dimineții aveau o aroma proaspătă. Se pregătea de plecat la redacție și acolo o așteptau alte povești de viață ale oamenilor orașului. Moșul plecă, mulțumind de tratație și încântat că a avut cui să ii povestească pe înțelesul lui, ultimele întâmplări.
Dana se privește în oglindă. Își conturează pleoapele cu tuș negru, aplică un luciu pe buze și își verifică unghiile, tăiate pătrățos și date cu un lac de o culoare laptoasă. Știe că la birou e studiată până în vârful unghiilor. Își ia sacoul, pantofii și umbrela și o pornește pe străduțele animate deja. S-a oprit și ploaia dar umezeala toamnei o simte până în suflet. În redacție lumea e veselă și aici, e mirosul unei cafele între colegi, cu discuții și momente de organizare. Viața jurnaliștilor de săptămânal nu e sub semnul stresului și cronometrului. Abia spre sfârșitul săptămânii lumea se agită să acopere numărul de semne, verifica fotografiile ce trebuie incluse, se face corectura ca totul să fie gata luni pentru gazeta ce apare marți. Atunci descoperă că nu ajung articolele, că altele trebuie refăcute. Danei îi place atmosfera, colegii cu care lucrează și se simte ca acasă. Chiar dacă ziarul, un ”pui” al unei publicații regionale cu sediul la Cluj Napoca, e o parte din sufletul ei, așternut pe hârtie cu multă muncă, timp și dăruire. Telefonul zbârnâia deja în draci.
– Șefa, la telefon. Te sună de la Cluj.
– Salut, Tudor! …Cum am un om nou? Eu nu am cerut așa ceva. Ce să îi dau de lucru? Eu am echipa completă. Îl plătiți voi?… Cine e? Ramona Duma? Cea de la Gazeta Locală? Mie nu-mi place ideea de a lua pe cineva de la un ziar concurent. Îmi miroase a trădare ori a spionaj de breaslă. Ceva nu e în regulă acolo. Până ieri era concurenta noastră, ne lua materiale și ne discredita și azi e în barca noastră… Bine… Treaba voastră însă mie, dacă îmi face probleme, o pun pe liber rapid.
Colegii o priviră curioși. Un om nou, apărut peste principiile redacției și ale șefei, impus de chiar redactorul șef de pe trust. Cu siguranță că va fi o experiență interesantă iar expresia Danei spunea multe, sub aparența unui calm impecabil. Peste agendele deschise, cu pagini ce înșiruiau frumos subiectele săptămânii, se așternuse liniștea unor întrebări mute.

un ceai …destept


Expresia cu un ceai destept ii apartine altcuiva. Ma enerveaza cand o aud. Dar si aici, vorbim tot despre ceai asa ca …imi manifest indulgenta. Sa fie un ceai destept.
Alex e un tip bondoc, barbos, cam la 35 de ani. Nu ii dai varsta. Arata cu cel putin 10 ani mai in varsta. Nu se prea ingrijeste. Considera atentia asupra propriei persoane o insusire feminina. Ar trebui sa vina la serviciu intr-o tinuta prezentabila, iar colegilor le e jena ii spuna cum ar trebui sa se imbrace. Alex e mandru. A obtinut, dupa ce a dat din coate, insistent, dupa ce a sapat in stanga si dreapta, pe unul sau pe altul, postul mult ravnit. Acela de redactor sef la un ziar  de provincie. Se simte de parca l-ar fi obtinut pe merit. Un merit tot a avut, dar nu competenta necesara. S-a instalat repede, ca si cum totul ar fi fost organizat cu mult timp in urma. Dimineata, participa la sedinta de redactie Apoi se inchide in camaruta lui, pentru ca a tinut sa aiba un birou separat. El e sef, nu se poate sta in acelasi spatiu cu colegii. In „office” are activitati intelectuale,  manaca seminte si navigeaza pe internet. Ca sa ajunga la el, colegii trebuie sa ceara permisiunea, ca si cum el ar fi un personaj foarte ocupat cu agenda incarcata.  La un moment dat, iese din birou. Vede ca redactorii stateau la o cana de ceai, organizandu-si fiecare  intalnirile din acea zi. „Dati-mi si mie un plic de ceai,” le zice Alex. Colegii ii ofera un pliculet de ceai si unul de zahar. Dupa cateva minute, Alex iese din nou din birou. „Aveti cumva si o satiuta?” Colegii se opresc o secunda si privesc mirati. „o satisoara, o sita mai mica”, le explica el serios. Pentru ceaiul lui destept, rupsese pliculetul cu plante maruntite, asa ca si pliculetul de zahar. Toata lumea zambi relaxata. Foarte inteligent!