Arhive blog

Marceluca. Prietenii din copilarie


Cineva mi-a turnat in minte un gand. Nu era al meu, era venit de undeva nu se stie de ce. Asa, pur si simplu, pentru intamplarea zilei de azi. Un gand cu un singur cuvant. Marcela. S-o fi gandit la mine? Cine stie?

E micuta de statura, blonda cu ochi albastri. Zvapaiata. Nu sta o secunda locului iar cele doua codite impletite ies de sub basmaluta de matase cu bulinute rosii. Colegii ii zic Marceluca. In clasa I-a statea in banca din fata mea. Apoi a fost colega mea de banca vreo opt ani. Aveam temperamente total opuse. Ea plina de energie si foarte vorbareata, gata oricand sa experimenteze orice traznaie si implicand si pe altii in experimentele ei. Eu calma, mai putin vorbareata si putin timida  dar mereu plina de idei si fiind o sursa nesfarsita de inspiratie pentru nazbatiile Marcelei. Impresionata de inventiile mele lingvistice le reproducea si deveneau imediat folclor. „Extrafoaioaioai” si „extralingura si nemaipolonic” au facut istorie in anii de gimnaziu. A fost prietena mea cea mai draga in adolescenta careia ii spuneam toate gandurile abia ivite si uneori inventam povesti de dragul ei pe care le asculta cu gura cascata si le credea ca si cum ar fi fost aievea.  Ei ii povestisem despre prima mea dragoste din adolescenta, un baiat mai mare cu 3 ani, diferenta mare de varsta, dragoste care s-a incheiat iremediabil in momentul in care el, lansandu-mi un vers de inspiratie folcorica, „mandra mea cu ochi ca mura”, mi s-a parut deosebit de „taranesc” pentru aspiratiile mele urbane. Degeaba mi-a cantat bietul pe sub fereastra, la miez de noapte, piesa mea preferata, Ciquitita, nu a fost chip sa ma mai convinga. Dupa ani de zile, l-am intalnit managerul propriei sale firme, o companie regionala foarte prospera la vremea aceea.  Un alt admirator secret, vroise sa-mi dea o scrisoare de dragoste, evident prin interediul Marcelei iar eu l-am refuzat. Era un baiat frumusel, doar un an diferenta, dar nu avea nici pe departe tendinte intelectuale. Refuzul meu insa s-a soldat cu amenintari ca, daca nu ii primesc scrisoarea, ma bate. Asa ca i-am spus tatei, care a vorbit cu taica-sau. Si s-a facut pace. Marceluca era mereu in preajma mea, un fel de inger pazitor, mereu pus pe sotii. In clasa a opta, unui coleg frumusel, i-a aratat cum se face sa ai sprancene frumoase si in ora de matematica i-a smuls un fir de par dintr-o spranceana. Un tipat scurt si lacrimi in ochii lui au convins-o pe Marceluca sa nu ii mai aplice tratamente cosmetice. Aveam multe secrete si povesti. Vorbeam zilnic la scoala iar dupa ore ne intalneam. Ea venea la mine acasa si cand sa plece o conduceam pana aproape de casa ei. Povestea nu se termina asa ca faceam traseul pana spre casa mea si tot asa. Ne plimbam de cateva ori de la una la alta si tot nu terminat de depanat experientele si evenimentele zilei. La un moment dat, am ajus redactorul sef al gazetei de perete. Scriam articolele de la gazeta scolii si devenisem populara, fara constiez prea bine asta. Daca vreunul facea vre-o traznaie, era imediat scris la gazeta de perete si era subiectul de ras al scolii timp de o saptamana. Poate ca de aici mi s-a tras si orientarea de mai tarziu, spre jurnalism.  Examenul de admitere in liceu, ne-a adus la aceea scoala dar in clase diferite. Nu am mai fost atat de apropiate. Ne vizitam des dar parca nu mai era la fel.

– Ce ai vrea sa faci dupa ce termini?

Intrebarea era una cu bataie lunga in timp si era lansata in compania a unei alte prietene comune. Nu se referea la viitorul apropiat.

– Sa scriu o carte si sa plec din tara.

Fetele au ramas cu gura cascata. Nu se asteptau la asta. Ele erau mai modeste. Vroiau o scoala, un serviciu o familie.

– Felicitari! Ce carte vrei sa scrii?

– Nu stiu inca. Aveam doar o idee vaga. Stiam doar titlul cartii. Iar despre plecatul in strainatate, la fel, nu stiam ceva precis. Imi placea doar ideea ca acolo e mult mai frumos, iar seara sunt lumini mult mai multe decat la noi. Pe vremea aceea, prin „85, la tara nu era energie electrica, decat cu ratia. Aveam curent doar seara, pentru economia scialista si sacrificiile la care ne obligase Ceausescu. Stiam insa ca acei  care pleaca in occident o duc mai bine si se intorc acasa cu masini frumoase si sunt mult mai bine vazuti.

Am terminat liceul. Tata a decis ca daca nu vreau sa devin inginer constructor nu ma tine la facultate. Nu l-a impresionat pasiunea mea pentru literatura si limibi straine. Marceluca a dat dar nu a intrat la profilul la care dorise. Apoi, am mers la o nunta cu prietenul meu. Cel mai bun prieten al sau nu avea pereche asa ca am invitat-o si pe ea. Dupa un an, ne-am casatorit si noi si ei. Si viata, destinul care ne apropiase intr-atat, ne-a despartit. Eu m-am mutat la oras. Ea a ramas la tara, cu parintii si sotul. Si-a deschis acolo o mica afacere. Eu am experimentat multe, nestiind ce caut. functionar public, mic intreprinzator, jurnalist, agent imobiliar, din nou implicata in afaceri. Ne-am vazut din ce in ce mai rar. Acum, sunt departe de tot. In strainatate. Iar cartea aceea, e blogul acesta care contine peste 300 de Povestiri din cartier.

– Unde esti Marceluca? Mi-e dor de tine! Am atatea lucruri sa iti povestesc!

Voua ce va mai fac prietenii din copilarie? Stiti?

Reclame

1 mai cu martieni


Tata fusese foarte exigent cu noi, când eram mici. Eram trei fete în casa şi el ţinea foarte mult la reputaţia lui şi a familiei. Aşa că nu ne prea lăsa să ieşim în oraş, să mergem des la discoteci şi nici la petreceri. Exigenţa aceasta a lui ne-a marcat, pentru că ne-am simţit private de unele distractii si bucurii ale adolescenţei. Si cum adolescenţii sunt mereu tentaţi să facă exact invers de ceea ce le ceri, nu puteam să fac notă discordantă. Ştiam că în ziua urmatoare, de 1 Mai, părinţii mei merg la pădure, la iarba verde, fac gratare, culeg flori de câmp şi alte activităti din acestea. Eu nu vroiam la padure. Că nu-mi plăcea, pe vremea aceea. Era prea sec, nu era apa, nu te puteai dezbrăca prea tare că erau ţânţari aşa că, vroiam la Someş. Şi cum nu aveam voie sa merg singura, mai ales ca era să ma innec de vreo două ori, am optat să am grijă de verişoarele mele mai mici. Părinţii lor, lipseau câteva ore, de acasă. Cu o zi înainte, un coleg dintr-a XII-a, mă invită să merg, cu un grup de prieteni şi prietene, unde credeti? La pădure. Ei, aşa mai merge! Evident că accept. Ii povestesc mătuşii ce intenţii am, ea revine mai devreme acasă şi plec cu colegii. Foarte încântată, cu costumul de baie pe mine, “just in case”, cu pachete de mâncare si pătura. Pentru cei care nu au trecut prin Dej, va povestesc ca e un oraş, aşezat că într-o căldare între 7 dealuri, unele împădurite. Uneori il numeam în glumă, “oraşul celor 7 coline”. Undeva mai jos de gară, este un punct de confluenţa a Someşului Mic, de la Cluj şi Someşului Rece ce vine dinspre Beclean. De acolo, din punctul acela, curge Somesul, un râu cu ape adânci şi cu multe povesti. La ora stabilită, mă întâlnesc cu Daniel şi cu restul grupului. Urcăm pe strazile în pante pe un deal înalt, Bacău, unde câteodată au loc consursuri cu planoare. Cautăm un loc în care să ne aşezam, aproape de pădure. Facem un popas. Scoatem gratarul, facem foc, fum, prajeli, salate, muzică bună la casetofon. Ei, ne-am cam plictisit. Să fim şi noi ca bătrânii? Ne adunam bagajele şi coborâm pe Râpa Dracului, o vale deosebit de abruptă pe un teren accidentat si instabil, unde se produceau de multe ori alunecari. Daniel, mai nesigur pe picioare, aluneca si o distanta de cativa zeci de metri coboarî pe şezut, zgâriindu-se de lespezile de piatră.  M-a pufnit râsul spre enervarea acestuia, jenat de situaţie. Ajungem în şosea, aproape de Viile Dejului şi urcăm pe lângă Someş, vreo doi kilometri, cu rucsacurile în spate, mai pe cărare, mai prin stufăriş. Aveam părul lung, roşcat deschis, de culoarea aramei, pe care îl ţineam în nişte coade prinse în vârful capului, şi-mi ajungea până aproape de talie. Il prindeam cu biluţe sau buline. Se găseau destul de greu, pe vremea aceea. Erau colorate în galben şi roşu. Aşa era inspiraţia momentului. La un moment dat, una dintre fete exclama, undeva în urma mea.

–          Uite nişte cireşe. Noah, au dispărut.

Mă uitai atentă. Ce cireşe? Suntem in stufăriş.

–          Uite-le din nou. Nişte fructe roşii.

Pesemne ca o fi tras şi ea ceva din sticlele cu bere ale băietilor. M-am lămurit când mi-a pus mâna în păr.

Am ajuns pe un banc de nisip şi ne-am oprit. Un nisip fin, din aluviuni ne gâdila tălpile. Am facut baie în Someş. Era cald afară şi noi eram încălziti de drum. Am iesit din apă verzi, ca nişte marţieni dar răcoriţi. Apa Somesului mic, trecea pe langa combinatul de porci de la Bonţida şi acolo se deversau diferite chestii. Parcă era plină de mătasea broaştei. Statul la soare ne-a dat reflexe roşii. Când am ajuns seara acasă eram o combinaţie puternică intre un rac fiert şi un broscoi uriaş. Mama m-a întrebat ce am păţit, ca parcă fusesem sa am grijă de fetiţe, fara să-şi facă iluzii că îi voi da explicaţia adevarată.

–      Pai sa vezi. Am stat la plajă în balcon.

cei mai buni prieteni


Stau amandoi fata in fata, glumind, in timp ce in sala de restaurant se aud murmure si clinchete de pahare si tacamuri. Cei doi baieti, printre glume, savureaza feliile de pizza si fac comentarii asupra unor evenimente recente.

Madalin si Codrin, sunt prieteni buni. De cand se stiu. De la gradinita. Parintii lor se cunosc, iar relatiile de genul acesta sunt destul de solide sa reziste timpului. Tatal lui Madalin, e inginer si are o firma de constructii, astfel ca fiul, stie précis ce facultate va urma si ce va face de acum inainte. Spiritul organizatoric, disciplina, conseventa si autoritatea sunt cateva de trasaturile care ii definesc caracterul. Codrin are un alt fel de familie. Mama contabila iar tata functionar la vama. Un tata dur, nepasator fata de problemele familiei, micul tiran al casei. Frustrarile de la serviciu si le revarsa asupra sotiei si copilului. Orice lucru, cat de marunt e un motiv ca acesta sa scoata cureaua si sa il bata pe Codrin. Ce il doare cel mai tare pe baiat e ca, mama sa, nu ii ia apararea niciodata, poate de frica agresivitatii barbatului. Chiar si acum, cand are aproape 20 de ani, tatal mai are cate o “scapare” si ii mai arde cateva curele, fiului, peste spate. Altfel, la serviciu, e cel mai bun si mai saritor coleg. Niciunul dintre colegii sai nu si-ar imagina la ce calvar isi supune omul acesta deschis si glumet, familia.Un om cu doua masti.Deosebit de atent cu imaginea sa publica, dar indiferent fata de copil si de sotie. O indiferenta care se manifesta in multe feluri. De mic, Codrin s-a obisnuit sa nu primeasca bani de buzunar. Ca sa castige ceva, sa isi permita si el mici nimicuri sau cateva dulciuri, mai apoi cate o iesire in oras, si-a cautat de lucru, dupa orele de scoala. Azi, Madalin, l-a invitat in oras. A fost suparat rau ca in timp ce era la ora de sport cineva i-a spart vestiarul. I s-a furat portofelul cu acte si bani si telefonul mobil. I-a sus tatalui, despre patanie si acesta l-a chemat sa ii dea bani de buzunar.  Ca sa treaca mai usor peste pierderea aceasta, l-a luat pe Codrin la o pizza. Acesta din urma, statea degajat la discutii si incerca sa il consoleze pe bunul sau prieten, la care apela de cate ori avea nevoie de ceva. In sinea lui isi zise:

–             Lasa ca are de unde! E un fraier. Are taica-sau destui bani, ce mai conteaza cateva milioane? Cred ca daca ar sti ca eu i-am luat portofelul, banii si telefonul nu ar mai vorbi cu mine o vreme. Apoi ii va trece supararea si am redeveni amici. Asa e el, mai sentimental.

–             Auzi Codrine, zise Madalin. Mi-a trecut supararea. O sa fiu mai atent alta data. Unde ziceai ca te inscrii la facultate?

–             La Teologie. Imi place meseria asta, mai ales ca am mai cantat in corul bisericii. Ce nu-mi place e sa postesc. Dar am vorbit cu prietena mea, cu Nicoleta si mi-a promis ca tine ea posturile in locul meu. E mai greu de intrat, dar dupa absolvire, daca prind un loc bun, sunt om pe toata viata. Chiar si la tara e fain sa fii popa. Vin credinciosii cu de toate. Si vin, pentru ca au nevoie de popa, la orice eveniment, nunta, botez sau inmormantare. Iar femeile, au nevoie uneori sa mai discute despre problemele lor si cauta sprjin la biserica. Iar in zona aceasta, a sufletului si a spiritualitatii, nu exista sfarsit.

–             Hmmm. Si se poate asa, sa tineti posturi in parteneriat?

–             Da. Cine mai stie? Doar nu te cauta nimeni in burta. Si Nicoleta e foarte dispusa sa faca asta. Mai ales ca ea  mai plinuta, are ocazia sa slabeasca.

Codrin manifesta tot felul de mici rautati. E invidios pe toata lumea si nu se da in laturi cand era vorba de o mica intriga. Pe Nicoleta a cunoscut-o la firma la care lucreaza. Din primele zile, a inceput sa o sicaneze, sa le spuna sefilor ca nu e suficient de competenta pentru job-ul ei. Apoi, cand a vazut ca in ciuda micilor sale barfe, pozitia ei e solida, si-a reconsiderat atitudinea. A inteles ca decat sa ii fie dusman, mai bine prieten. Avea mult mai mult de castigat. Asa ca a inceput sa fie foarte amabil, ii aducea flori, a invitat-o de cateva ori in oras, gentiletea intruchipata. Ea, a cedat in cele din urma, si de atunci sunt aproape nedespartiti. El nu o lasa singura nici un moment, si e autoritar cu ea. “Nicoleta du-te acolo! Nicoleta fa aia, fa cealalta!” Si ea nu obiecteaza. Se executa imediat ca si cum nu ar remarca faptul ca el ii ordona pe un ton ridicat.

–             O iubesti? Intreba intr-o zi un alt amic, care asistase la o astfel de scena.

Raspunsul lui Codrin, il nauci.

–             Ei, nu o iubesc. Dar ea are nevoie de mine, sa fiu langa ea. Stii bine ca ea e mai mare decat mine cu 4 ani, si e stresata ca are niste probleme mai delicate. Nu poate avea copii. Medicul i-a zis ca are uterul infantil. Si de atunci e depresiva. Mi-e mila de ea. Nu o pot parasi.

Cu siguranta ca Nicoleta habar nu avea de “dragostea” iubitului ei. E convinsa ca el o iubeste si ca e el mai bun prieten al lui. Altfel e o fata inteligenta, insa el i-a prins punctual slab, si o exploateaza. Cum va fi noua lor familie, pentru ca ei si-au propus sa se casatoreasca peste 3 ani? Nu e greu de ghicit. Cum e tatal e si fiul. Cat de buni prieteni vor fi Madalin si Codrin dupa cativa ani? Nici asta nu e greu de ghicit. Fraierii se mai desteapta uneori. Nu raman toata viata, fraieri. Oamenii fara caracter insa, raman neschimbati. Prostia si nesimtirea sunt boli incurabile.