Arhive blog

Mata Hari sau intrigi jurnalistice (2)


Ședința de redacție începu la ora șase după amiază, cu punctualitate. Biroul, redacția, toate erau în încăperea mică, de vreo 30 de mp ocupată de câteva birouri, scaune și trei calculatoare. Dana bifa în agendă subiectele deja abordate.
– Oana, spune-mi te rog ce ai pe social.
– Păi am fost la familia aceea săracă de la Nima, ce dormea intr-o baracă muncitorească. Am făcut și fotografii. O să mă apuc de scris.
– Bine. Astept să văd când e gata, ce formă i-ai dat.
– Ajuta-ma numai să încep.
– Care e ideea principala?
– O familie cu șase copii trăiește, în condiții greu de imaginat, pentru secolul acesta.
– Ei, vezi! Ai inceputul. Construiește povestirea pe ideea aceasta și sună apoi la primăria arondată, vezi daca primarul știe ceva de soarta lor și la modul concret, ce poate ori vrea, să facă. Apoi, spune-mi ce i-ar ajuta pe oamenii aceștia, să iasă din starea în care sunt. Scrie întâi textul în agendă. E mai lizibil, ai o altă perspectivă asupra conținutului și pe urmă s-ar putea să mai ai nevoie de el.
– Da. E de ajuns daca are 2000 de semne?
– Dacă ai fotografii, da.
Dana trecu la Alexandru, care ședea într-un colț răsfoind în agendă. Îi plăceau descoperirile lui în lumea fascinană a satului care aduceau prospețime și inedit.
– Alex, ce avem azi?
– Am fost la Chiuiești. Primarul m-a dus la un bătrân. Să vezi ce poveste uimitoare are.
Dana zâmbi așteptând povestea uimitoare.
– Bătrânul Pavel are vreo 65 de ani, dacă nu mai mult. În sat i se spune ”americanul”. Oamenii nici nu îi mai spun pe nume. Pe vremuri, după război a fost plecat în America. Numai el știe prin câte peripeții a trecut, să ajungă acolo. L-a ajutat cineva. Ajuns acolo, a încercat să își găsească de lucru însă fără succes. În cele din urmă, a ajuns la o fermă și l-a rugat pe fermier să îl angajeze. Văzuse el niste oameni muncind pe câmp și s-a gândit că, poate e loc și pentru el. Fermierul a spus însă că are destui angajați și nu își poate permite să îl platească. Pavel nu s-a lăsat ori nu a înțeles prea bine. A zărit niște unelte, a pus mâna pe o sapă și a început să sape, spre suprinderea fermierului. ”Ți-am spus că nu am din ce te plăti!” ”Nu e nimic. Lucrez fără bani.” Fermierul se holbă la el, impresionat de hotărârea lui și l-a angajat pe loc. Nu mai văzuse pe nimeni atât de dornic să lucreze.
– Mi-a plăcut. E o poveste interesantă. Abia aștept să o văd scrisă. Scrie și despre felul în care este el văzut acum, în sat. Nu sunt mulți, cei de acolom, care să fi plecat departe și să se întoarcă. De ce nu a rămas?
– Mi-a spus ca americanii sunt cam bătuți în cap și nu le place rânduiala gospodăriei, ca la noi. Și-a făcut bani și s-a întors acasă.
– E o concluzie interesantă. A simțit că locul lui nu e acolo.
Ușa biroului se deschise iar directorul apăru în prag, însoțit de o tânără înăltuță, brunetă cu ochii vii.
– Buna seara! V-am adus musafiri- spuse el. Sau chiar mai mult. Ea este Ramona, noua voastră colegă.
Tânăra zâmbi și nu păru deloc stânjenită de faptul că era în atenția tuturor. Se prezentă singură și își căută din priviri un scaun.
– Ramona, spune-ne câte ceva despe tine. Eu nu te cunosc. Poți să aduci un CV, zilele următoare.
– Pai am 18 ani și sunt elevă la Liceul Industrial din Beclean. Și până zilele trecute am lucrat la Gazeta locală.
– Interesant. Te descurci și cu școala și cu munca?
– Da. După amiaza sunt liberă și am timp să scriu. Îmi place asta.
– O să vedem. Nu te deranjează să lucrezi cu noi? Până zilele trecute eram concurența ta.
– Nu. Deloc. Acolo, se pare că nu mai aveam loc iar șefii se purtau cam aiurea cu noi.
– Aha. Ai vreun subiect în vedere?
– Da. Câteva. O să le aduc mâine. Cum am discutat și cu Tudor, redactorul șef de la Cluj, pot veni de 2-3 ori pe săptămână la voi și să aduc materialele. Uneori chiar mai des, depinde ce am.
– Sunt curioasă să văd cum scrii și mi-ar place, să te poți integra ușor în echipa noastră. Suntem ca într-o familie și doresc o atmosfera placută la serviciu.
Dana o mai studie de câteva ori pe furiș. Nu era încântată de noua colegă. Avea ceva ascuns, fals în ceea ce făcea, în atitudine. O prea mare îndrăzneală pentru vârsta ei, prea mult spirit critic când personalitatea ei, nici măcar nu era finalizată. Ramona avea trăsături mai puțin delicate iar mâinile îi erau mari, cu încheieturi groase, cu o osatură puternică. Degetele lăcuite cu o ojă aproape neagră atrăgeau atenția într-un mod neplăcut. Părea mai matură decât cum ar trebui să fie o tânără la vârsta ei. Prea trecută prin multe și probabil prea versată. La 18 ani să ai deja experiența a două redacții și să îți atragi comentarii dure, din partea cititorilor criticați, replici cărora să le faci față, arătau deshis că avea de-a face cu un personaj, la care va trebui să fie foarte vigilentă.
– Ramona, știi că ziarul nostru are o politică editorială diferită? Nu scriem cu scopul de a lovi în oameni. Nu suntem ziar de scandal. Dealtfel, materialele vor fi verificate și abia apoi publicate.
– Da. Dincolo ni se spunea că un articol agresiv vinde bine ziarul.
– Așa o fi. Dar a scrie pentru a vinde, înseamnă prostituție de presă. Noi nu suntem agresivi. Trăim între oamenii orașului. După ce ziarul se închide, noi rămânem aici, între ei iar dacă i-am făcut rău vreunuia, nu ne iartă și nu ne uită vreodată. De aceea, eu țin foarte mult la asta și am rugămintea să ții cont și tu, în materialele tale. Nu vrem articole tendențioase.
Tânăra încuviință însă Dana simți o anume încordare în acceptul ei.

Reclame

Mata Hari sau intrigi jurnalistice


Dimineața se deschide spre ferestre. Frunzele toamnei spulberate de câte o rafală vânt trasează traiectorii roșii- galbene în aer. Plouă mărunt, zgribulit și geamurile sunt aburite de respirația iernii ce se apropie. În bucătărie se aud zgomote și aroma cafelei se prelinge spre dormitor, caldă, arsă si amăruie. Dragoș se pregătește deja să plece la serviciu. Soneria de la intrare țârâi, speriind linistea dimineții.
– Cine-o fi? Du-te vezi, te rog. Mai am ceva de făcut aici.
Dragoș privi pe vizor și fără să deschidă îi aruncă în treacăt.
– Ți-a venit moșul. Deschide-i tu.
Dana deschide și îl poftește în living. Pe masă îi așterne pe un șervet o ceașcă de cafea și un pahar de țuică. Îi cunoaște deja tabieturile și îl simte de-al casei. Pe moșul l-a ”moștenit” de pe vremea când lucra la un cabinet de avocatură. Venise omul cu probleme, cu procese, de pe niște sate mai îndepărtate. ”Cursa” sosea foarte devreme și nu avea unde să stea până se deschidea la judecătorie. Într-o dimineața, Danei i s-a facut milă și l-a invitat acasă. Un ceai ori o cafea nu e mare lucru. Și măcar nu stă pe drumuri. Îi era simpatic bătrânelul, un țăran, trecut prin viață, prin razboi, muncit la câmp și în fabrică. Mâinile sale bătucite și crăpate ce spun povestea unei vieți. Cu părul nins, rar și ochii vii, zâmbește mereu și îi povestește aventurile lui pe tărâmul tribunalelor și a justiției de a-și recupera niște terenuri luate de o rudă. Nu avea nevoie de ele, că nu avea cine să le lucreze. Copiii le erau plecați prin țară iar el și baba nu aveau putere. Dar moșul avea orgoliu și timp să îi demonstreze rudei că își va lua înapoi terenul ce îi aparține. E dreptul lui!
– Ți-am adus o jumătate de dovleac- spuse el vesel. Și nevasta ți-a trimis niște fasole de anul ăsta, din aia cu pui mari.
– Mulțumesc dar v-am spus să nu-mi mai aduceți nimic. Nu e nevoie.
– Doar nu o să vin cu mâna goală.
– Ba da. Chiar așa. Eu vă primesc cu plăcere.
– Dumneavoastră sunteți așa. Dar când mă duc la București, pe la Parchetul General și la Ministerul Justiției doamnele de acolo mă așteaptă să le duc mereu câte ceva. E foamete mare.
Dana râse. O distra moșul și uneori se gândea că s-a procopsit cu el pe cap, dintr-un impuls de moment. Dar până la urmă, nu stătea mult niciodată și pleca. E un om simplu, de un bun simț înnăscut și poartă cu el modestia aceea a omului crescut la țară. Îi place să îi asculte filozofia lui de țăran.
– Doamna Dana, mie îmi place să meșteresc. Muierea însă, când mă vede în atelier, mereu se burzulește. Anul trecut am vrut să-mi fac un tractoraș, dintr-un trabant vechi, să mă ajute un miez la muncă, pe cămp. O fost musai să îl mut din loc, să îl împing. Nu puteam singur. I-am zis muierii să ma ajute. Știți ce mi-o răspuns?
– Nu.
– ”Hai să te ajut, să îl îmburzi în Someș!” Noah! A dracului muiere! Toata viața a fost așa. Amu-i târziu să o mai schimb.
Dana izbucni în râs. Poveștile acestea ale bătrânului, la orele dimineții aveau o aroma proaspătă. Se pregătea de plecat la redacție și acolo o așteptau alte povești de viață ale oamenilor orașului. Moșul plecă, mulțumind de tratație și încântat că a avut cui să ii povestească pe înțelesul lui, ultimele întâmplări.
Dana se privește în oglindă. Își conturează pleoapele cu tuș negru, aplică un luciu pe buze și își verifică unghiile, tăiate pătrățos și date cu un lac de o culoare laptoasă. Știe că la birou e studiată până în vârful unghiilor. Își ia sacoul, pantofii și umbrela și o pornește pe străduțele animate deja. S-a oprit și ploaia dar umezeala toamnei o simte până în suflet. În redacție lumea e veselă și aici, e mirosul unei cafele între colegi, cu discuții și momente de organizare. Viața jurnaliștilor de săptămânal nu e sub semnul stresului și cronometrului. Abia spre sfârșitul săptămânii lumea se agită să acopere numărul de semne, verifica fotografiile ce trebuie incluse, se face corectura ca totul să fie gata luni pentru gazeta ce apare marți. Atunci descoperă că nu ajung articolele, că altele trebuie refăcute. Danei îi place atmosfera, colegii cu care lucrează și se simte ca acasă. Chiar dacă ziarul, un ”pui” al unei publicații regionale cu sediul la Cluj Napoca, e o parte din sufletul ei, așternut pe hârtie cu multă muncă, timp și dăruire. Telefonul zbârnâia deja în draci.
– Șefa, la telefon. Te sună de la Cluj.
– Salut, Tudor! …Cum am un om nou? Eu nu am cerut așa ceva. Ce să îi dau de lucru? Eu am echipa completă. Îl plătiți voi?… Cine e? Ramona Duma? Cea de la Gazeta Locală? Mie nu-mi place ideea de a lua pe cineva de la un ziar concurent. Îmi miroase a trădare ori a spionaj de breaslă. Ceva nu e în regulă acolo. Până ieri era concurenta noastră, ne lua materiale și ne discredita și azi e în barca noastră… Bine… Treaba voastră însă mie, dacă îmi face probleme, o pun pe liber rapid.
Colegii o priviră curioși. Un om nou, apărut peste principiile redacției și ale șefei, impus de chiar redactorul șef de pe trust. Cu siguranță că va fi o experiență interesantă iar expresia Danei spunea multe, sub aparența unui calm impecabil. Peste agendele deschise, cu pagini ce înșiruiau frumos subiectele săptămânii, se așternuse liniștea unor întrebări mute.

Zborul (partea a doua)


Strada Donath, artera ce străbate cartierul Grigorescu pornind din centru Clujului, până în poarta Studioului Teritorial de Televiziune TVR Cluj, este intersectată de numeroase străduțe. Una dintre acestea, Tăietura Turcului, are o legendă interesantă. Pe vremea stăpânirii otomane, un localnic, pe numele său Donath a alergat câțiva kilometri, să îi avertizeze pe clujeni, că se îndreaptă spre oraș hoarde de năvălitori. Preveniți, orășenii s-au înarmat și au respins atacul pe aceasă stradă, în pantă abruptă, care pe vremuri fusese doar o pantă de deal. În secolul trecut, municipalitatea i-a făcut o statuie acestui erou însă cu vremea a fost uitată, abandonată într-o gradină și acoperită de verdeață. Când ajungi în vârful străzii, înainte de a începe coborâșul, dai de un drum ce o ia în stânga și trece pe lângă Muzeul Satului, traveresează un câmp și ajunge în Padurea Hoia, un loc în care oamenii se duc cu teamă. S-au auzit că aici se întâmplă lucruri necurate. Ba că au trecut pe aici extratereștii, ba că oameni s-au rătăcit în timp. Adevărul nu îl știe nimeni decât cei care au fost martori la acele întâmplări stranii. Cei mai tari de înger râd și nu iau în seama astfel de scorneli. La poala pădurii au loc de multe ori serbări câmpenești ori lumea se adună la iarbă verde și grătare.
Soarele asfințește lăsând loc umbrelor să se furișeze tăcut. Rar se mai aude cucul, cu un cântec trist și gol. E răcoare si frunzele începutului de toamnă foșnesc sec și uscat sub pasi. Ici și colo se aude câte o pocnitură de vreasc. Robert și Angela coboară ținându-se de mână, pe drumul bătucit, stârnind frunzele.
– Noi o luăm pe scurtătură, spune celălalt tânăr ținându-și soția de mână.
– Cum vreți. Mai veniți și duminica viitoare? continua Robert.
– Dacă ne lasă vremea și nu plouă, da.
– Servus. Aveți grijă de voi!
– Servus! Și voi la fel!
Cei doi se depărtează dispărând în desișul pădurii.
– Parcă nu-mi place că au luat-o pe scurtătură. Cine știe ce li se poate întâmpla?
Angela privește încă în urma lor ramurile care se leagănă. Pe fata albă, încadrată de bucle negre și în ochii ei căprui se citește îngrijorarea. Se înserează.
– Ce să li se întâmple? Pădurea e umblată, mai trec oameni.
Robert se opri să o îmbrățișeze și o sărută acolo, în mijlocul drumului. Erau singuri. Doar ei si freamatul pădurii printre șoapte și foșnete. Din față se aud voci.
– Ai văzut? Nu suntem singurii.
Pașii se apropie și voci vesele de bărbați le ies în întâmpinare. După un cot al drumului se întălnesc cu ei. Trei bărbați tineri, cam amețiți, râd povestind poante fără perdea. Robert dă să treacă pe langă ei. Cel mai în vârstă dintre ei îl oprește însă punându-i mâna pe piept.
– Dar ce faceți ciripoilor? Ați fost la pădure să v-o trageți? Un rânjet i se întipări pofticios pe figură lasând să se vadă strungăreața dintre dinți.
Ceilalți doi râd prostește, acompaniildu-l pe acesta. Robert îi da mâna deoparte și încearcă să îl evite. Este însă înhățat cu putere și ținut de individ.
– Băieți, ce ziceți? Ne distrăm și noi un pic? De ce să se distreze numai el? Uite ce domnișoară simpatică avem aici. Bunăăă!
Angela începu să îl lovească pe bărbat încercând să îl elibere pe Robert. Acesta parcă nici nu simțea loviturile ei însă le facu semn celor doi.
– Hai, legati-l de copac. Il facem spectator.
Cei doi executară imediat. Țipetele Angelei sfâșiau pădurea stârnind păsările din cuiburi dar nimeni nu trecea pe acolo să îi audă plânsetul și rugămințile. Într-o vreme, după ce totul s-a terminat și bărbații au plecat râzând, se ridică de jos, cu hainele sfășiate și frunze în păr. O pasăre albă se ridică din tufișuri cu zgomot iar strigătul ei sparse tăcerea. Căută tremurând din toată ființa, în sacoșă, un cuțit și cu mâinile pline de pământ și de sânge îl dezlegă pe Robert, de la copac apoi se prăbuși la pământ, în genunchi. Nu îi văzu mâinile însângerate nici lacrimile din ochi. În fața ei era întuneric și nu auzea decât ecoul strident incarcat de râsul celor trei. Plângeau amândoi îngenuncheați și îmbrătișati în durerea lor. În cele din urmă o porniră spre oraș. Un taxi îi duse la spital și într-o vreme apăruse și Poliția. Angela auzea dar cuvinte fără noimă:”nume…semnalmente…identificare…medicina legală…declarații”. Luminile de la Stația de Urgență îi dădeau o oarecare siguranță. Se uita la femeile ce treceau pe lângă ea, plutind într-o apă trasparentă, liniștite, senine. Ce femei libere și fericite! Într-un târziu, au ajuns acasă. Apartamentul lor de tineri căsătoriți era straniu de pustiu. Tăceri și umbre se piteau prin colțuri. Stătu o vreme în baie, se spălase, își frecase lacrimile, mizeria dar nu putea scăpa de mirosul de tutun și alcool al barbaților, oricât s-ar fi frecat. I se făcu brusc greață și vomită, ca un bețiv, ținând în brațe wc-ul. Se mai spălă încă o dată și intră în dormitor, cu privirea în pământ evitând ochii soțului ei, ca și cum contactul lor ar fi pângărit-o. Își luă perna în brațe și adormi spre dimineața, lângă pat și se trezi cu un țipăt scurt și dureros, când razele de soare începeau să îi mângâie pleoapele.

Saadi, o pană ce cutreieră timpurile


Dragi prieteni, vă invit în seara aceasta, în Cafeneaua turcească.  E o seară a poveștilor frumoase,Button CT a poeziei și a artei, adusă din orient, trecută peste timpuri, gata să ne încânte cu frumusețile ei. Dacă aveți puțin răgaz, puteți citi povestea misterioasa a Leilor lui Ashoka,  admira fascinantele portrete ale femeilor fără zâmbet, a lui Remzi Tașkiran ori povestea unui minunat poet și filozof persan, Saadi. Timpul curge altfel în Cafenea. Luati loc pe perne ori pe divan, avem dulciuri, fructe, cafea și ceai ori alte minunății aduse din orient. Poveștile curg în lumina blandă ce străbate multicolor ungherele. Iar dacă doriți, puteți lasa un gând scris ori puteți privi în liniște, fără cuvinte și pătrunși de atmosferă să luați cu voi, un strop de magie care să vă încânte sufletul.

cafenea in sec xix

O poveste orientală în Cafeneaua Turcească


Pe înserate, la lumina slabă a lunii, când fumul se învârte în rotocoale prin unghere, în Button CTCafeneaua Turceasca e momentul poveștilor orientale, aduse cu pricepere din alte zări de Daniel Onaca. Daca vreți să aflați ce povești nemaipomenite ascunde orientul, cu arome de mirodenii, iubire și zgomote de bătălie vă invit să le ascultați, în timp ce savurați un ceai ori o cafea însotite de delicioasele dulciuri turcești, pregătite anume, pentru desfătarea gustului.

In Cafenea un invitat


In seara asta am primit un oaspete in Cafeneaua Turceasca. Pentru cei dintre voi care il cunoasteti mai putin, Daniel Onaca, este un roman, stabilit in Suedia. Blogurile ne-au adus aproape si de ceva vreme ne citim. Daniel este cel care mi-a sugerat sa scriu despre povestea emigrantilor turci. A avut fler, intuitie ori curiozitate, ori de toate la un loc. Asa s-a nascut sirul de povesti despre Ahmet, tanarul turc indragostit nebuneste de „o nebuna”. Si pentru ca povestile turcesti trebuiau sa aiba o casa a lor, un loc cu arome si magie orientala am deschis Cafeneaua Turceasca. Daniel face mereu cercetari lingvistice, asa am intuit eu, si in seara aceasta ne-a adus o postare despre cuvinte turcesti intrate in toponimia tinutului cuprins intre Dunare si Mare, fost candva sub ocupatie turca. Va invit asadar in cafenea, la o cafea si o vorba.