Arhive blog

Banii


În încăperea modestă, ce găzduiește cu generozitate cele trei birouri și un dulap cu rafturi, lumina de afară intră prin geamurile înalte, șuvoaie sidefii, răsfirate peste tot. Patru tineri intreprinzători, toti in jur de 35 de ani, fiecare cu afacerea lui, împart același spațiu, într-o casă veche cu curte comună, de pe strada Napoca și costurile de întreținere. Toți sunt la început, cu modeste reușite în domeniu dar dornici de a face ceva. Lucia și soțul ei, Gheorghe, au o mică afacere cu mobilier personalizat. Recent căsătoriți, amândoi la a doua experiență, vor să treacă de la condiția de producător de mobilă în garaj, la cea de producător adevărat. Lucia e de un dinamism excesiv. Vorbăreață, convingătoare s-a format pentru comunicare, într-o agenție de asigurări. De multe ori nu are bani însă nici măcar de biletul de autobuz și vine din Gheorgheni până în centru pe jos, încălțată însă cu pantofi cu tocuri înalte. Trebuie să creeze aparența unei persoane sigure pe ea, cu o ținută ireproșabilă, cu o anume situație. ” Știi, in domeniul vânzărilor, totul depinde de impresia pe care o creezi. Clientul te scanează din clipa în care ai intrat pe ușă. Primele 13 secunde sunt decisive pentru decizia pe care el o va lua, de a colabora cu tine ori nu. Există un cod comportamental, nonverbal.”
Matei e designer la o tipografie și designer privat pentru clienții pe care îi poate lua singur, de multe ori dintre cei ai firmei la care e angajat. Adeptul lucrurilor făcute cu pași mici și siguri, nu se prea implică în ceva ce nu poate anticipa.
Dana are o mică agenție de publicitate și încearcă să intre pe piață pregătind un catalog pe domeniul auto. Între toți cei patru e o relație ciudată. Fiecare trebuie să urce, fiecare are nevoie de informațiile celuilalt și chiar sunt intr-o anume competiție.
– Dana, vino să îți prezint pe cineva.
Lucia avea un musafir dar Dana, ocupată cu un agent nu îl dăduse atenție.
– Florin Zărnescu, se prezentă el întinzând mâna.
Dana întinse și ea mâna, prezentându-se și îl fixă cu privirea. Un bărbat trecut de cincizeci de ani, purtând pe obraz povara unei suferințe. Părul cărunt, uleios, hainele șifonate și mâna lui uscată, cu unghiile tivite ușor cu negru, sprijită pe baston îi da senzația unui bărbat singur și bolnav. Întoarse privirea spre Lucia, așteptând să îi spună ceva despre bărbat.
– O să îl las pe domnul Florin să îți povestească singur. Are o poveste interesantă și cine știe, nu ar fi exclus sa îl poți ajuta cumva.

Danei îi plăcuse jurnalismul. Era viața ei. Trăise din plin anii lucrați în redacție, cu o tensiune maximă. Avea impresia că trăise pentru câteva vieți, într-atât de condensate i s-au părut evenimentele și tot ce acumulase. Meseria i-a fost marea pasiune. Dar până și marile iubiri au perioada lor de glorie, după care se îndreaptă spre asfințit ori poate doar spre linia orizontului. Ziarul la care lucra intrase în faliment, în momentul în care lumea era răvășită de atentatele din 11 septembrie, din Statele Unite. Apoi a urmat divorțul, mutarea în alt oraș, o viață nouă, luată de la zero, o lume nouă, dură, fără nici o persoană cunoscută în jur, în care cuvântul fiecărei zile se numea ”supraviețuire”. Făcuse, în timpul cât lucrase la ziar, câteva contracte de publicitate, pe oferte de materiale promotionale personalizate: agende, pixuri, calendare, scrumiere. A zis că e o bună idee să încerce acum. O va ajuta să treacă peste impactul atâtor schimbări. Chiar s-a dovedit inspirată ideea. Și-a găsit repede clienți, a făcut contracte, a inscriptionat materialele le-a dus clienților și sărbătorile au gasit-o optmistă, cu ceva bănuți în buzunar. Dar asta a fost pentru cadourile firmelor la sfârșit de an. Și acum? La început a avut senzația că are o agenție de publicitate dar acum, nu mai avea contracte. Doar nu era sa aștepte iar zece luni ca să caute iar clienți pentru acele materiale! Dar ce face oare o agenție de publicitate, în celelalte luni ale anului? Chiar așa! Ce face în general? Avu pe moment revelația unei mari tragedii. In ce se băgase? Își înființase o agenție de publicitate fără a ști măcar ce e asta? Pe cine să întrebe? Căută prin librării cărți de specialiate și chiar găsi una interesantă despre publicitate și marketing de gherilă. O citi de câteva ori. Ideile i se pareau absolut geniale. Cum să obții profituri maxime cu investiții foarte mici sau cum să relansezi o afacere ce se îndreaptă spre faliment, cu o strategie publicitară. Află că punctul de plecare în publicitatea de gherilă nu este grafica, titlul sau efectele speciale ci forța unei idei. A face publicitate nu înseamna a vinde un produs publicitar ci a stabili nevoia de promovare a firmei, a serviciilor ei ori produselor și a creea pe baza unor idei noi, campanii complexe, asociate. Filtră tot ce știa ea despre publicitate prin noile informații abia obținute. Și-ar fi notat cu atenție dar fiecare frază din carte îi părea interesantă. Începu să își facă prieteni pe internet persoane care lucrau în acest domeniu și află o mulțime de lucruri și idei noi. Apoi își cumpără cărți despre vânzări, pe care le citi cu aceeași ardoare, descoperind tehnicile și strategiile de vânzări. Înțelese că publicitatea e o industrie și nu una oarecare ci una în care se lucrează foarte inteligent, cu idei inovative și produse noi. În fiecare zi apărea ceva nou. Ca să intri pe aceasta piață era nevoie de investiții ori ea, nu avea bani de investit. Așa că îi veni ideea unei asocieri. Căută și chiar găsi repede un tip ce se afla într-o situație asemănătoare. Matei nu dorea, neapărat, să devină un om de afaceri. Lui îi era confortabil că avea jobul său, bine plătit și se mulțumea dacă mai ciupea câte ceva, suplimentar.

– Doamna Dana, știu că vă uitați la mine cu neâncredere. Omul pe care îl vedeți acum e atât de diferit de cel care eram acum cinci ani. Acum cinci ani, eram un milionar. Nu zâmbiți. Am fost milionar, de adevăratelea. Am câștigat la loterie foarte mulți bani. Am cunoscut fericirea de a fi foarte bogat, dincolo de ceea ce aș fi putut visa eu vreodată. Din angajatul unei fabrici de mobilă, am devenit cel mai invidiat om din țară. Căpătasem niște puteri nemaipomenite. Banii îți iau mințile. Cum s-a aflat că am câștigat la Loto, am început să fiu urmărit de diferite persoane care îmi cereau bani. Telefonul suna mereu cu tot felul de cereri, rugăminți și propuneri. Doar eram cel mai bogat. Mă așteptau la ușă măicuțe, oameni necăjiți, profitori, oameni care imi propuneau diferite afaceri. Din omul simplu care eram până atunci, m-am trezit peste noapte, un om cu geutate, cuvântul meu cântarea greu. Mulți doreau să îmi fie prieteni. Și multe femei frumoase îmi ieșeau în cale. Încet, încet nopțile mi s-au transfomat în zile. Mereu însoțit umblam prin restaurante și discoteci. Eu plăteam totul cu generozitate. Doar aveam bani! Apoi, am plecat din țară, cu prieteni. Am făcut câteva croaziere. În trei ani, am terminat totul. Toți banii. Trebui depus un efort să cheltui banii aceștia. M-am trezit singur, fără prieteni, fără bani. Dintr-o dată, am coborât din slăvi pe pământ, fără parașută și am redevenit cel ce fusesem înainte. Am avut o șansă care am lăsat-o să mi se scurgă printre degete, ca nisipul.
– Păcat! Ați avut o mulțime de bani și nu ați știut ce să faceți cu ei.
– Se spune că primim doar cât putem stăpâni.
– E posibil. Și ce pot face eu acum, pentru dumneavoastră?
– După ce am rămas fără bani, mi-a fost greu să mă obișnuiesc și am început să gândesc, să văd ce e de făcut. Mi-am amintit de cei care îmi propuneau diferite afaceri în care să investesc și eu îi refuzam. Uneori mergeam la întâlnirile cu ei din poliețe. Acum am o mulțime de idei de afaceri dar nu mai am bani de investit. Aș intra cu cineva într-o afacere. Asta vreau să vă rog. Poate că întâlniți pe cineva care sa se implice, care vrea un partener ori o ideee de afacere.
– Eu personal, nu am bani. Dar o să mă gândesc între timp. Dacă dintre cunoscuții mei sunt interesați, vă pun în legatură.
Bărbatul mai stătu puțin să-și termine cafeaua. Gestul cu care ducea ceașca la gură voia să pară rafinat însă înfățișarea lui creea o imagine total opusă. Se ridică și plecă în cele din urmă. Dana îl văzu cum se îndepărtează traversând curtea șchiopătând, sprijinit în baston și un moment îi fu milă. Cât să fii de iresponsabil, să te distrugi pentru bani?
– Ce spui? E un cunoscut al soțului meu. Și e inginer.
– Ce să spun? Trist. Ce energie uriașă pot avea banii? Cumpără și vând o lume întreagă. Doar sufletul omului nu-l pot cumpăra, pentru că nu poate fi atins.

Reclame

La mulți ani, prieteni dragi!


Dragi prieteni, un sfârșit de an înseamnă doar un scurt popas, pentru a arunca o privire în urmă. Nu-mi plac bilanțurile. Dar mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat în viata mea, în ultimul timp. Am primit lecții și am învățat, mai mult decât în întreaga mea viață. Atunci am înțeles că, deși știu mai multe, știu atât de puțin. Am învățat că, oricine își întinde mâinile în mod constant către ceva, va primi până la urmă. Că e foarte ușor să faci visele să prindă viață, începând cu un simplu contur. Am învățat că dacă privesc lucrurile de aproape, voi pierde esența. Dacă vreau să primesc frumusețe și iubire, să ofer la rândul meu. Să continui să o fac chiar și atunci când nu primesc nimic in schimb. Am aflat cum trebuie să mă protejez de propriile gânduri și cum le pot transforma într-un balsam pentru suflet. Că este important să cunosc multe dar este important să știu ce să cunosc și ce să ignor. Am învățat că răbdarea este cheia bucuriei. Am aflat că nu sunt decât o picătură într-un ocean și întreg oceanul e o picătură.

Am învățat să mă înconjor de oameni frumoși sufletește și am descoperit că adevăratele prietenii sunt cele pe care nu le desparte nici depărtarea nici timpul. Am trăit un timp minunat și nu-mi doresc nimic pentru anul care vine, dintr-un simplu motiv. Ceea ce va fi, va fi!

La mulți ani minunați, prieteni dragi, care străbateți drumurile vieții, alături de mine! Să fie anul care vine, pe măsura viselor voastre ori chiar să le întreacă!

clock

Recomandarile zilei


Am dat o tura pe blogurile prietene si am citit, materiale diverse. Azi va fac cateva recomandari de lectura, in registre diferite. Sper sa va placa:

asta nu e d-aia, nu?
Acum câţiva ani ne adunasem o grămadă de inşi la mamaie, pe vremea când era casa aia în care creşteau copaci sub mese, nu casa astalaltă care va fi terminată de strănepoţii mamei mele. Şi cum ne adunasem noi pentru că a doua zi era o pomană sau ziua de naştere a lui mamaie sau amândouă în acelaşi timp, pentru că am o mamaie descurcăreaţă care ştie că dacă face pomană rămâne mâncare şi pileală şi pentru sărbătorit ziua ei, s-a făcut noapte şi a trebuit să ne împrăştiem la somn.
A făcut deci mamaie o împărţeală pe paturi, astfel că eu aş fi dormit cu fi-mea şi cu o nepoată de-a lui mamaie. Nepoata aia era o minijupată peste copane hipopotamice, care muncea la barele din Italia, dansa pe ele până le dădea luciu. Una încurcată cu un turc prin Italia, cu care vorbea foarte des la telefon în italiană numai ciao, amore pe diverse tonalităţi – îmi imaginez că fiecare tonalitate avea sensul ei în discuţie, ca la câini, adică şezi mumos spus blând e stai, dragă, jos!, iar şezi! ţipat e un soi de stai, dracu, jos!.
(continuarea o puteti citi aici) http://www.mixy.ro/2013/05/21/asta-nu-e-d-aia-nu

acțiune și reacțiune?
“Poate că și tu ai primit un mail cu articolul de mai jos.
Sau poate nu.
L-am citit.
Nu sunt de acord cu tot ce scrie aici, dar mi-a dat de gândit.
Tu ce zici?
De ce oamenii inteligenți eșuează și proștii reușesc în viață ?
Andrei Chira

M-am intalnit ieri la supermarket cu un vechi client de pe vremea cand lucram in IT si mi-am adus aminte de un lucru pe care mi l-a spus demult, acum vreo 6-7 ani, cred.Nu mai retin acum care a fost exact situatia atunci dar gasisem eu o solutie mai creativa sa-l ajut” (Continuarea aici)
http://incertitudini2008.blogspot.de/2013/05/actiune-si-reactiune.html

Papucii
Pantofii au fost intotdeauna o moda, atat in occident, cat si in orient. Exista, totusi, cateva diferente intre papucii orientali si cei occidentali, diferente ce provin din stilul diferit de viata. In occident, papucii sunt purtati oriunde, ca o protectie, chiar si in casa. De aceea occidentalii nu prea au covoare pe jos, caci umbla incaltati prin casa lor. Insa in orient, papucii sunt usori, comozi. Conteaza mai putin protectia pe care o ofera, cat e important sa te simti bine in ei. (continuarea aici) http://printreextreme.wordpress.com/

Si daca ma intorc cu flori…?


Am lipsit si mi-ati lipsit. A trecut ceva vreme, nu multa, dar uitarea vine repede. Ma mai tineti minte? Sunt o fata, din vis. Am fost plecata pe carari straine sa caut primavara. Si m-am intors. Am gasit-o pitita prin parfum de liliac si zumzet de albine. Acasa va pegatiti de Paste. Pe aici lumea a si uitat. Au trecut deja de o luna. Mi-a insa sufletul impartit. Stiu ca am de recuperat. Ca ati scris, si ati scris, si ati scris. Pana atunci, ca trimit un salut in miez de primavara iar urarile calde de Paste, peste doua zile. In aceasta seara, am insa o poveste, o continuare a povestii fara sfarsit de data trecuta..atat de trecuta. Va imbratisez cu drag pe voi, prieteni dragi, care ati mai trecut pe aici si care mi-ati lasat mesaje cu drag, cu dor si cu „rabdaaaaareee”. Si daca ma intorc cu flori, cu flori suave si parfumate de liliac, o sa ma iertati?

-lilac-flowering-branches-spring-flower-close

Cu botul pe labe


George o gasise Magda tocmai din nordul tarii. A venit din Rovinari, un oras muncitoresc, saracacios, iar in ciuda faptului ca era locuit de mineri, oameni care pe vremuri aveau salarii mari, arata ca dupa dezastru. De fapt asta era realitatea locului. Dezastrul din minerit iesise la suprafata, negru si murdar, ca un miner la iesirea din sut. Asa ca mutarea la Cluj fu echivalentul cu a se muta undeva in occident.Poate ca si asta dorea. Sa dispara dintr-un peisaj care nu ii mai placea. Se acomoda perfect cu atmosfera, cu oamenii si cu felul lor direct si sincer de a fi, atat de diferit fata de comportamentul oltenilor. Ramasese impresionat ca ardelencele, desi fac niste figuri de blegute, de mana mereu cu sotul ori prietenul, sunt de fapt sefele casei. La ei, la Rovinari, femeia sta acasa, e intretinuta de barbat, are grija de copii, gateste si e mereu tinuta din scurt. Cu toate acestea, remarca incantat faptul ca, prin comparatie, casele ardelenilor sunt mult mai asezate si mai organizate, fiecare membru avand rolul lui bine definit in familie.
– Maica, hai te rog acasa. A venit sora-ta din Grecia si vrea sa te vada. Convins de disutia cu mama, dorul de sora pe care nu o vazuse de cativa ani, de cealalta sora de acasa si de nepotei, isi facu bagajele si porni la drum, cu trenul. Nu singur, ci cu prietena care nu accepta sa ramana singura acasa. Cum ea se pregatea mereu pe ultima suta de metri si nu avea notiunea calatoriilor si nici stresul lor, urcara in taxiul ce incepu sa goneasca spre gara, in ultimul moment cu privirile pe ceas ca pe cronometru.
– Grabiti-va va rog, ii spuse ea ferm taximetristului. Mai avem 10 minute pana pleaca trenul si nu avem biletul cumparat.
Taximetristul o privi zambind. Cunostea deja genul de calator asa ca nu obiecta. Facea parte din meseria lui.
– Incerc sa ajung cat mai repede. La care gara sa va duc? La cea noua ori la cea veche?
Tanara se afla in fata unei dileme. La asta nu se gandise. Dadu un raspuns la intamplare.
– La cea veche. Nimerise. Ajunsi in gara, il aseza pe el la coada si ea se duse sa vada de pe ce linie pleaca trenul. Linia intai. E foarte bine. Calatorii asteptau infrigurati pe peron. Lume multa, colorata, bagaje, sacose, cumparat de reviste, bomboane si sucuri.
– Am reusit, spuse George victorios aratandu-i biletele si cedandu-i-le. Se urcara in compartiment si se instalara confortabil.
– Ai vazut ca am ajuns la timp?
– Da draga, dar de ce atata stres?
– Ei, si daca pierdeam trenul ce era? Mare lucru. Venea altul. Pana la urma tot ajungeam la destinatie.
Usa compartimentului se deschise intrerupand conversatia.
– buna seara! Biletele si legitimatiile la control!
– Buna seara, zambi ea. Da-i te rog domnului controlor biletele.
– Parca ti le-am dat tie.
– Nu, deloc. Spuse ea bagand mana intr-un buzunar si dovedindu-i ca nu le are.
George se facu rosu si incepu sa se caute, in buzunarul de la sacou, la blugi. Magda deschise poseta lent, ca intr-o doara in timp ce conductorul era aproape convins ca nu au bilete.
– Aha. Le-am gasit. Erau in poseta. I le intinse cu nonsalanta conductorului. Acesta le composta si pleca grabit, sperand la alti calatori fara bilet.
De la Cluj la Targu Jiu este o distanta, cam 400 de kilometri asa ca era timp destul de discutii ori de citit. In Teius au ajuns tarziu, pe la 3 noaptea. Trebuie sa schimbe trenul. Nu e sigur de informatiile primite prin serviciul telefonic CFR si nu stie cu precizie la ce ora are legatura. Magda insa nu are apasari. In 24 de ore sigur vine ceva. E agitatie mare, au sosit doua trenuri, calatorii vin, pleaca, urca, coboara. George si Magda coboara pe peron, dezorientati, cautand incotro s-o apuce. O gara strain, prina intre doua trenuri si acele ceasornicului, oameni admoriti pe jumatat forfotind fiecare catre calea sa. Cine sa ii orienteze? ”Ghiseul Informatii” sta scris cu litere aurii pe un fond bej murdar. O cucoana bosumflata dincolo de ghiseu. George o interpeleaza, cu o voce stinsa, de teama sa nu ii eplodeze o grenada in mana.
– Nu va suparati, la ce ora si la ce linie pleaca acceleratul spre Targu jiu?
Degeaba. Tonul inrebarii nu avu darul sa o domoleasca pe cucoana ce se rasti intr-o ploaie de cuvinte.
– Pai ce tot latru eu aici de o jumatate de ora?!!! De ce nu sunteti atent? Si continua pe aceeasi nota fara sa ii ofere informatia.
Magda asista suprinsa la avalansa ”metaforica” recitata pe un ton rastit.
– Ei dracie! Lasa-ma pe mine! Intorcandu-se spre functionara in uniforma prelua conversatia cu siguranta omului care stie ce vrea si nu arevreme de pierdut.
– Doamna, aici, deasupra scrie Ghiseu de Infomatii nu Cusca. Nu sunteti pusa aici sa latrati ci sa faceti niste servicii. Sa dati informatii. Sunteti platita din banii nostri, daca nu va place ce faceti, cautati-va alt job. Si acum, acceleratul de Targu Jiu? Functionara a ramas fara replica.
– E in gara pe linia trei. Trebuie sa porneasca. Tinerii s-au intors in graba sa prinda trenul iar ceilalti calatori care asteptau cu teama la ghiseul razboinicei functionare au izbucnit in ras.
– Foarte bine i-ati spus. Asa obraznicie nu mai pomenesti. Trebuia sa o puna cineva cu botul pe labe.

Ochii negri de acasa


CIMG5105-1Parca masinuta, un Opel negru, vijelios, in fata cafenelei de parca s-ar fi grabit sa nu intarzie. Nu avea unde. Acasa nu il astepta nimic, nu avea pe nimeni aici. Doar sperante fluturandu-i in suflet. Are zambetul larg si deschis al omului cu ganduri curate. Sta la volan. A oprit motorul si continua sa vorbeasca la telefon. Zambeste, rade, ii vezi fericirea pe fata. Coboara in cele din urma inchizand in telefon cuvintele de ramas bun, catre necunoscuta de la celalalt capat al firului. Din doi pasi, strabatu portiunea de terasa din fata cafenelei. Intotdeauna isi facea apartitia ca un tzunami. Se opreste brusc, cu efect, in usa si aruncand o privire cuprinzatoare, ii saluta pe toti cei prezenti, cu o voce tanara si puternica, auzita sigur in toate apartamentele cartierului.
– Salam aleycum, Alah!
Zambi, isi duse mana la inima si apoi intra sa dea mana cu fiecare dintre clienti, devenit deja prieten de cafenea si obisnuit al localului. Memet e tanar. Parul negru corb pana pe umeri, lasa sa se vada doar ici colo cate un fir argintiu. Mai are vreme sa albeasca. Are doar 30 de ani. E plin de energie. Parca da in clocot. Cand este el prezent, intreaga suflare a cafenelei se anima. El singur face cat un stadion de turci la un loc. Cand este meci de fotbal, sta langa televizor, atent, striga, vocifereaza, da din picioare gata sa marcheze el in locul jucatorilor de pe teren. Rade, uneori danseaza cativa pasi din piesele lui preferate, ridicadu-se brusc de la masa de joc si apoi intorcandu-se sa continue. Canta, Karadi Kaslari, o meloie trista despre o fata cu ochi negri din trecutul sau, probabil. Fata lui frumoasa lasa sa se vada o anume eleganta si rafinament. Ochii ii sunt negri, umezi si incinsi, cu sprancene frumos arcuite. L-ai putea banui ca a trecut pe acolo o mana de cosmeticiana. El e insa natural. Poarta blugi si o bluza mulata. Peste ea un pulover gri. Usor, in urma, simti un parfum fin, plutind ca o adiere de perdea. Se intoarse de la serviciu. Are un mic business. O frizerie intr-un orasel apropiat. Nu castiga mult, dar suficient cat sa traiasca decent, linistit si fara stresul comenzilor unui sef. Nu vorbeste despre viata lui. Sunt episoade pe care vrea sa le uite. Nici despre cum a ajuns in Germania, dupa ce s-a imbarcat din Istambul, pe o nava ce calatorea spre Danemarka. I-a fost de ajuns ca a trait experientele acestea. Pe atunci avea doar 20 de ani, era mai energic, divortase recent de fata pe care i-o alesese familia. Avusese si ceva probleme cu politia pentru un scandal pe stadion. Viata lui de aici trebuia sa fie una noua, sa ii linisteasca vulcanul din suflet. I l-a mai linistit. Greutatile de inceput, statutul de emigrant, senzatia ca nicaieri nu esti in locul tau l-au mai inmuiat putin. E trist ca nu isi gaseste o fata potrivita pentru el. Dar are sperante. Cauta. Se intoarce spre bar si striga din fundul salii.
CIMG5137-1
– Wo is mine cay? Unde e ceaiul meu? Parca dinainte de a sosi, ceaiul lui trebuie sa fie pregatit, exact asa cum ii place lui, negru-rosiatic, sa nu poata citi prin paharul de sticla, si cu patru cubulete de zahar. Isi ia ceaiul si da cu ochii de Ahmet care citeste ziarul.
– Salut, frate! Ce faci?
– Bine multumesc. Citesc putin.
– Asculti muzica? Telefonul lui Ahmet, conectat la internet reda de pe youtube o piesa trista. ”Bir Selam Sal Sabah Olsu” , ”Intr-o marti de dimineata” Frumoasa piesa, spune Memet. Se aseza langa el. Ahmet ii insinse mana.
– Viel gluck zum Geburtstag, Memet! La multi ani si mult noroc de ziua ta!
Memet il privi contrariat. Se uita in jur sa vada ce se intampla. Lumea isi vedea linistita de joc.
– De unde stii Ahmet ca e ziua mea? Cine ti-a spus? Nimeni nu stie aici cand e ziua mea, d-apoi sa imi ureze La multi ani! Dupa 10 ani, esti primul care ma felicita cu ele ocazia asta.
– Ei, cineva. O zana buna. Important este ca urarea a venit, chiar si acum.
– Ahmet, ce bei? Trebuie sa te servesc cu ceva.
– Nimic. Multumesc. Am deja un Ayran, iaurt cu apa minerala.
– Totusi, ceva de la mine. Un ceai, un nectar de caise?
– Atunci, sa fie un ceai!
Stateau amandoi la masa, impartasind discutia despre neimplinirile lor, despre dorul de casa, despre viata din Turcia si fostele neveste.
– Ahmet, eu am mai fost insurat. Dar oricate femei am intalnit, niciuna nu e ca fosta mea nevasta. Imi pare rau ca am divortat. Stiu ca eu sunt de vina. Am gura mare si ne certam amandoi. Nu sunt rau. Sunt eu zgomotos dar am sufletul cald si moale, ca bumbacul. I-am scris anul trecut si am vrut sa ma intorc la ea. Acum nici nu mai vrea sa auda. Nu stiu ce o fi fost in capul meu. Dar tu? Tu de ce esti inca singur? Ai fost insurat?
– Da. Dar am divortat si ea la scurt timp a murit. A fost injunghiata de unul dintre multii ei parteneri. O averizasem cu cateva luni inainte de parca aveam un presentiment. Imi pare atat de rau ca nu am putut face nimic. A fost o femeie frumoasa si am iubit-o foarte mult. Mda. Asta e viata. Trista.
– Lasa, Ahmet. Vorba cantecului, Maine poate o sa fie mai bine. Il batu prieteneste pe umar si se muta pe un fotoliu inalt si rosu, langa aparatele de jocuri. Nu era impatimit al jocurilor. Il saluta pe Zafer, apoi il cuprinse cu bratul dupa gat. Cum Zafer, un tanar de varsta lui, insurat dar trist de viata aleasa de familie pentru el, nu protesta, il scutura si il trase de pe scaun silindu-l sa se apere si sa se ridice de pe scaunul sau.