Arhive blog

Zborul (partea a treia)


Zilele care urmară fură grele pentru Angela. Vizitele la poliție, la spital, la psiholog îi creau o stare de confuzie. Era nevoită să treacă de fiecare dată prin același coșmar evocând totul, revăzând de fiecare mereu chipurile celor trei, rânjetul monstrului cu strungăreața, resimțind mirosul inconfundabil, grețos de tutun, alcool și frunze uscate, tresărind la amintirea arsurii acelor atingeri. Zâmbetul îi murise acolo, în pădure și în locul lui, înflorise o floare cenușie și amară. Ochii ei limpezi își pierdură strălucirea și uneori, când era singură, stătea uitată ore în șir privind pe fereastră, fără nici un gând, fără nici o țintă. Când Robert se întorcea de la serviciu, de multe ori o găsea încă în pijama. Ea îi ceruse să doarmă în paturi separate. Nu putea respira lângă el, simțea că se sufocă și la fiecare mișcare, în somn, se trezea plângând ori țipând.
– Ce faci? Nu te mai duci la facultate? M-am întâlnit azi cu Marcela, prietena ta. M-a întrebat de tine. Nici nu știu ce să îi spun.
– Nu. Locul meu nu mai e acolo.
– De ce vorbești așa? O să îți revii cu timpul și o să trecem noi peste problemele acestea.
Ea nu răspunse. Din seara aceea, după întoarcerea de la spital, nu l-a mai putut privi în ochi. Ura tot ce i se întîmplase, decizia lor de a ieși la iarbă verde, de a se despărți de ceilalți doi, neputința lui de a o apăra, a ei de a se salva. Ura tot ce exista, până și fețele nepăsătoare care treceau pe lângă ea, pe stradă când mergea la obișnuitele ședințe, la psiholog. Se ura chiar și pe sine și s-ar fi schimbat fericită cu o altă persoană, curată, nepângărită, fără trecut. Femeia care mătură scările la bloc, bătrâna aceea cu hainele ei vechi și mâinile roșii, bătucite era mai senină și mai fericită încât și-ar fi schimbat cu plăcere viața cu a ei. Nu putea înțelege și accepta că tocmai ei i s-a întâmplat grozăvia asta, cum nu putea pricepe ce păcate, ale cui trebuie să le ispășească. Pe lângă toate acestea, nimeni nu știa încă nimic despre cei trei barbați. Parcă au intrat în pământ. Polițiștii păstrau dosarul ei, la „infracțiuni cu autor necunoscut”. Se temea ca nu cumva să dea de ei pe stradă ori să îi bată la ușă. Îi era frică de tot și refuza să mai iasă din casă. Nu o făcea decât atunci când era absolut necesar, însoțită de Robert. Într-o zi, veni mama în vizită și-i aduse o biblie, să se roage, să își afle liniștea. O luă în mână apoi o lăsă uitată într-un colț de bibliotecă, să se așeze praful pe ea. Cărui Dumnezeu să se roage? Celui care a închis ochii și i-a întors spatele atunci? Lacrimile porniră la vale, pe cărările deja știute, ale obrajilor. Nici nu se gândea să se împotrivească. Era normal să plângă, când avea gânduri. Doar lacrimile spălau, cu gustul lor sărat, tensiunea ce se adunase în sufletul ei.
S-a înserat dar Angela nu a băgat de seamă că Robert nu a ajuns acasă. Într-un târziu auzi cheia învârtindu-se în broască. Știa că s-a întâmplat ceva. Flăcările din ochii lui și o expresie calmă, pe care nu i-o văzuse de multă vreme, îi dădură de înteles asta.
– L-am prins pe nenorocit. Aș fi putut să îl omor atât de simplu. Mai aveam doar puțin însă a intervenit poliția. Ne-au dus pe amandoi la sectie. Inițial m-au bănuit pe mine iar apoi, când le-am spus despre ce e vorba m-au eliberat și pe el l-au dus în arest. De-acum e doar o chestiune de timp până o să îi afle pe ceilalți doi.
Îi povesti cum l-a văzut în stația de autobuz. Ea se uita la mâinile zdrelite și cu pete de sânge.
– Du-te la baie și spală-te, apoi hai să te pansez. Ești rănit.
O slabă licărire apăru în ochii tinerei însă se stinse repede. De ce s-ar fi bucurat? Ceea ce pierduse nu îi va da nimeni, niciodată înapoi. Atâta doar că, de acum nu se va mai uita peste umăr când va merge pe stradă. Robert îi aduse pansamentele. Ea îi curăță ranile și îl pansă. Apoi, adună trusa medicală și o duse în baie.
– Draga mea, o să fie bine până la urmă. Robert dădu să o îmbrățișeze însă ea se retrase speriată scuturându-se ca de un fior. Îi simți spaimele așa că o lăsă în pace. Credea cu tărie că toate acestea vor trece și își vor vedea de viață în continuare. Din seara aceea, ura lor prinse contur și consistență. Știa pentru ce luptă acum și își făcuse din asta un scop bine definit. În insomniile sale se lupta cu demonii din sufletul său alimentându-și o ură ce creștea cu fiecare noapte. Se vedea mereu, neputincios, acolo în pădure în timp ce monștrii își băteau joc de ea, femeia vieții lui. Cum ar putea repara vreodată neputința sa? Cu ochii închiși se vedea luptându-se cu fiecare în parte, strângându-i de gât, lovindu-i cu sălbaticie, torturându-i. Se trezea în zori cu pumnii strânți și fălcile încleștate, transpirat și în oglinda din baie vedea chipul transfigurat al unui tânăr, cu o privire arsă, pe fața schimonosită de ură. Se simțea îmbătrânit, apăsat de povara unei maturități venită înainte de vreme.
Prinderea faptașilor le mai liniști celor doi tineri soți, apele tulburi ale sufletului. Urmară înfășișările la politie, la avocat, la judecătorie. De fiecare dată răscoleau aceeași poveste, retrăiau aceeași durere, fiecare în parte, neputându-și mărturisi suferința. Apoi, veni și sentința. În sala de judecată, doar Robert cu avocatul și o mulțime de străinii care asistau așteptând să le vină rândul. Angela refuzase să vină. Îi făcea rău să îi vadă pe mizerabili și avea senzatia că aerul de acolo se rarefia. În boxa acuzaților, cei trei priveau spre judecător implorând milă. Privind figurile lor speriate nu se putea ghici că, nu demult, scoseseră din ei tot ce aveau mai monstruos. Sperau ca magistratul să fie blând și să nu le dea maxim de pedeapsă. Procurorul prezentă cazul și puse concluzii de condamnare. Judecătorul un bătrânel cu figură de bunic simpatic, se opri o clipă să îi priveasca peste ochelari, întâi pe victimă apoi pe inculpați. Oftă. Cinci vieți risipite. Apoi citi sentința. Pentru primul zece ani cu executare în penitenciar și câte opt ani pentru ceilalți doi. Inculpații înțelegeau acum, din experiența trăită, ce înseamnă durata unui an în penitenciar, d-apoi zece. Unuia dintre ei îi dădură lacrimile și tremura din toate încheieturile. Ceilalți se țineau însă tare.
– Urmatorul caz! Vocea judecatorului se îndreptă deja spre alte persoane, cu alte drame, pe care soarta nefericită i-a pus în legătură, la un moment dat schimbându-le cursul vieții.
Robert ieși însoțit de avocat, pe culoarul judecatoriei. Era răcoare dar sufletul său clocotea.
– Domnule avocat, o să facă 10 ani inchisoare?
– Nu cred. Pot face cerere de eliberare sub control judiciar, după ce au efectuat o parte din pedeapsă și dacă nu au făcut probleme li se poate da drumul.
Se întoarse acasă. Nu simțea nici o bucurie, nici o eliberare așa cum s-ar fi așteptat. Doar o nouă neputință. Atâta zbatere, atâtea drumuri, bani cheltuiți pe avocați și expertize. Mintea îi lucra febril. ” Lucrurile acestea nu vor rămâne așa, își zise el”.
– S-a terminat? Angela întrebă privindu-i expresia nemulțumită ce i se întipărise pe față.
– Nu știu. Procesul s-a terminat.
– Și noi?
El o privea acum, trist și neputincios. Chiar așa? Și cu ei, ce se întâmplă? Gândurile lui în fierbere trebuie să găsească o soluție.

Buchetul


Se apropie vara cu pasi repezi si cu degete fierbinti, de vant, ciufuleste coroana castanilor in floare. Caldura incinge asfaltul, soferii circula cu geamurile deschise, prin care razbate muzica unor cantareti, cu rezonanta la starea lor de spirit, atat de intensa, incat e musai ca si trecatorii de pe trotuare sa o sesizeze, inclusiv zguduiturile furtunoase ale masinii in ritmul percutiei. Politistul de la rutiera, dirijeaza traficul, ori pasarile cerului. Liceenii impanzesc trotuarele, grabindu-se spre destinatii de ei stiute, acasa, la biblioteca, la plaja ori la Mall. Elena, bruneta frumoasa dintr-a XII-a coboara alene, cu castile pe urechi, treptele scolii, gata sa danseze pe muzica invizibila, neauzita decat de ea.
– Irina, ce facem azi? Eu parca nu am chef de invatat. Ma doare mintea de la atata scoala si vreau o pauza.
– Nu stiu. Ai o idee? Oricum, nu as vrea ceva care sa imi ia mult timp. Tata spune ca e musai sa invat. Si stii bine ca imi organizeaza timpul.
Treceau amandoua pe trecerea de pietoni razand, si gandidu-se la un plan cand fluierul politistului le facu sa sara in sus speriate.
– Domnisoarelor, circulati mai repede! Nu sta circulatia in loc, pana va terminati povestile!
Fetele trecura strada si se oprira pe cealalta parte a trotuarului. Elenei ii sarise mustarul. “Auzi, sa le fluiere el, sa se grabeasca. De aia e trecere de pietaoni ca sa poata traversa, nu sa zboare asa, ca Speedy Gonzales.”
– Stai putin, ii spuse Irinei.
Irina nu se dumiri prima data ce vrea pietena ei, apoi, inlemni cand o vazu, in milocul soselei, in spatele politstului care de pe linia alba, dirija masinile ce veneau in lant cuminte, una alba, alta argintie, una rosie, alta veche, sau mare. Elena facea si ea, cate un pas inainte, ba inapoi cu spatele, ba dadea din maini zambind, iar soferii ii raspundeau si ei cu zambete, ba chiar ii faceau cu mana. Tanarul agent credea ca toate aceste amabilitati i se adreseaza si incepu sa se simta ca un actor aplaudat la scena deschisa intr-o sala de spectacol sau mai bine, ca un actor de film, celebru. Era deja degajat. Spectatorii adica soferii, erau ordonanti, nu se inghesuiau, nu se mai grabeau, suradeau. Inima ii tresalta in piept de emotie. Facu iar cativa pasi, apoi se intoarse brusc si dadu cu ochii de Elena, care incremenise intr-un gest, in timp ce zambetul i se fixa pe chip si cu un ochi se uita la soferul care tocmai ii trase o ocheada.
– Domnisoara! Nu aveti voie pe mijlocul strazii.
– Dar dumneavoastra de ce aveti voie?
– Nu va dati seama ca e periculos?
– Dar pentru dumneavoastra nu e periculos?
– Va rog sa-mi dati buletinul de identitate.
– Nu am.
– Cum nu aveti?
– Pai nu il am. Azi nu l-am luat cu mine.
– Va invit atunci la sectie!
Irina asista stupefiata de pe margine gandidu-se ce sa faca. Sa ii sune pe parintii Elenei ori nu. Fata dragalasa a Elenei, ochii ei albastri si senini radeau. Nu se speriase deloc de agent si nici povestea cu plimbatul la politie nu o ingrijora. Intrara in sediu si urcara la etaj. O invita intr-o camaruta cu mobiler uzat. Elena o studie dintr-o privire. Pana si la scoala e mai frumos.
– Sunati-va parintii sa va aduca buletinul.
– Dar nu sunt in tara. Lucreaza in Italia. Minciuna ii inflori repede pe buze ca o floare de mac. Atat ar trebui sa stie tata ca ea e la politie! S-ar supara foc iar mama s-ar rusina, ca neam de neamul ei nu a avut astfel de probleme.
– Hmmm…Cum va numiti?
– Elena.
– Atat?
– Da. Nu e destul? Am un nume frumos.
Politistul izbucni in ras. Se scarpina in cap ca sa demonstreze ca e depasit de situatie. Isi drese apoi vocea.
– Ce sa ma fac eu? Sa te amendez? Sa nu te amendez/
– Pai de ce sa ma amendezi? Nu am facut nimic.
– Hmmm… isi drese din nou vocea sa nu rada. Bine. Sa zicem ca nu te amendez. Te invit maine la un suc sau la o inghetata. Daca vrei, adu-o si pe prietena ta. La ce ora iti convine?
– La trei. La Cofetaria Carpati. E bine?
– Da. Sper sa nu ma trimiti sa stau acolo de fazan.
Elena rase. De fapt asta intentiona insa pentru ca fusese o secunda mai inteligent, se hotara sa mearga.
– Ne-am inteles. Ce mai e? o vazu ezitand sa plece. Nu te dau de gol parintilor pentru azi, stai linistita.
– Nu. Nu e asta.
– Dar ce e?
– Maine, daca tot vii, sper sa vii cu flori. Vreau ca prietena mea sa vada cat de repede ma pot imprieteni.
– Asa-mi trebuie. Scapam mai ieftin cu o amenda. Cu flori zici? Bine. Sa fie si flori. Apropos, pe mine ma cheama Marius Cernea. Acesta e numarul meu de telefon. Da-mi te rog numarul tau, nu unul fictiv, la care sa-mi raspunda o voce paroasa, si numele tau complet.
Fata ii scrise pe un biletel: Elena Trandafir si un numar de telefon.
Elena pleca vesela salutand toti politistii pe care ii intalni pe culoarul racoros al sectiei. Ajunsa in strada o suna pe Irina sa ii povesteste experienta ei cu oamenii in uniforme gandidu-se deja intalnirea de a doua zi.
Orele trecusera in zbor si fetele se indreapta distrate spre cofetarie, gandidu-se la deliciile unei inghetate savuroase, de vanilie ori fructe. Agentul Marius, acum eliberat de uniforma, e un tinerel subtirel, inalt, cu parul negru, cu o alura de sportiv, imbracat elegant. Miroase bine, de departe a deodorant iar parul de pe frunte ii e dat pe spate cu gel. In mana tine un buchet de trandafiri roz, dati cu sclipici si inveliti in celofan, trei la numar, cumparati in graba de la floraresele din fata Librarie Universitatii. Se intalnira iar el ii oferi buchetul, cu eleganta, atat cat se pricepea. Nu era genul care sa ofere flori dar azi, facuse o exceptie. Elena se uita insa la buchet fara sa puna mana. Apoi i-l smulse din mana, il lovi cu florile peste piept de cateva ori, le smulse furioasa petalele si le arunca pe jos. Trecatorii zambeau amuzati si se intorceau sa priveasca cu coada ochiului deznodamantul.
– Pai ce? Astea sunt flori? Eu am crezut ca esti cavaler si te prezinti cum trebuie. Ia-ti florile si lasa-ma in pace!
O lua de mana pe Irina, care si ea era la fel de consternata ca si el si plecara. Agentul Marius se facu din trandafiriu-purpuriu, culoare ce contrasta violent, cu camasa lui crem, in dungulite bej, pastrata pentru intalniri de gradul III. Se apleca si arunca florile la cosul de gunoi si se indrepta spre prima cafenea unde ceru o bere rece. Lichidul ii tempera tensiunea din tample si ii stinse culorile din obraji. Ah, ce ar fi vrut sa ii dea doua palme fetei asteia obraznice! Cata rusine! Mai bine ii tragea o amenda. Asa ceva nu visase niciodata ca ar putea pati. El, dupa care intoc capul toate fetele,el sa pateasca una ca asta?! Dupa o vreme se ridica si pleca acasa. Se tranti in pat si statu asa, cu ochii pironiti in tavan, nefiind in stare de nimic si cu gandul la intamplarea de azi. “Ce misto ar mai face de el colegii daca ar afla. Ar rade si cu curul. “ Privirile ei albastre, zambetul strengaresc si macul inflorit peste ele, nu si le putea scoate din minte. O ura si se amuza de traznaile ei in acelasi timp. Trecura doua saptamani si avea mereu, in fata ochilor, scena. Apoi si-o aminti pe ea, cu mana inghetata intr-un gest, in timp ce o suprinse maimutarindu-se in spatele lui. De zeci de ori pe zi formase numarul ei, fara a indrazni sa o sune. In cele din urma se hotari. “Mai fac o incercare.”
– Buna Elena, sunt Marius… Te rog nu inchide… Crezi ca as putea sa te vad?… Da?… Ma bucur foarte mult. Spune-mi te rog, pentru ca inca nu te cunosc, care sunt florile tale preferate?… Pot sa vin sa te iau de acasa? Nu as vrea ca parintii tai sa isi faca griji. Chipul agentului Marius radia. Peste doua ore parca masina in fata blocului ei. In mana tinea un buchet minunat, pe care il comandase special, la Floraria Magnolia. Flacari rosii de lalele si lacrimioare, intr-un aranjament unic pentru ea, frumoasa indrazneata cu ochi albastri.

Dina, o fata altfel


Relatia Dinei cu fostul ei prieten s-a terminat in urma cu 5 ani. De atunci, nu a mai intrat nici un barbat in viata ei. Si-a dat seama ca nu simte nici un fel de atractie pentru ei. Mereu ii vine in minte, imaginea tatalui, din copilarie cand le batea pe mama si pe bunica si le scotea in strada de multe ori in plina noapte, cand venea el beat de prin carciumi. Pe Dina si pe Dana, cele doua fete, nu le agresa. Ele erau doar simple spectatoare ale violentelor domestice. Dina nu e genul de fata care se confeseaza mamei. I-a spus insa, cu ceva vreme in urma, ca ii plac femeile. Mama nu a zis nimic, A crezut probabil ca glumeste iar apoi i-a fost jena sa intrebe. In garsoniera ei, Dina a stat un timp cu o prietena, de care a fost foarte indragostita. S-au organizat ca o familie. Sandra era cea mai masculina dintre ele. Ea facea lucrurile grele din cuplu. Apoi, relatia lor s-a cam destramat. Sandra a plecat sa lucreze in Italia. Se vad foarte rar, poate o data pe an. Dina a ramas acasa. Lucreaza intr-o benzinarie. E singura fata de acolo si se simte confortabil in prezenta colegilor ei. Atata doar ca nu i-ar vrea ca parteneri, chiar daca unii ii mai arunca cate un apropos. Ei nu stiu ca ea are alte preferinte in privinta partenerilor. Cand Dina le-a spus ca ar vrea un animal de companie ca se simte singura unul dintre ei a sfatuit-o sa se abtina. “Singurele animale de companie care ar supravietui cu tine ar fi niste latai ( genul de paduchi care stationeaza in zonele intime)”. Ea nu s-a suparat. Stie de gluma si le face chiar si ea. Sunt o echipa care lucreaza bine. In fiecare seara, prin magazinul nonstop al benzinariei trece o patrula de politie. Politistii stau la o cafea apoi pleaca. Unul dintre acestia, un barbat blond cam la 45 de ani a remarcat-o pe Dina. E frumusica, chiar daca e un pic plinuta. Ea zice ca din “din cauza de lipsa”. Si e o fata citita cu inclinatii artistice. Stie vorbi frumos iar acasa, nestiut de altii, picteaza si face tot felul de obiecte decorative. Politistul statea la masa, ca de obieci si a cerut o cafea. Dina s-a grabit sa il serveasca. I-a pus pe masa farfurioara cu cafea si o scrumiera. Inclinata spre el, acesta a crezut ca e momentul oportun sa o prinda de tate. In secunda urmatoare, Dina i-a tras una peste cap incat i-a zburat acestuia cascheta la 2 metri distanta. Rosie la fata si usor speriata de reflex fata i-a tras o injuratura. Reactia ei a fost una suprinzatoare. De regula fetele care lucreaza prin cafenele si baruri sunt obisnuite cu acest gen de comportament din partea clientilor si nu riposteaza. De teama sa nu fie date afara sau sa nu-si piarda bacsisul. Acum situatia a fost alta. Furios, omul in uniforma se ridica de la masa, incercand sa treaca peste situatia penibila si vrea sa o amendeze ca isi repare imagina sifonata. “Da? Da-mi amenda. Si maine dimineata sunt la comandantul tau sa ii spun ce fel de comportament ai.” Barbatul bombani ceva printre dinti si pleca, trantind usa. De atunci colegii o privesc altfel, mai cu teama, mai cu respect. Patrula politiei ii evita insa, cand politistul de atunci e de serviciu

Grupul de pietoni


E trecut de miezul noptii, Marian se intoarce dintr-o delegatie, si isi duce colegul acasa. Sunt plecati cu masina de dimineata, au facut cateva sute de kilometri. Au avut niste interventii in cateva orase aflate la distanta unul de altul. E un barbat serios, caruia nu ii poti spune tampenii. Stie de gluma si stie sa fie amuzant cand trebuie.

Langa o parcare, masina Politie Rutiere. Politisul ii face semn sa opreasca. Ii cere actele la control. I le da gandidu-se de ce l-o fi oprit. Nu avea viteza, avea centura pusa. Totul era in regula. Agentul ii ia datele si scrie ceva. “Pentru ce ma amendati?” il intreaba Marian. Politistul, ironic:”Pentru ca nu ati acordat prioritate grupului de pietoni”. Ce pieton la doua noaptea, darmite sa fie grup? Marian asteapta rabdator sa completeze politistul. “Acum dati-mi sa citesc procesul verbal”. Completeaza ceva la rubrica destinata conducatorului auto. “Ce scrieti?” Marian silabiseste:” Agentul de circulatie, cu marca nr…. se uita atent sa vada ce nr are insigna lui….se afla intr-o stare avansata de ebrietate”…Politstul sare ca ars. “Cum va permiteti? De ce scrieti asta?”. Marian imperturbabil:” asta e sora cu grupul de pietoni”.

Politstul ii smulge procesul verbal, zicand ca nu stie cum o sa il anuleze, dar face el ceva, il rezolva…Marian se urca in masina linistit. E prea tarzie ora sa se mai gandeasca la obraznicia omului in uniforma.