Arhive blog

Crimă cu premeditare


Loica, ochii două flăcări vii sub părul negru-taciune și pielea oacheșă. Să tot aibă 23 de ani. Căsuca lui, din lemne și pământ, cu o sigură încăpere afumată, e așezată la marginea satului. Ograda îi e plină de copii, murdari de abia li se văd ochii și cu o claie de păr încâlcit în cap. Afară, la ceaunul de la colțul casei, Rita, mestecă mereu cu o lingură de lemn într-o fiertură, bombanind cuvinte de ea știute. În coadele ei negre, împletite cu panglici rupte din haine vechi, colorate îi e înfiptă o floare roșie, de mușcată, să îi poarte noroc. Lumea povestește că e vrăjitoare dar nimeni nu a văzut-o făcând ceva rău.
– Mo, hai încoace!
– Ce vrei, fă!
– Hai, cand își zic!
Loica se duse ascultător deși vorbele îi fuseseră aspre.
– Auzi, saptămâna viitoare sunt Sânzâienele și vreau să descânt, să avem noroc. Du-te la conac și adu-mi niste buruiene ca astea!- îi arătă ea două fire cu flori galbene și albe.
– Fă, ești nebună? Cum să mă duc? Dacă mă prinde straja?
– Te duci noaptea, târziu. Nu te bagi în ocol și nici în castelul lor. Când intră luna în nor, te apropii de zid și acolo o să vezi niște tufe. Îmi iei și-mi aduci acasă. Le-am zărit eu, când m-a chemat boieroaica a bătrână să-i descânt de diochi.
Noaptea, când tot satul s-a culcat, în liniște deplină, Loica se strecură ca o umbră subțire pe lângă garduri. Luna luminează ca ziua și totul sclipea  pudrat cu argint. Ajunse în parc și se furișă spre ziduri. Găsi tufele de buruiene. În depărtare auzi un câine lătrând și sângele îi îngheță în vine. Plutea pe cer un talger roșu și risipea umbrele. Auzi un pocnet scurt de vreasc și simți fierul rece al unei arme împungându-i coastele. Manunchiul de buruiene îi căzu, rispindu-se alb-galben. Cu o lovitură scurtă și un ordin răstit, fu împins de străjer, spre porțile negre ale conacului. Loica tremura.
– Lasă-mă să plec. Nu am făcut nimic.
Străjerul păru să nu audă vocea lui rugătoare. În urma lor, poarta cea neagră, din fier forjat se închise cu un sunet metalic, greu.

Bate soarele printre ramuri și căldura se ridică, unduind peste lanurile de la marginea satului Coplean. Satul, făcuse parte din domeniul Ciceului și pe la 1500 i-a fost dat ca dar, de către Matei Corvin, lui Ștefan cel Mare. Cincizeci de ani mai tarziu, Copleanul e desprins de acest domeniu, de regele Ferdinand și este dăruit pe rând unor nobili, până când ajunge în stăpânirea familiei Haller.
Pe ulițele tivite cu iarbă de mătase verde și troscoțel, câte un vânticel stârnește colbul. Nici țipenie de om. Toți sunt la lucru, pe câmp. Căsuțele țăranilor, flăcărui albastre către cer, înalță acoperișuri de paie ori sindrilă. Ici și colo, câte un câine latră plictisit iar din curți se aud glasuri vesele de țânci ori câte o bătrână îngrijorată își caută nepoții. La capătul ulicioarei începe parcul. Castani, plopi, stejari sunt aliniați îngrijit și atât de înalți încât, dacă te urci în ei, poți vedea până departe, în zare, la Dej ori chiar mai departe, în inima Transilvaniei. Dincolo de parc, se zărește silueta grațioasă a unui frumos așezământ, ce te face să te oprești cu admirație în fața lui.
Castelul cu scoici, râde în lumină, cu coloanele sale impozante și cu minunatele sculpturi, în formă de scoici deschise, așezate deasupra feresterelor și ușilor de piatra alb-crem. A fost înălțat pe la 1700 din porunca lui Ioan Haller, devenit principe al Ardealului. Cu dragoste de locurile acestea voia să lege numele familiei, de cel al ținutului acesta, înconjurat cu culmi domoale, păduri foșnitoare și curgerea șerpuită a Someșului. Treizeci de ani au lucrat meșterii cei iscusiți, până l-au terminat iar apoi, ca o nestemată, ca o podoabă de mare preț și-a scos la iveala strălucirea. Și pentru ca nimeni să nu mai facă unul asemănător, principele a ars documentele ce spuneau ceva despre arhitect. Trebuia să fie unic. Era locul unde groful locuiește cu familia și unde se dau minunate recepții. Când vin trăsurile, de umple curtea din spate a castelului, se aude o muzică divină și râsete, clinchete de cristale și argintărie. Uneori, prin ferestrele deschise se zăresc siluetele grațioase, înveșmântate în mătăsuri, ale unor doamne alese, ce plutesc în pași de dans înclinându-se spre domni în costume negre. Țăranii privesc de la distanță, ca la spectacol, încântați de muzica ce răzbate până la ei. Au și ei muzica lor, când se adună la clacă ori la șezătoare dar asta e altceva.
Groful cel tânăr, ce stăpânește acum castelul, Alradi Ferencz, e un bărbat uscățiv, cu mustăți largi, și părul de culoarea alunei. Ochii săi, de culoarea oțelului aruncă priviri tăioase. E un om aspru si neândurător cu supușii, nedrept și disprețuitor cu țăranii. E plin de ură față de români și de țigani, deopotrivă. ” Niște împuțiți!” spunea el mereu, cu o grimasă plină de dispreț, întipărită pe obraz. Parcă tatăl său era din alt aluat.

– Lele Anica, auzit-ai ce ispravă o pățît Loica?
Femeia se opri în poartă. Aruncă o privire îngrijorată peste umăr și așezându-și năframa bine se întoarse către vecina sa.
– D-apoi ce tuluai Doamne, ce o pățât?
– S-o dus la conacul grofului, noaptea și l-o prins straja. Bietul de el! L-o bătut de l-o lăsat mai fără suflare.
– Amărâtul! Și amu unde-i?
– Zace azvârlit în șant. Hai să trimetem bărbații, să îl ducă acasă.
Sătenii îl luară pe brațe pe Loică. Abia sufla. Îl aduseră în ograda în care, Rita îl aștepta plină de îngrijorare. Plecară sătenii lăsând în urma lor bocetele tigăncii. Femeia îl ridică cu greutate și îl duse în odaie. Țâncii începură să scâncească iar lacrimile lor de copii speriați, văzându-și părintele zăcând, își făcură drum pe obraz, împletindu-li se cu mucii.
Rita îl oblojea deja și bolborosea pe limba ei, cuvinte neânțelese. Se uita din când în când cu ură spre castel. ” Da-o-ar Dumnezeu și flăcările iadului, să nu mai rămână piatră pe piatră și scoică pe scoică, din castelul cela! Niciodată să nu mai stea întreg, în picioare și groful, cu tăt neamul lui, să ajungă la pustiire !” Două săptămâni a zăcut Loica în pat, dormind pe pântece, să i se vindece rănile de pe spate și să i se prindă la loc pielea sfâșiată de bici. Două săptămâni, zi de zi Rita fierse o zeamă neagră și se furișa spre parcul castelului, stropindu-i colțurile zidului ce îl împrejmuia. Apoi, într-o zi de târg, Loica și ai săi o porniră spre oraș și duși au fost, fără să se întoarcă în urmă. Sătenii s-au obișnuit repede și uneori femeile mai cleveteau că ar fi fugit de frica grofului, ce aflase câte ceva despre puterile Ritei, de la bătrâna sa mamă.
Abia plecă Rita și groful avu un cumplit accident la vânătoare care era cât pe ce să îl coste viața. La scurt timp, unul dintre copiii săi se îmbolnavi grav. Bătrâna lui mamă fu gasită țeapănă în camera ei, o săptămână mai târziu. Nenorocirile păreau să se țină lanț și nimic nu mai mergea ca înainte. Sătul de dureroasele încercări ale familiei, groful hotărî să se mute în altă resedință, departe de aceste locuri și vându moșia unui văr de-al său. Trei generații de grofi trecură prin castel. Atât de cald și de senin din afară, în interior era apăsător ca o piatra de moară. Fiecare generație îl restaurase încercând să-i de măreția de odinioară însă de fiecare dată, se întâmpla ceva și renovarea nu se mai termina. Toată lumea știa și vorbea cu teamă de blestemul țigăncii.

Locatarii de acum ai Castelului cu scoici, sunt doi nobili scăpătați. Contele e un împătimit al jocurilor de cărți. Risipise tot ce avuse și se stabilise aici, cu mama sa. Uneori lipsea cu zilele, călătorind cine știe pe unde îl purta viciul său. Sărăcia cutreiera saloanele și încăperile, rânjind din camerele părăsite, cu mobilerul vechi și covoare tocite. Zecile de slujitori și slujnice de altă dată, erau doar o amintire. Ca să aibă mâncare pe masă, batrâna contesa chema femeile din sat, din când în când. Uneori mai ștergea singura de praf, vechile tablouri ori minunatele fresce, ce decorau cu mare artă candva, interiorul. În unele încăperi păienjenii lucrau harnici, țesând fine pânzeturi, care strecurau razele soarelui, în zilele senine. Ofta a neputință și a tristețe că fiul ei, se dovedise atât de slab în fața pasiunii sale nesăbuite și era în stare să vândă tot, pentru a mai putea juca. În casă, singurul ajutor permanent era Jani, un țigan ce se aciuase de ceva vreme acolo și nu avea mari pretenții. O masă caldă și niște schimburi. Acesta curăța curtea de buruieni și hrănea animalele. Făcea multe treburi gospodarești și știa mersul lucrurilor. Jani, o urmărea uneori pe bătrână cu priviri iscoditoare. Așa descoperi că, din când în când, contesa se închide în camera sa, cerând să nu fie deranjată. Dintr-o nișă ascunsă cu dibacie după un tablou, scotea o cutie de fier, cu niste încrustații deosebite și o deschidea cu o cheie ce o ținea ascunsă, într-un buzunar cusut sub fustă. După ce se uita în casetă, scotea niște scrisori îngălbenite de vreme. Le ducea la piept rămânand cu ochii pironiți în perete și gândurile pierdute. ”Uite a dracului babă. O fi având ceva povești de dragoste ori scrisori de la vreun iubit. Dar dacă acolo are o comoară? Dacă ține sub cheie ceva parale, ascunse de cartoforul de ficioru-so?” Gândurile lui Jani, lucrau febril și de fiecare dată când dădea ochii cu batrâna încerca să nu o privească direct în ochi, temându-se ca nu cumva aceasta să îi citeasca intențiile necurate. ”Trebuie sa pună mâna pe comoară. Nimeni nu se îmbogățește muncind. Nici baba nu și-a câștigat banii prin muncă. D-apoi eu, un amărât?” Zilele treceau și Jani nu găsise soluția până când, într-o zi, contele anunță că pleacă pentru câteva zile la Cluj. Rămas singur cu contesa, Jani făcea planuri. Să o atragă undeva, să o țină încuiată. Dar cum să facă asta? Cea mai mică banuială că ar fi făcut ceva necurat îl va trimite la temniță. Începu afară o vreme grea. ”Parcă și vremea ține cu mine!” O ploaie cu tunete și fulgere ce cutremurau pământul. Se însera și pe o asemenea vreme nu umbla pe uliță nici țipenie de om. Singura lumină ce răzbătea prin întuneric era cea din salonul contesei. Jani se duse și bătu cu putere în usă. Aceasta nu îl auzi din cauza tunetelor. Încercă clanța și văzu că baba uitase ușa descuiată. Se trezi în mijlocul încăperii și se apropie pe furis, de fotoliu în care aceasta stătea, cu privirea pierdută si scrisorile risipite în poală și pe podea. Nu avea nimic la îndemână și tâmplele bărbatului i se zbăteau nebunește. Nu mai putea da înapoi. Dintr-un salt fu lângă ea. Își încleștă degetele în gâtul ei, ca un colier. Nu vedea nimic. Auzea gemetele ei disperate. Simțea zbaterea femeii, tremurul trupului ei slab și osos. Sub degetele lui ce presau cu sălbăticie carnea auzi o ușoară pocnitură. Femeia scapă caseta din brațe și rămase cu privirea cascată a uimire și gura larg deschisă, spre ultima fărâmă de aer. Se terminase. Viața îi zbură ca un liliac dintre dantelăriile negre ale rochiei ei grele. Jani se uită în jur. Timpul deveni cețos și greu. În sacul pe care il aduse cu el, vârî tot ce găsi de valoare. Îi scoase femeii bijuteriile de pe degete, smulse cerceii din urechi, punguța de piele cu un pumn de galbeni, mai căută ceva argintărie și ieși. Bătrâna privind sprea neant îl îngrozea dar acum, avea bani! Era bogat! Luă o torță și urcă în podul plin de mobile și haine vechi. O aruncă într-o stivă de haine și când fu convins că s-au aprins o lua la fugă, făcându-se nevăzut. Fulgerele și tunetele brăzdau noaptea, prin furtună.

haller3

Sursa foto: aici

”Arde castelul! Săriți!” Se auziră voci în noapte și sătenii priveau îngroziți vâlvătaia. Ajunseră în curtea conacului și găsiră ușa deschisă în larg iar pe contesă moartă. Trupul îi era cald încă, așezat pe scaun iar mâinile în mănușile vechi, de dantela neagră, rupte pe ici pe colo, atârnau inerte pe langa corp. Sătenii erau speriați de gozăvia ce li se arăta ochilor. Nu mai auziseră să fi fost în sat vreun omor, până atunci. Jani, țiganul ce îngrijea de castel, dispăruse înghițit de beznă și de furtună. Târziu, spre zori, ploaia se opri și în același timp oamenii reușira să stinga focul. Conacul era distrus. Peste ruinele fumegânde, calde, se ridica o respiratie grea. ”Întreg neamul să ajungă la pustiire!„ Femeile șoptea speriate făcând-și cruce!

haller

Sursa foto: aici

Blestemul Ritei i-a ajuns și i-a pustiit. Ani de zile groful s-a chinuit să renoveze conacul iar venirea comuniștilor l-a scăpat de o  grijă. A fost alungat și în conac a funcționat cu mândrie sediul CAP-ului până când, o nouă rotire a istoriei i-a alungat pe comuniști. A fost abandonat în timp ce urmașii grofului încercau să îl reia. Singur, pustiit, Castelul cu scoici stă și acum, cu fața în lumină. Fără acoperiș, cu iarba crescîndu-i pe înălțimile zidurilor, fără uși și ferestestre. Și mărețul parc  a dispărut de parcă nu ar fi fost acolo niciodată. La fel și zidul împrejmuitor și turnurile de apărare. Dacă treci pe lângă el, privești cum stă cu mândrie, o marturie a unei istorii de secole, ducând cu el mai departe poveștile unor familii și blestemul țigancii. ”Să nu mai stea piatră pe piatră!” Doar ici și colo, câte o minunată scoică deschisă, sculptată în piatră cu măiestrie ca un cântec mut, se ridică deasupra ferestrelor.

Pe cei care au mai postat pe aceeași temă, Crima cu premeditare, îi veți găsi în tabelul lui Psi.

Pana la stele si inapoi (3)


Dana tinea in mana cana cu flori in care tremura cu adieri auri, cafeaua. Se uita pret de cateva minute bune spre fereastra, lasandu-si privirea sa se scalde in culorile a doua ghivece cu panselute ce inflorisera nebuneste, avand fiecare zeci de flori. Se gandea la mica ei agentie de publicitate, pe care sa straduia sa o mentina pe linia de plutire. I se parea insa ca e o lupta cu morile de vant. Cand esti mic, sansele de supravieturire in afaceri sunt minime. “ Acum toti directorii firmelor sunt in vacanta iar eu stau aici, asteptand sa se intoarca. Si in asteptarea aceasta eu trebuie sa supravietuiesc si sa imi intretin copilul. Ce nu as da sa fiu si eu ca alte femei, preocupata de cratita si de alte lucruri muieresti, decat sa fiu mereu cea pe umerii careia apasa toate responsabilitatile. Dar, nu-mi pot alege destinul.Trebuie sa merg inainte pe drumul meu.” Isi aminti cat de greu i-a fost dupa divort desi ar fi vrut sa poata uita din cand in cand. Pornise de la zero, intr-un oras strain in care nu cunostea nici o persoana dar avand in grija sa copilul. Primul an aici a fost cumplit. E greu sa iti gasesti un job in care sa castigi echivalentul a trei salarii din care sa iti platesti chiria, cheltuileile si sa intretii familia. Pe urma i-a venit ideea cu agentia. A inceput bine dar dupa 3 luni a descoperit ca nu mai are de lucru. Trecusera sarbatorile de iarna si toata lumea era amortita. A inceput sa invete cu febrilitate despre publicitate, si-a facut cunostinte, dar pana la rezultate a durat. “Doamne, as putea eu povesti cuiva vreodata, fara sa ma rusinez si sa ma creada, ca am rabdat si foame ca sa aiba copilul ceva pe masa? Cine mai rabda foame in ziua de azi? Si totusi, a fost cand am ramas in pana si nu am mancat trei zile. Am platit scump pretul libertatii iar acum as vrea sa ma bucur de ea. Cand o sa vina soarele si pe strada mea? Nu stiu. Pana atunci, ma simt bine doar cand dorm. Acolo e liniste si e o lume atat de vie incat as vrea sa traiesc acolo.”
Telefonul suna, melodia cunoscuta si o scoase din gandurile si visarile ei. Vazu numele apelantului si zambi de surpriza minunandu-se.” Atat de matinal? Da nu are somn?”
– Alo, spune ea cu vocea calma, matasoasa, a carei modulatie il lovi pe el prin tampane, pana in creier.
– Aaa… buna dimineata, Dana! Te deranjez cumva?
– Nu, sunt la cafea. Apoi astepta continuarea converstaiei.
– Dana, ai vrea sa iesim putin sa ne plimbam?
– Acum? Nu e cam devreme?
– Nu, nu chiar acum. Putin mai tarziu. La ce ora iti convine?El ar fi vrut sa o poata vedea imediat.
– Sa zicem pe la 11. E bine?
– Da. La 11 vin sa te iau din fata blocului.
– Bine. La revedere! Zambi. “ Si parca ziceam ca nu ma bg in chestii din astea. Am marele dar de a-mi complica singura viata.” Dana se ridica din imbratisarea albastra a fotoliului si incepu sa se pegateasca. Stia ca de mult ori, dupe ce se studiase in oglinda, si convenise ca isi ia anumite haine, desi ii stateau bine, simtea brusc ca nu sunt ale ei si se schimba. Asa ca nu vroia pe ultima suta de metri sa faca schimbari vestimentare. Se imbraca totusi comod dar si usor elegant prin simplitate si combinatie: blugii cu talie joasa, un ticou alb mulat si un jerseu albastru deschis, dantelat. Isi baga picioarele in niste pantofi comozi si eleganti cu toc jos si iesi.
– Salut, ii zambi prieteneste ca unei cunostinte vechi.
– Servus, ingaima el.
– Unde mergem azi?
– Nu stiu, alege tu.
– La Muzeul Satului. Stii unde e?
– Da. Masina demara fasaind pe strazile ce traversau cartierul Manastur si pe langa Sala Sporturilor, trecura pe Podul Garibaldi in cartierul Grigorescu. Urcand pe Taietura Turcului, ajunsera la muzeu. Un afist lipit pe poarta spunea ca muzeul e inchis petru reparatii asa ca parcare pe straduta ce trecea pe langa muzeu, sub niste copaci umbrosi. Cerul fierbea de albastru si se anunta o zi torida insa aerul conditionat din masina nu ii lasa sa simta dogoarea de afara.
– Alex incepu sa ii povesteaca despreviata lui si ea il asculta, amuzata si interesata. Fusese plecat in America iar adaptarea la viata de acolo a fost grea. Dupa doi ani de stat acolo, I s-a parut grea adaptarea la intoarcerea acasa. Dana zambea. “E un om cu suflet cald. Si cat de sincer si de deschis stie sa vorbeasca despre sentimentele lui!Nu am cunoscut pe nimeni la fel.” Dana se obisnuise sa nu isi exprima sentimetele si sa se ascunda in spatele unor ziduri inalte. Cu cat lumea stie mai putin despre ce gandesti si ce acim cu tat iti poatecreea mai putine probleme. Cand i-a spus la telefon, cu vocea gatuita ca s-a indragostit l-a crezut, desi ea nu prea crede in dragoste. Nu o credea imposibila dar ea nu traise experienta unei iubiri adevarate, nicidecum atat de rapide. Marile iubiri sunt procese de autosugestie” spune un scriitor. Proabil ca asa e si cu el. Dragostea aceea mistuitoare nu exista in realitate.
– Telefonul Danei suna, intrerupand discutie si fluiditatea atmosferei ce se creease. O suna Tudor, fostul ei sot, preis in legatura cu ziua baiatului.
– Poti sa raspunzi, zise Alex, curios si intrigat de apel.
Ea se conforma.
– Salut!
– Salut! Pauza apelantului o facu sa il intrebe. De ce m-ai sunat?
– Pai am venit la tine, copilul nu e acasa si nu imi deschide nimeni usa.
– Esti la mine la usa? Vin intr-o ora. Era contrariata. Vroia sa o controleze acum, la cativa ani dupa divort?
– Stai ca am glumit. Nu sunt in Cluj dar vin dupa masa si vreau sa va invit la o piza.
– Ok. Suna-ma cand stii ora la care ajungi.
Se simti datoare sa ii explice lui Alex.
– Fostul meu sot. Trece pe la mine, ca a fost ziua lui Mihai si vrea sa iesim la o terasa.
Inima lui Alex se contracta. “Cum o fi aratand omul acesta? De ce a lasat-o sa plece din viata lui. Dar poatemai bine. Acum nu as sta cu ea aici, de vorba. Dar daca o cinvinge sa se impace?” Dana, parca i-ar fi citit gandul.
– Nu ma mai intorc la el, mai bine rod pietre.
Caldura de afara misca bland iarba inalta de pe camp, peste care fluturii palpaiau in flacari de catifea albastra si galbena. Timpul disparuse si sta acum pitit, pandind printre ramurile verzi. La 100 de metri distanta, incepe padurea Hoia, celebra prin puterile ei magice si energiile ce se descatuseaza in ea. Cine stie ce poarta spre univers se deschise acum si ii proiectase pe amandoi spre o alta dimensiune? La un moment dat, Alex ii lua mana si i-o apropie de buze. Gestul o surprinse si in prima secunda avu o strangere de inima. Nu suporta atingerile altora, nici macar pe autobuz. Blandetea gestului o facu sa treaca peste clipa de jena. Mai statura o vreme.
– As vrea sa plecam acum, spuse ea.
O lasa in fata blocului, in aceeasi parcare. O urmari cu privirea cum dispare in scara. Porni cu greu si senzatia era ca vroia sa se intoarca , sa mai stea de vorba. Avea atatea sa ii spuna. “Cum poti sa ai atatea sa ii spui unei necunoscute?”