Arhive blog

Zborul (partea a patra)


Cei trei ani care s-au scurs de la întâmplarea cumplită și-au pus amprenta pe destinele lui Robert și a Angelei. Au intrat în viață dureros ca și cum drumul lor trebuia să treacă neapărat, printr-o poartă de spini și au ajuns dincolo de ea, răniți și însângerați iar acum, trebuiau să își oblojească rănile ca să poate merge mai departe. Numai că rănile  ale sufletului nu se vindecă atât de ușor ca și cele ale trupului iar leacurile lui nu se găsesc la farmacie. Se simțeau amândoi îmbătrâniți și triști. Vedeau drumul lor deschis înainte, însă obosiți s-au așezat pe marginea lui să își tragă respirația și să adune puteri.

Paștele trecură ca și cum nu ar fi fost si Robert se gândea să le facă o vizită părinților. Își propuse demult să îi viziteze dar se răzgândea de fiecare dată anticipând că mama îl va descoase, cum știe ea mai bine și îi era greu să îi reziste. În cele din urmă o porni, traversând orașul, trecând pe lângă Fabrica de Bere, primărie, pe lângă Magazinul Sora, spre cartierul Mărăși. Îi era dor parcă de drumul acesta. Se uita cu drag la clădirile atât de familiare. Lângă impozanta construcție în stil modernist a Bancii Române de Dezvoltare, care se înalță semeață, deasupra tuturor clădirilor din oraș stă cu modestie, neclintită de secole, Biserica Sfântul Petru, cu statuile ei frumoase, ce îi străjuiesc intrarea. Parcă ar fi un recital între muzica gigantului din sticlă, oțel și beton, în duet cu sunetul de orgă al pietrei cioplite, din trupul bătrânei biserici, păstrată cu dragoste de locuitorii urbei, o mostra de conviețuire în pace, între vechi și nou, între modernism și baroc, expresia clară, încremenită, a felului de a fi al clujenilor, oameni îngăduitori, pașnici, iubitori ai muncii și a frumosului, indiferent de forma în care se află. Trecu pe lângă Tipografie și coborî la piață. Cumpără un buchet de crini imperiali și apoi, printre blocuri o luă spre apartamentul mamei, cel în care crescuse, se înălțase și de unde, mai tarziu își luase zborul. Recunoscu scara blocului, copacii părculețului din față și cele două pietre albe, rotunde de la intrare. Parcă doar ieri a trecut pe aici. Urcă scările pe jos, bucuros să admire, ca și cum vedea atunci pentru prima dată, ferestrele cu perdeluțe albe, de sub care se revarsă cascade de plante verzi. Apăsă butonul soneriei și auzi pași. Mai avea cheia casei dar îi plăcea să fie întâmpinat. Mama îi deschise veselă și radioasă. Uitând că e bărbat îl ia pe după umeri, îl îmbrățișează și îl sărută pe obraji. Tata iese și el din cameră și râzând de exuberanța femeii îi întinde mâna bărbătește și îl bate pe umeri. E poftit în sufragerie în timp ce femeia, face zgomote prin bucătărie, închizând și deschizând ușa frigiderului. Știe că îi pregătește de mâncare și nu se împotrivește. S-ar supăra așa ca o lasă în pace. Nu îă vine toata ziua băiatul acasa. Se așază la masă și mănâncă împreună, așa ca pe vremuri. Parcă ar fi trecut o veșnicie. Mama îl studiază cu atenție ca și cum ar vrea să vadă prin el. Îi simte apăsările și o doare sufletul pentru copilul ei greu încercat.
– Ce face Angela? Cum se simte? Si-a mai revenit?
Întrebărilor acestea îi vine greu să răspundă, de fiecare dată, pentru că lucrurile nu s-au schimbat. Ea e mereu deprimată, nervoasă, își revine cu greu.
– Tot așa dormiți, în paturi separate?
– Da. Nu suportă nici o atingere.
– Păi dragul mamei, ție nu ti-e greu? De trei ani sunteți împreună iar tu ești ca și singur. Poate că trebuia de atâta vreme să își revină și să vă continuați viața. Eu cred că, dacă lucrurile merg în continuare așa, ar trebui să o lași în pace și să îți continui viața. Nu a fost vina ta. Nu te poți sacrifica la nesfârșit.
– Dar mamă, o iubesc! E soția mea. Cum poți vorbi așa? Dacă mie mi s-ar fi întâmplat ceva, trebuia să mă abandoneze? Nu o poți înțelege. Nu te poti pune în locul ei, așa că te rog să nu te amesteci în problema aceasta. Da, îmi e greu dar sunt alături de ea.
Femeia schimbă subiectul și primi privirile pline de respoșuri, ale soțului ei. Momentul dificil trecuse iar vizita acasă, la părinți îi deschise o nouă poartă. Câteva ore mai târziu se întoarse în apartamentul său, plin de viață și pregătit de lucruri bune, ca și cum trecuse printr-o purificare. Acum înțelese că avea cheia rezolvării tuturor problemelor, fără să-i fi dat cineva un indiciu ori un imbold. Așteptă înserarea să se aștearnă blând și privi asfințitul pe fereastră ce dădea peste parc. Se întoarse spre Angela și îi luă telecomanda televizorului, și il închide. Cu un gest blând și sigur îi luă mână și i-o duse la buze.
– Angela, draga mea. Vreau să vorbim în seara asta. Am trecut amândoi prin momente grele dar de azi vreau, ca împreună, să începem să le depășim și să lăsăm trecutul în urmă. Nu ne va fi ușor, dar fiecare pas contează. Ceea ce facem noi doi este mai mult decât dacă ne-ar ajuta cineva din afară. Uită-te în ochii mei.
Ea își ridică privirea și îi văzu ochii gri-verzui de culoarea oțelului, pe care îi îndrăgise atât de mult. Își simțea pleoapele grele dar continua să îl privească, așa ca și cum ar fi făcut-o pentru prima dată. El continuă.
– Te rog să-mi promiți că de acum te implici și tu să ne facem viața frumoasă.
– Încerc. Nu îmi e ușor.
– Știu asta dar și tu știi că sunt lângă tine și că de acum înainte, orice s-ar întâmpla, nimeni nu îți va mai putea face rău. Îți promit!
Ea oftă dar se simțea ușurată. Pentru prima dată, după trei ani acceptă să doarmă împreună, liniștită în brațele sale. Încet reînvăță să zâmbească, să iasă în oraș, să facă plimbări lungi.  Într-una din zile, ea îl aștepta cu o expresie serioasă întipărită pe chip. Pe masă, un plic galben, neadresat astepta să fie deschis. Robert simți o strângere de inimă dar nu zise nimic și întinse mâna. Il deschise și văzu o poză întunecată, neclară.
– Ce e asta?
– Nu știi? De acum o sa stăm la masă în trei.
– Cum?
– Foarte bine. O să fii tatic.
Robert se lumină și începu să râdă. O luă în brațe, se învârti cu ea prin casă făcând piruete și o sărută. Apoi deschise larg ferestrele apartamentului strigând în gura mare spre deliciul mămicilor care își plimbau copii în parc și a pensionarelor ce stăteau pe bănci.
– O sa fiu tatic! Ati auzit? O sa fiu tătic!!!
– Haide înauntru și nu mă face de râs, zise Agela râzând luminoasă, radiind o fericire pe care nu o mai cunoscuse.
– Iubita mea, mi-ai făcut cea mai mare bucurie. Sunt atât de fericit!
– Și eu mă simt vie și fericită și abia aștept să vină pe lume micuțul nostru copilaș. Dragul meu îți mulțumesc.
– Eu îți multumesc.
– Stiu, dar tu ai avut multă răbdare cu mine. Nu știu cine m-ar fi suportat atâta vreme. Știu cât de greu ți-a fost și prin ce ai trecut alături de mine. Dar am să fac tot ce pot să compensez momentele acelea.
– Nu trebuie sa faci nimic. E îndeajuns să știu că mă iubești.
Ființa aceea plăpândă, încă nenăscută aducea cu ea bucuria vieții și a începuturilor, un dar neprețuit pentru părinții ei, atât de dornici să o vadă și să o țină în brațe, cu iubire.
În anii ce au urmat nimic, nu le-a mai tulburat viața, chiar dacă Robert a fost neliniștit o vreme în sufletul său.
S-a mai auzit după câțiva ani, că unul dintre derbedei a fost eliberat și nu se știe cine l-a bătut atât de crunt, că o vreme a stat în spital. Și din întâmplare, al doilea a pățit cam la fel trebuind mult timp să își oblojească rănile. Căt despre bărbatul cu strungăreață, acesta a ieșit ceva mai tarziu din penitenciar. El a fost cel mai ghinionist, probabil pe măsura brutalității și disprețul său pentru cei slabi. Unii spun spun că, după o bătaie soră cu moartea a fost legat în pădure, de un copac, despuiat. Acolo ar fi stat o noapte întreagă și a țipat, însă în întunecimile Pădurii Hoia, nimeni nu cutează să intre la ceas de seară. Tot gurile rele spun că ar fi fost eliberat a doua zi și s-a făcut nevazut, de nici urmă de piciorul lui nu s-a mai văzu prin oraș. Dar cine ar putea să știe toate acestea? La poliție nu s-a depus nici o plângere. Ba mai mult, primii doi au jurat că s-au lovit singuri, după o noapte de beție.
Au trecut anii, întâmplările acestea au fost lăsate în urmă dar nu uitate. Angela și fetița, ținându-se de mână, ei verifică listele de amitere ale Facultății de Drept. Nu are emoții. Notele îi sunt pentru primele poziții pe listă. Au venit doar pentru confirmare. Undeva, în univers, balanța s-a îndreptat și în talerul atât de greu cândva, acum s-au așezat florile de tei și de castan. Se uită zâmbind cu drag în ochii ei, în verdele acela argintiu, de care se îndrăgostise cândva, apoi porniră spre Librăria Universității, pierzându-se în forfota zilei, ducând cu ele povestea unor întâmplări sub semnul destinului. În fața Catedralei Gotice, cu statuia impozantă a lui Matei Corvin, ca un rege ce își apără teritoriile din liniștea pietrei și a bronzului, porumbeii coboară și pășesc printre trecători. Apoi, își iau zborul plutind, cu zbateri de aripe fluturând peste văzduhul orașului, scuturând timpul și vremurile, săgetând zările istoriei.

Reclame

Zborul (partea a treia)


Zilele care urmară fură grele pentru Angela. Vizitele la poliție, la spital, la psiholog îi creau o stare de confuzie. Era nevoită să treacă de fiecare dată prin același coșmar evocând totul, revăzând de fiecare mereu chipurile celor trei, rânjetul monstrului cu strungăreața, resimțind mirosul inconfundabil, grețos de tutun, alcool și frunze uscate, tresărind la amintirea arsurii acelor atingeri. Zâmbetul îi murise acolo, în pădure și în locul lui, înflorise o floare cenușie și amară. Ochii ei limpezi își pierdură strălucirea și uneori, când era singură, stătea uitată ore în șir privind pe fereastră, fără nici un gând, fără nici o țintă. Când Robert se întorcea de la serviciu, de multe ori o găsea încă în pijama. Ea îi ceruse să doarmă în paturi separate. Nu putea respira lângă el, simțea că se sufocă și la fiecare mișcare, în somn, se trezea plângând ori țipând.
– Ce faci? Nu te mai duci la facultate? M-am întâlnit azi cu Marcela, prietena ta. M-a întrebat de tine. Nici nu știu ce să îi spun.
– Nu. Locul meu nu mai e acolo.
– De ce vorbești așa? O să îți revii cu timpul și o să trecem noi peste problemele acestea.
Ea nu răspunse. Din seara aceea, după întoarcerea de la spital, nu l-a mai putut privi în ochi. Ura tot ce i se întîmplase, decizia lor de a ieși la iarbă verde, de a se despărți de ceilalți doi, neputința lui de a o apăra, a ei de a se salva. Ura tot ce exista, până și fețele nepăsătoare care treceau pe lângă ea, pe stradă când mergea la obișnuitele ședințe, la psiholog. Se ura chiar și pe sine și s-ar fi schimbat fericită cu o altă persoană, curată, nepângărită, fără trecut. Femeia care mătură scările la bloc, bătrâna aceea cu hainele ei vechi și mâinile roșii, bătucite era mai senină și mai fericită încât și-ar fi schimbat cu plăcere viața cu a ei. Nu putea înțelege și accepta că tocmai ei i s-a întâmplat grozăvia asta, cum nu putea pricepe ce păcate, ale cui trebuie să le ispășească. Pe lângă toate acestea, nimeni nu știa încă nimic despre cei trei barbați. Parcă au intrat în pământ. Polițiștii păstrau dosarul ei, la „infracțiuni cu autor necunoscut”. Se temea ca nu cumva să dea de ei pe stradă ori să îi bată la ușă. Îi era frică de tot și refuza să mai iasă din casă. Nu o făcea decât atunci când era absolut necesar, însoțită de Robert. Într-o zi, veni mama în vizită și-i aduse o biblie, să se roage, să își afle liniștea. O luă în mână apoi o lăsă uitată într-un colț de bibliotecă, să se așeze praful pe ea. Cărui Dumnezeu să se roage? Celui care a închis ochii și i-a întors spatele atunci? Lacrimile porniră la vale, pe cărările deja știute, ale obrajilor. Nici nu se gândea să se împotrivească. Era normal să plângă, când avea gânduri. Doar lacrimile spălau, cu gustul lor sărat, tensiunea ce se adunase în sufletul ei.
S-a înserat dar Angela nu a băgat de seamă că Robert nu a ajuns acasă. Într-un târziu auzi cheia învârtindu-se în broască. Știa că s-a întâmplat ceva. Flăcările din ochii lui și o expresie calmă, pe care nu i-o văzuse de multă vreme, îi dădură de înteles asta.
– L-am prins pe nenorocit. Aș fi putut să îl omor atât de simplu. Mai aveam doar puțin însă a intervenit poliția. Ne-au dus pe amandoi la sectie. Inițial m-au bănuit pe mine iar apoi, când le-am spus despre ce e vorba m-au eliberat și pe el l-au dus în arest. De-acum e doar o chestiune de timp până o să îi afle pe ceilalți doi.
Îi povesti cum l-a văzut în stația de autobuz. Ea se uita la mâinile zdrelite și cu pete de sânge.
– Du-te la baie și spală-te, apoi hai să te pansez. Ești rănit.
O slabă licărire apăru în ochii tinerei însă se stinse repede. De ce s-ar fi bucurat? Ceea ce pierduse nu îi va da nimeni, niciodată înapoi. Atâta doar că, de acum nu se va mai uita peste umăr când va merge pe stradă. Robert îi aduse pansamentele. Ea îi curăță ranile și îl pansă. Apoi, adună trusa medicală și o duse în baie.
– Draga mea, o să fie bine până la urmă. Robert dădu să o îmbrățișeze însă ea se retrase speriată scuturându-se ca de un fior. Îi simți spaimele așa că o lăsă în pace. Credea cu tărie că toate acestea vor trece și își vor vedea de viață în continuare. Din seara aceea, ura lor prinse contur și consistență. Știa pentru ce luptă acum și își făcuse din asta un scop bine definit. În insomniile sale se lupta cu demonii din sufletul său alimentându-și o ură ce creștea cu fiecare noapte. Se vedea mereu, neputincios, acolo în pădure în timp ce monștrii își băteau joc de ea, femeia vieții lui. Cum ar putea repara vreodată neputința sa? Cu ochii închiși se vedea luptându-se cu fiecare în parte, strângându-i de gât, lovindu-i cu sălbaticie, torturându-i. Se trezea în zori cu pumnii strânți și fălcile încleștate, transpirat și în oglinda din baie vedea chipul transfigurat al unui tânăr, cu o privire arsă, pe fața schimonosită de ură. Se simțea îmbătrânit, apăsat de povara unei maturități venită înainte de vreme.
Prinderea faptașilor le mai liniști celor doi tineri soți, apele tulburi ale sufletului. Urmară înfășișările la politie, la avocat, la judecătorie. De fiecare dată răscoleau aceeași poveste, retrăiau aceeași durere, fiecare în parte, neputându-și mărturisi suferința. Apoi, veni și sentința. În sala de judecată, doar Robert cu avocatul și o mulțime de străinii care asistau așteptând să le vină rândul. Angela refuzase să vină. Îi făcea rău să îi vadă pe mizerabili și avea senzatia că aerul de acolo se rarefia. În boxa acuzaților, cei trei priveau spre judecător implorând milă. Privind figurile lor speriate nu se putea ghici că, nu demult, scoseseră din ei tot ce aveau mai monstruos. Sperau ca magistratul să fie blând și să nu le dea maxim de pedeapsă. Procurorul prezentă cazul și puse concluzii de condamnare. Judecătorul un bătrânel cu figură de bunic simpatic, se opri o clipă să îi priveasca peste ochelari, întâi pe victimă apoi pe inculpați. Oftă. Cinci vieți risipite. Apoi citi sentința. Pentru primul zece ani cu executare în penitenciar și câte opt ani pentru ceilalți doi. Inculpații înțelegeau acum, din experiența trăită, ce înseamnă durata unui an în penitenciar, d-apoi zece. Unuia dintre ei îi dădură lacrimile și tremura din toate încheieturile. Ceilalți se țineau însă tare.
– Urmatorul caz! Vocea judecatorului se îndreptă deja spre alte persoane, cu alte drame, pe care soarta nefericită i-a pus în legătură, la un moment dat schimbându-le cursul vieții.
Robert ieși însoțit de avocat, pe culoarul judecatoriei. Era răcoare dar sufletul său clocotea.
– Domnule avocat, o să facă 10 ani inchisoare?
– Nu cred. Pot face cerere de eliberare sub control judiciar, după ce au efectuat o parte din pedeapsă și dacă nu au făcut probleme li se poate da drumul.
Se întoarse acasă. Nu simțea nici o bucurie, nici o eliberare așa cum s-ar fi așteptat. Doar o nouă neputință. Atâta zbatere, atâtea drumuri, bani cheltuiți pe avocați și expertize. Mintea îi lucra febril. ” Lucrurile acestea nu vor rămâne așa, își zise el”.
– S-a terminat? Angela întrebă privindu-i expresia nemulțumită ce i se întipărise pe față.
– Nu știu. Procesul s-a terminat.
– Și noi?
El o privea acum, trist și neputincios. Chiar așa? Și cu ei, ce se întâmplă? Gândurile lui în fierbere trebuie să găsească o soluție.