Arhive blog

Dreptatea unde e? (2)


La începutul lunii lui Brumărel, când codrii își așază cununi de aur și aramă iar deasupra lor, vălul unui cer blând, de un albastru adânc, Iancu de Hunedoara se întoarce în castel, pentru scurtă zăbavă. Curtea palatului răsună de forfotă. Se fac rânduielile pentru toamnă, beciurile se umple de provizii. Zi de zi, căpitanii vin la sfat în sala armelor iar apoi fac instrucție cu soldații, pe câmpul din apropiere. Bătălia, una dintr-o lungă campanie fusese câștigată dar creștinătatea, prin însăși papa de la Roma, se pregătește de război. Încă din primele zile ale acestui leat, 1443, a chemat, prin scrisori, creștinii europeni la o nouă cruciadă, pentru izgonirea turcilor din Europa și despresurarea Bizanțului. Tot românii, ungurii, sârbii și bulgarii trebuie să ducă greul, în timp ce restul puterilor europene au trimis doar 15 corabii de razboi.

Iancu șede în iatac, privind umbrele înserării, căzut pe gânduri. Figura sa dârză îl face să pară de stancă. Ai putea să îi buchisești, pe chipul brăzdat, faptele de arme. Ochii săi negri, sub fruntea înaltă, privesc acum departe, în zare. În ei se oglinește moarte și durere. Se întoarce spre doamna Erzsebet, cu zâmbetul acela cald, care ararerori trecea de pragul iatacului. Femeia aceasta frumoasă și fragilă, ce îi poartă pruncul și viitorul, a fost mereu, cel mai de taină și de încredere sfetnic iar în lipsa lui, a ținut frăiele castelului cu mare pricepere și chibzuință. Celălalt fecior, Ionuț are abia zece ani și doarme cu doica, în camera sa.

– Stăpâne, o să biruiești și de data aceasta?

Îngrijorarea ei devenise vizibilă, mângâindu-i chipul și așternând văluri reci, întunecate peste albastrul ochilor ei.

– Nu am altă cale.

– Dar ai destui luptători?

– Niciodată nu sunt destui. Din Valahia, Vlad Dracul mi-a trimis o mână de oameni. În rest, mă bizui doar pe cnejii mei, pe slujitori și pe oștenii cu simbrie. Când e vorba de bătaie, toți se trag înapoi. Cineva trebuie să meargă înainte și să își pună soarta în mâinile dreptății și a lui Dumnezeu.

– Așa cum am mai zis, sunt hotărâtă să purced în călătorie spre Klausenburg. Mă voi ști mai în siguranță acolo și e mai bine pentru copii. După ce voi naște și mă voi simți mai întremată, voi porni mai departe, spre Buda, unde te-oi aștepta, să vii biruitor. Este important să fim văzuți și cunoscuți de nobilii de la curtea regală.

– E bine așa cum spui dumneata, Doamnă. Împreună cu copiii, e bine să fiți mai departe de câmpurile de luptă și de întrigi de palat. Magistrul din Klausenburg m-a asigurat că, totul se va face cu cea mai mare cinste și nu veți duce lipsa de nimic. Când vei voi dumneata, purcede la drum dar nu uita să mă înștiințezi și pe mine.

– Așa am să fac. Nu aș vrea să mă prindă iarna. Drumurile sunt grele iar pădurile pot fi nesigure. Domnia ta, când pleci?

– Mâine, în zori. Nu pot lăsa oștile să mai aștepte și am adunat câți oameni am putut. Mai mulți nu am avut de unde. Nu știu ce mă așteaptă. Îi cunosc bine pe turci. Am învățat că nu se dau bătuți, cu una cu două. Se luptă pe viață și pe moarte. Războiul e viața lor. Când pierd bătălia pe mulți îi așteaptă moartea. Cei fără de noroc mor în razboi. Nu au nimic și nu mai au ce pierde. Sunt soldați și destinul nu e mâinile lor. Dar noi avem de apărat pământul și familiile, viețile urmașilor noștri, libertatea.

– O să mă rog lui Dumnezeu să fie cu tine și să te conducă la izbândă, să te întorci acasă biruitor. Toți ne-am pus nădejdea în Domnia-ta, să ne aperi hotarele, în vremurile acestea grele.

Voievodul plecă odată cu primii zori. Tropotele de cal răscoliră liniștea dimineții, ce se ridica din curtea castelului. Porunci scurte săgetau aerul. Apoi, podul de peste șanțul plin de apă fu ridicat la loc. Pe câmpul din apropriere se mai auzi o vreme larmă și forfotă. Apoi se așternu liniștea. Doamna urmări plecarea de la fereastră. Ceva se rupea în ea cu fiecare plecare a lui și simțea dintr-o dată, greutatea ce cădea pe umerii ei delicați. Cu fiecare victorie a lui, ea se simțea mai bătrână cu câțiva ani. Temerile și îndoieleile măcinau adânc așteptarea. Dar trebuia să fie tare, să fie la înălțimea soțului ei. Soția unui mare luptător nu poate fi slabă. Ea e mama unor viitori luptători și poate conducători așa că e nevoie de disciplină și hotărâre. Gândurile acestea îi dădeau forța de a merge înainte cu demnitate, fără a știrbi măcar o clipă autoritatea soțului ei.

Peste două săptămâni începu pregătirile de plecare. Dădu porunci precise servitoarelor și slujitorilor. Admnistratorul castelului trebuia să vegheze la împlinirea poruncilor434px-Coa_Hungary_Family_Hunyadi_János_(extended)_big.svg ei. Pe la prânz se duse să vadă fântâna castelului. Tinerii turci săpau de zor. Scântei ieșeau de sub uneltele lor și sudoarea le curgea pe fața. Păru mulțumită. Porunci să fie puși să sape doar câteva ceasuri dimineață și câteva după prânz. Să fie tratați ca niște muncitori. Să le fie asigurată mâncarea și curățenia în cămăruțele lor. Într-o dimineață cu brumă groasă, o porni la drum, spre cetatea Klausenburg. Respirația cailor lăsa un abur gros în aerul sticlos. Oricând se putea porni o ninsoare și drumul să le fie oprit ori să fie înconjurați de lupi. Drumurile sunt rele iar la adăpostul pădurii se pot întâmpla multe, chiar dacă acum sărăcită de frunze poți vedea în adâncul ei. Mereu sunt ridicături de pământ ori văioage în care pot sta acunși tâlhari ori sălbăticiuni. Trăsura era însoțită încă trei și de straja puternică. Principesa avea cu ea pe o doamna de la curte, o slujnică tânără, Rozsi ce avea grijă de tânărul domn, Ionuț. Priveau pe fereastra, emoționați de lunga călătorie.

– Rozsi, îmi mai povestești tu mie, cum a fost cu tata și cu corbii?

– Dar ți-am mai povestit,săpâne.

– Dar eu mai vreau încă o dată!

– Bine. Încă o dată, numai. Cand domnul și stăpânul nostu era mic,  mama lui l-a dus la la plimbare, aproape de pădure.

– Era mic?

– Nu prea. De vârsta domniei tale. Mă lași să îți povestesc?

– Da. Ascult.

– Deodată li s-a făcut foame și s-au pus să mănânce. Au întins pe iarbă un ștergar și și-au așezat merindele. Tatăl domniei tale ceru mamei inelul de pe deget, să se joace. Când s-a plictist l-a pus pe ștergar și un corb, ce stătea pe o cracă, a zărit micul giuvaer sclipind în bătaia soarelui. A țâșnit ca o săgeată și l-a înhățat. Și atunci, tânărul domn Iancu luă arcul, cu repeziciune, puse o săgeată și trase nimerindu-l pe corb. Pasărea căzu și în pliscul ei, stătea încă minunatul inel, pe care bunica ta il primise de la însuși regele nostru. A fost o minune și de atunci, a primit numele de Corvinul.

– Și noi suntem neamul Corvineștilor, continuă tânărul visând cu ochii deschiși, la minunata faptă a părintelui său.

Pincipesa Erzsebet e și ea pierdută în gânduri. În timp ce zâmbea de figura serioasă a fiului ei, mai aruncă o privire spre înălțimile castelului, înainte ca acesta să dispară, după cotul drumului.

Reclame

Scriu despre viata- Duzina de cuvinte


M-a prins povestea aceasta cu scrisul ca un virus, ca un tors de pisica birmaneza, ce se aseaza lenesa pe tastatura de la calculator. Ce altceva as fi putut face? Cum sa scot la suprafata atat viata cata am trait? Asa am inceput sa asez pe hartie randuri, randuri, Povestirile din cartier, un cartier ca oricare altul, dar atat de special pentru mine, pentru ca, acolo locuiesc toti cei pe care ii stiu. Apoi au venit Povestirile altfel si Cafeneaua Turceasca. Si povestile au inceput sa se insire una dupa alta, incepand cu vecina ce imi surade cu ochii ei verzi, sticlosi si cu sufletul de serpoaica otravita, ce abia isi scoate nasul din almanahe ori emisiunile de doi bani, de la televizor, pana la matusa Saveta cu papornita ei, in drum spre copiii ori nepotii asezati la oras. Nu l-am lasat deoparte nici pe barbatul tineriu ori pe ungurul, tiganul, turcul ori neamtul care mi-a iesit in calea mea, spunand fara sa vrea o istorie, de care am fost legata cu fire invizibile, oameni extraordinari, cu destine uimitoare, trecuti cu vederea de toti ceilalti. Nu am facut aici nici o lectie de justitie, pentru ca, cine mi-s eu sa ii judec pe altii, cand eu sunt atat de imperfecta? Am plutit intr-un abis de ganduri, m-am pierdut in fiecare dor si fiecare inserare, eu, fata cu ochii de stele si visuri pline de sperante in viitor. De cate ori cand ati citit povestile lor pline de esenta si de dramatism ati exclamat, „nu e posibil! E incredibil!” Sa stiti ca fiecare poveste pe care ati citit-o e adevarata. Oamenii acestia despre care v-am povestit pana acum, sunt cei care m-au invatat sa fiu cine sunt. Povestea mea inca nu a fost scrisa, pentru ca e cea mai uimitoare dintre toate. V-am adus doar franturi din ea. Cand povestesc cuiva prin ce am trecut crede ca fabulez. Dar chiar atunci cand viata mi-a fost potrivnica si apriga ca o scorpie, mi-au zambit si mi-au spus:” trebuie sa mergi mai departe. Nu esti singura. Dumnezeu e sus si vede”. „Dar nu mai pot!“ am replicat eu. Ei m-au asigurat cu certitudinea omului care a strabatut deja calea: “Poti. Nu ti se da niciodata mai mult decat poti duce, dar tu stiai asta.“ Am plans cu furie si m-am ridicat. Pot. Pot! Si am strans din dinti. Am mers inainte ridicandu-mi mersul, viata, experienta. Nu vad capatul drumului ca e pierdut in ceata, dar stiu sigura ca e drumul meu, catre undeva, candva…

Au mai scris in Duzina de cuvinte: Psi, Dana Lalici Scorpio Alma nahe Vavaly eclipsa de marte Roxana Calin Vienela Scorpio2 Fata naiva Dor Lili3d Ioana Soglu

Ingradiri sociale- (partea a doua)


Zilele care urmara, fura pentru Dan chinuitoare. S-a gandit aproape tot timpul la propunerea Alinei. El, barbatul care divortase pentru o tradare, sa accepte asta ca si cum asta, era in firea lucrurilor! Nu se vedea in stare de acest compromis cu propriile principii. Dar daca i-ar cere ei exclusivitate, ce ar putea oferi in schimb pentru masura renuntarilor ei? El nu se gandea, nici pe departe, la o noua casatorie, ori o relatie de lunga durata ar fi fost o mostra de egoism din partea lui, pentru ca asta insemna ca, ea sa isi iroseasca o parte din viata, din tinerete, alaturi de el. Pe de alta parte, nu putea nici sa renunte la ea. O simtea ca o prezenta puternica in viata lui, de parca aceasta legatura era de cand lumea, instituita. Sa accepte propunerea ei ori sa asculte de orgoliul sau de barbat? Dilema il framanta si nu ii putea da de capat. Stia ca daca nu va accepta propunerea ei, relatia lor se va termina si el nu era pregatit sa o piarda dupa ce abia o castigase. Sau cine pe cine castigase? Ea avea dreptate. Nu era dragoste, era altceva. Avea un sentiment indefinit de neputinta si durere, infasurat intr-o dorinta puternica da a o pastra. Sentimentul barbatului care trebuie sa controleze, sa domine femeia din viata lui devenise acut. Vineri pe la pranz, Alina il suna sa il invite la vernisajul unei expozitii.
– E o prietena care picteaza foarte bine, e talentata. Apoi, daca vrei, putem lua masa de seara impreuna la restaurant.
Dan accepta, desi nu luase nici o hotarare, framantat de aceeasi dilema. Se intalnira in fata Librariei Universitati, ca sa aiba timp sa faca pe jos cativa pasi pana la Muzeul de arta. Alina avea un buchet de irisi si lalele alb-galbene. O privi cu admiratie, puratand o bluza vaporoasa, ce lasa sa i se vada, abia perceptibil, conturul siluetei. Avea un parfum fin, subtire, ca o briza. Se simtea foarte mandru in compania ei iar privirile admirative ale barbatilor pe langa care treceau, il faceau sa se umfle in pene. Ajunsera la timp la muzeu, si prinsera vernisajul. Admirara tablourile pe care el le gasi interesante si realizate intr-o tehnica speciala, noua pentru el, ca necunoscator de arta.
– Casandra, ai fost magnifica azi, ii spuse Alina, imbratisand-o si oferindu-i florile. Uite, vino sa-ti prezint un prieten. El e Dan.
Plasticiana ii intinse mana diafana, de zeita. Apoi, dupa doua cuvinte, fu rapita de niste critici, ca sa discute despre picturile ei.
– Haide sa plecam. Am vazut ce era de vazut. Unde vrei sa mergem la masa?
– Ai vreo propunere?
– Hmmm…Hubertus? Hai sa incercam ceva cu specific vanatoresc.
– Sunt generos si te las sa alegi, glumi el. Oricum esti din Cluj, deci esti de-a casei. Stii mai bine decat mine locurile asa ca am incredere in sugestiile tale.
Intrara in restaurant si in asteptarea comenzii, ciocnira un pahar de vin. Dan abia il atinse, dar ii placea aroma.
– Cum ti-a parut, Casandra? Intreba ea.
– O artista talentata. Ii prevad o cariera stralucita.
– Lasa asta. Cum ti-a parut din punct de vedere fizic?
– Draguta, rafinata, senzuala, cam asa cum ma asteptam eu sa fie o blonda.
– Ai fi fost atras de ea intr-o alta conjunctura? Intreba ea zambind si scrutandu-l sa isi dea seama, daca e sincer ori nu.
– Nu stiu. Probabil ca da.
– Si eu.
– Si tu ce?
– Si eu am fost atrasa de ea. O gaseam foarte senzuala, tentatia aceea pe care o ai cand vezi zmeura ori ciresele. Imi venea sa musc din ea.
– Cum? Ai facut dragoste cu ea, intreba el suprins.
– Da. S-a intamplat acum doi sau trei ani. Am avut o relatie scurta dar am ramas bune prietene.
– De ce te atrag femeile?
– Nu ma atrag. Dimpotriva. Dar pe ea am simtit-o altfel decat pe celelalte. Mi se parea ca un pui de caprioara si am dorit-o din prima clipa in care am vazut-o. Ne-am cunoscut la o petrecere privata, era ziua unui coleg de facultate. Am urmarit-o toata seara cu privirea iar la un moment dat, cand s-a dus la baie am urmat-o si am inchis usa dupa noi. Am mangaiat-o pe obraz , i-am simtit tremurul iar inainte ca sa poata protesta, am sarutat-o. A scancit ca un pui fara sa se impotriveasca. “Te astept la plecare si te conduc pana acasa” i-am soptit. Si ea a venit ascultatoare, doua ore mai tarziu. M-a invitat la o cafea, pe care insa nu am mai reusit sa o preparam. Simteam ca o doresc intens si abia asteptam sa o descoper si sa o explorez.
Dan se uita la ea fascinat. Daca nu ar cunoaste-o ar crede ca minte.
– Mi se pare ireal ce spui tu.
– E real. Ne-am vazut in perioda urmatoare, apoi ea si-a gasit pe cineva si eu la fel, asa ca ne-am despartit. Am ramas insa bune prietene. Dar daca doresti, as putea vorbi cu ea.
– Nu. Nu doresc, prostesta el vehement la gandul ca Alina ar putea negocia cu o alta femeie pentru el.
– E in regula, daca nu doresti.
Sosi si comanda. Mancara in liniste incat li se puteau auzi gandurile lunecand usor in pasi de dans. Dan era inca fascinat de discutia cu ea. Avea senzatia ca e la vanatoare si ca toate simturile i se ascutisera. Erau deja la desert. Si nu-si putea imagina ce va fi in clipa urmatoare.
– Uita-te in jurul tau, ii spuse ea.
– De ce?
– Cauta din privire, o persoana care ti se pare interesanta, indiferent ca e cu cineva ori nu.
– Pai, de exemplu femeia aceea in taior crem ce pare o femeie de afaceri.
– Imagineazati-o in pat, langa tine, goala. Ai vrea sa faci dragoste cu ea?
– Nu stiu. Cred ca da.
– Ce te atrage la ea in fara de aspectul fizic?
– Forta delicata si siguranta, pe care degaja.
– Adica vrei sa o posedezi, sa o domini. E sentimentul posesiei. Vezi, e un joc. Asa ma joc si eu. Nu esti indragostit de ea dar o doresti, instinctual. Ai vrea, daca ar fi, sa o intalnesti frecvent?
– Nu, nu cred.
– Bine. Acum, cred ca ai inteles ideea. Haide sa plecam.
Plecara si pana acasa abia daca schimbasera cateva vorbe. Dan traia intens niste sentimente necunoscute avand senzatia ca se afla sub influenta unor narcotice, desi isi simtea sangele pulsand in vene. Toate simturile lui, si cele pe care nu stia sa le aiba, se trezisera la viata si tindeau spre ea, atrase magnetic. Nu-si mai putea controla propria vointa si singurul lucru pe care il stia precis era ca o dorea. O studie cu coada ochiului sa vada daca ea inelege ce se intampla cu el. Ea degaja aceeasi senzualitate hipnotica, pe care o mai vazuse. Urcara in dormitor si se daruira unul celuilat, fara cuvinte, ca doua flacari ce invie dupa o ardere mocnita in propria cenusa, cu pasiune tulburatoare, descoperind in a face dragoste o arta dusa pe culmile sublimului.
Dan se trezi dimineata, cu lumina verde scaldand incaperea. “Verde de Egipt” gandi el. Cobori in bucatarie si pregati o cafea pe care o duse sus. I-o aseza pe noptiera, o saruta pe frunte, apoi pe buze, si ea se trezi vesela, de parca noaptea trecuta nu ar fi fost existat.
Cafeaua fu un bun moment de dicutii filozofice.
– Ce faci? intreba el.
– Te testez, zambi ea. Imi placi. Stii multe si inveti uimitor de repede.
– E cam tarziu sa invat. Am niste ani.
– Nu, mintea cere doar putin efort si fiecare este rasplatit din plin. Te-ai gandit la discutia noastra, din zilele trecute?
– Da. Dar nu stiu ce sa spun. Pentru mine e ceva neobisnuit.
– Cred ca stii ca nu poti amana. Ascultati instinctele, nu mintea si ia o hotarare acum.
– Hmmm… Accept. Dar am si eu niste conditii.
– Care?
– Sa nu ma minti si cand te intreb sa imi spui adevarul.
– De acord. Si mai care?
– Sa nu te intalnesti cu acelasi tip mai mult de doua ori, iar daca exista sentimente fata de anumite persoane sa imi spui si sa incetam relatia noastra.
– Sunt de acord cu ambele conditii, raspunse ea cu liniste si siguranta, fara a mai sta pe ganduri.
– Ok. Acum avem un parteneriat si niste clauze. Haide jos sa gatim ca imi este foame.Se simtea confortabil, ca si cum un univers interior s-a deschis si plutea, un soim cu aripile larg desfacute.
In saptamana ce urma, se vazura aproape zilnic iar Dan ii dadu Alinei o cheie. Renastea, recladit din propria lui cenusa, caramida cu caramida. Ea, il ajuta sa isi schimbe garderoba si lenjeria intima, hainele pe care le avea fiind prea vechi si neasortate, il invata sa isi aleaga parfumuri, el care nu folosise pana atunci, citea, asculta muzica, discutau politica sau despre arte si isi facu timp chiar sa alerge. Era uimit cum putea intineri de la o zi la alta. Pana si Calin, remarca, zambind complice, schimbarea lui vizibila.
Sambata, Alina propuse o iesire intr-un club de fite asa ca au ajuns si au intrat imediat in atmosfera. Unul dintre cei care o priveau insistent o invita la dans si ea accepta razand. Dan vazu scena dar nu zise nimic, insa un cutit fierbinte simti ca i se rasuceste in inima. Ea reveni dupa cateva minute si ii spuse la ureche:
– Plec cu el. Nu ma astepta in seara aceasta. Ne vedem maine si iti povestesc cum a fost. Te sarut.
Si pleca, iar Dan ar fi vrut sa planga de furie. Se chinui cu greu sa nu I se citeasca pe chip durerea, afisand o mina indiferenta si un zambet pal. Pleca in cele din urma acasa si se chinui in asternuturile sale, singur. Adormi tarziu, spre dimineata si isi promise sa isi goleasca minte de intamplarea aceasta si sa nu se mai gandeasca.
In seara urmatoare, ea aparu vesela, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si el nu o intreba nimic. Refuza sa stie. Alina disparea unori, cate o zi, doua apoi revenea. Uneori ii povestea ce se intamplase. Dan se obisnuise cu asta. Trecuse mai bine de un an de la prima lor intalnire.
Intr-una din zile ea ii telefona ca nu lipseste in weekend. Cunoscuse un tip la firma si vroia sa stea cu el o noapte doua. In cele din urma, Dan se obisnui sa nu o stie acolo tot timpul si nu cerea explicatii, dar cand cerea, ea ii dadea cu lux de amanunte. Se simtea linistit, nu isi dorea altceva si nu era dspus sa renunte la ea. La urma urmei, si el putea iesi, daca vroia desi nu isi propuse asta niciodata. Intr-una din seri, Alina il suna ca lipseste.
– Unde pleci, cu cine?
– Un tip, un italian.
– E interesant?
– Asa si asa. Am eu o curiozitate si vreau sa o verific.
Alina nu veni nici in seara urmatoare. El nu obisnuia sa o verifice. Nici ea nu il suna disperata, cand nu raspundea la telefon ori era ocupat.
Trei seri la rand ea nu aparu. Apoi suna ca e racita si nu poate isi din casa.
– Pot sa vin sa te vad?
– Nu. Ma fac bine repede, stai linistit. Nu vreau sa iti dau niste virusi.
Intr-o seara, intorcandu-se de la serviciu, ocoli, cu un client in cartierul Alinei.Se desparti de acesta si statu in masina, aproape de casa ei. Inima ii tresari in piept gata sa se sparga. O vazu coborand din masina italianului, o Alfa Romeo, rosie. Ea radia lumina aceea magica pe care i-o vazuse el candva. Era frumoasa si parul ei lung ii curgea stralucitor pe spate. Tipul, un barbat cam la 60 de ani, dizgratios, cu inceput de chelie, o lua dupa cap si intrara in apartamentul ei.Pareau un cuplu ciudat. Dan nu rezista si cu maini tremurande forma numarul ei de telefon.
– Buna, Alina! Ce faci? Cum te simti?
– Nu foarte bine. De trei zile nu m-am dat jos din pat.
– Pot sa trec pe la tine?
– Nu. Nu. O sa trec eu, maine sau poimaine.
Dan inchise telefonul si lacrimile ii curgeau pe obraz. Ar fi vrut sa se poata opri din plans dar nu putea asa cum nu putea sa isi dea seama daca plange de disperare ori de eliberare. Urca in dormitor si toata noaptea, statu cu perna in brate, plangand, sufletul lui umilit, zdrobit, zdrentuit.
In dimineata urmatoare, Alina, suna vesela.
– Buna dimineata! Ce faci? Esti trist?
– Da. Te-am vazut ieri. Eram la 10 metri de tine. Mai ziceai ca nu-ti pasa si ca a fost doar curiozitate. A trecut mai bine de o sapamana si asta mie imi spune ca ai facut niste alegeri. Eu nu mai am loc langa altcineva… Mai esti pe fir? E in regula…Nu e nimic…Doar ca incepand de azi, totul s-a terminat. Nu-mi plac tradarile. Nu plange. E tarziu. Si a inchis. Ii sunau in urechi hohotele ei de plans. Nu a crezut vreodata ca ii va fi atat de greu se se desparta de ea. Se rezema de perne si privi spre fereastra. Verde de Egipt, ca otrava. Nu, e verdele luminii si al vietii. Vantul aduse prin fereastra deschisa doua funze. A venit toamna!

Incursiune muzicala


Cred că o incursiune muzicală pentru un weekend la Cluj este binevenită. De aceea vă propun să vizitaţi site-ul nostru Clipe de Cluj. Cu siguranţă veţi găsi şi alte postări interesante, instantanee si invitaţii la teatru, Poveste din Hunedoara sau o istorie a oraşului Timişoara. Poate că sunteti departe ori poate doar obosiţi după o săptămână de muncă dar un popas muzical la noi in oras este alegerea perfectă. Un weekend plăcut vă doresc şi nu uitaţi ca acasa este acolo unde iţi este sufletul!