Arhive blog

Poveste de vară- Duzina de cuvinte


Pășește agale, pas după pas, fără graba unei destinații precise iar tocurile sandalelor ei clămpănesc vesel, pe culoarul cu dale de piatră, stârnind ecourile șoptite, ridicate de prin unghere intunecoase, ce îi îmbrățișează gleznele fine. Exersase plecarea aceasta de ceva vreme și acum iese pe poarta cea mare și grea, fără să mai întoarcă privirea. Nimeni și nimic nu o mai leagă de clădirea aceasta, în care a locuit mai bine de o jumătate de an deși știe că o va purta în adâcul sufletului, pentru mult timp de acum înainte. Mirosurile ei indefinite, sunetele nopții, plânsete îi vor umbri gândurile și visele. Pe trotuar, lumina verii o inundă și aproape că nu mai aude în spatele său, poarta care se închide cu un păcănit scurt, metalic. Inspiră adânc aerul verii și admiră în treacăt castanii în floare, bucurându-se de parcă acum vedea pentru prima oară trotuarul prăfuit și copiii bătând mingea la o casă din apropiere. E o femeie tânără, înăltuță, într-o rochie verde vaporoasă, cu părul castaniu căzându-i pe umeri. Frumusețea ei e umbrită de o imperceptibilă tristețe iar pe chipul ei e înscrisă siguranța femeii căreia nu mai îi este teama de nimic, o îndârjire a celui care a pierdut totul și e în stare de orice. Cu poșeta pe un umăr și o geantă mică în cealaltă mână e pregătită de o nouă destinație. Taxiul sosi iar ea se așeză pe bancheta din spate, fără dorința unei comunicări cu șoferul, un tânăr care o privea atent, prin oglindă. Ah, destinația!
– La gara, vă rog, se auzi vocea ei de femeie frumoasă.
Simina simte ca e studiată și se uită pe fereastră indiferentă. În fond, e doar o necunoscută. Cui și de ce i-ar păsa de ea? Își mai intersectează privirea odată, cu a lui și i se pare că citește în ea, curiozitatea celui care vrea sa vadă: ”Așa arată o femeie care iese din penitenciar!”
Pe peronul gării, mulțimea o copleșește: zgomote, râsete, călători grăbiți, vocea de la difuzor ce anunță sosirile și plecările, tonetele de ziare, bagaje și simți brusc că viața i-a năvălit până în adâncurile ființei, încât avea senzația a că a lipsit doar puțin din peisaj. Își cumpără un bilet pentru Cluj-Napoca și se urcă în acceleratul ce tocmai sosise. Se îndreapta acum spre o destinație care nu mai e a ei. Ar fi vrut să simtă că se întoarce dintr-o vacanță mai lungă dar îi dispăruseră rădăcinile din locul acesta și se simțea acum, ca o frunză în bătaia vântului. Era orașul de care se îndrăgostise acum 12 ani, cand venise de la Galați, orașul care îi oferise cu generozitatea locului un soț, un copil, o casă. Era locul în care făcuse Facultatea de Știinte Economice și în care încercase să dea curs vieții ei. E același oraș care, mai apoi, cu un gest dur și necruțător îi luase tot, chiar și viitorul, de parcă ar fi cerut o plată prea mare, pentru tot ce oferise atât de simplu. Călătoria de o oră îi paru incredibil de scurtă și pentru prima dată avu senzația relativității timpului și a distanței. Totul este relativ: viața, prietenii, familia, distanțele. La fel, tot ce ai, poți să pierzi într-o secundă, chiar și viața iar existența și plecarea ta, să fie de neluat in seamă, pentru că nu e nimic deosebit ca un om să dispară pur și simplu. A fost doar o zbatere intensă, arzătoare și o iluzie închise într-o secundă cât o viață ca și cum abia ai început să te dumirești ca exiști pe lume și apoi brusc ai dispărut.
– Clujul urmeaza! Anunțul conductorului o smulse din gânduri.
Coborî pe peron și urcă în taxi, cerând să fie dusă la Hotel Onix, cât mai aproape de centru. Își preluă camera și timp de o oră dormi în baia cu spumă, simțind nevoia să îndepărteze cât mai mult din ea și din trecutul ei, odată cu straturile de celule moarte dezlipite de asprimea buretelui. Se îmbracă și apoi căută un coafor, să aducă la suprafață femeia aceea, pe care o știa ea și care, printr-o întâmplare a firii se ascunsese dupa firele albe de la tâmple și ușoare riduri pe obraz. Mai făcu câteva cumpărături și se întoarce în cameră obosită de toată agitația zilei. Formează numărul lui și așteaptă. Îi aude vocea, atât de dragă cândva dar pe care acum o urăște până la moarte.
– Am venit. Vreau să o văd pe Raluca mâine și am de discutat cu tine… La ora 15 în părculețul din spatele Teatrului Național? Bine…Vă Aștept.
Se așează în pat, obosită de prima ei zi prin lumea nouă și neputând închide ochii, rememorează întâmplările vieții. Niciodată nu s-a așteptat la atâtea trădări. Și-au făcut o firmă împreună dar cum el lucrează la CFR, regulile de serviciu nu îi permiteau două joburi. Așa că în acte era doar ea acționară, însă totul în firmă hotărau împreună și tot împreună se ocupau de ea. Mergea foarte bine, aveau un magazin de blănuri și un salon de mirese, cu servicii complete pentru nunți. Iar lui îi plăcea să își trăiască viața: concedii, mașini, lux, distracții, vilă. Își puteau permite ce visau. Totul s-a năruit când o vânzatoare, supărată că a fost concediată pentru nereguli i-a reclamat că nu înregistrează totul în acte. Atunci a început nebunia. Politie economică, cercetari, proces, avocați, procurori, penitenciar, cuvinte care au început să intre în vocabularul lor și să își ia parcă înapoi niște bucurii nemeritate. Ulterior, ca să nu piardă chiar tot, el a divorțat și a luat fetița cu el. Ba mai mult, ca să apară basma curată în fața tuturor a început să o denigreze pe Simina iar mai apoi chiar să creadă că ea a fost singura vinovată și a îndepărtat fetița de ea. Adormi trârziu, plină de filele întoarse ale acestei istorii de viață. Și-a primit lecția deși nu înțelegea de cui datorează asta și de ce. In ziua următoare se duse la Serviciul de Pasapoarte și își făcu un pașaport nou. Apoi, după prânz se întâlni cu ei. Întâlnirea o răscoli cumplit și își opri cu greu lacrimile ce îi apăsau pieptul. Trebuia să fie tare, pentru că viața ei abia acum începe și nimic din ce îi va fi greu și foarte greu, nu o va scuti. În România nu ești niciodată reabilitat moral dacă ai făcut închisoare, pentru că oamenilor de place să îi judece mereu pe ceilalți, nevazănd căte probleme, neputințe și greșeli au ei, ba chiar considerându-se corecți. Se mai văzură în zilele urmatoare dar prezența lui îi făcea o greața imensă. În ultima zi o anunță.
– Ți-am rezolvat. Ai viză de Anglia. Poți să pleci când dorești.
– Mulțumesc. Vocea i se frânse și nu știa dacă să se bucure ori să plângă.
Se despărți din nou de Raluca, strângând din dinți și opindu-și lacrimile. ”Când oi mai vedea-o va fi domnișoară? De ce a trebuit să plătesc eu toate acestea?” Așteptă seara la hotel și pe urmă se gândi să facă o plimbare pe jos. Camera închisă îi pare sufocantă acum.
Lumina din amurg stingea într-o mare albăstrui-trandafirie ultimele fluturări de aripi ale zilei și se vedea pe sine ca pe un om venind de foarte departe. Se gândi că destinul i-a dat o nouă șansă. Intuiția îi spune că până la urmă problemele ei se vor rezolva dar cu ce preț? Rămâne de văzut pe ce cărări o va mai purta viața și cât de departe îi va purta pașii. Acum, ea urcă încet strada în pantă, pe care a ajuns fără să bage de seamă. Realizează că e în drum spre fosta ei casă, o vila căreia îi știa pe dinafară intrarea placată cu marmură galbenă, fiecare detaliu din poarta de fier forjat, interiorul, gradina cu gazon. Se întorcea ca și un făptaș la locul crimei, mânată de resorturi neștiute, hrănindu-se parcă din energia locului acela, retrăind pentru o clipă iubirea, bucuria, durerea si trădarea. Își aminti o secundă că el purta la încheietura mâinii o brățară neagră, cu noduri, primită de la ceva biserică. Cum poți să te rogi de iertare cand sufletul tau e viclean? De ce nu ne asumăm consecința propriilor fapte? Trase adânc aer în piept și se dezlipi de locul acela. Nu mai avea rădăcini. Ajunse în vârful străzii si vedea de acolo orașul cu luminile sale. Orașul cui? Sună și în câteva minute sosi si mașina.
– La aeroport, spune ea simplu. Plecă, fără să mai întoarcă privirea spre locurile acestea, dispărând ca o umbră în noapte, ca și când nu a fi fost pe acolo, odata, o femeie tânără, într-o rochie verde, ca vara.

Mai multe postări pe aceeași tema, Duzina de cuvinte, găsiți în tabelul lui Psi.

Reclame

Cum sa urasti pe cineva care iubeste?!


Se priveste in oglinda, netezindu-si cu degetele doua riduri incrustate la coada ochilor. Cat de repede sterg anii, frumusetea! Prin parul ei castaniu luceau fire argintii, ca o tesatura scumpa si delicata. O pasare tasni in zbor, pe langa fereastra deschisa, lasand lumina verii sa se proiecteze in rotundul oglinzii si facand ca apele ei, sa se increteasca usor, in cercuri.
Era ziua aceea de mai, cand el s-a asezat la masa din bucatarie, asa cum faceau mereu dimineata, uitandu-se in ceasca de cafea cafea fierbinte, vrand sa ii inspire aroma. Apoi, a privit-o drept si adanc in ochi.
– O iubesc. Am sa plec, dar o sa am grija de tine si de fete. Era trist si ea ar fi vrut sa il vada fericit, sa il poata uri.
Amalia n-a scos un cuvant. Tacea iar in urma lui, casa a ramas ca un cuib, din care a zburat o pasare minunata, ce canta triluri doar de ea stiute si auzite. L-a lasat sa plece. La ce bun sa ii mai stea in cale? O iubea. Cand ea, cealalta, a nascut o fetita, a simtit ca zdrentele sufletului ei sunt sfartecate de un cutit invizibil. Ar fi vrut sa planga ori sa se roage, sa spere intr-o pedeapsa Dumnezeiasca, dar nu putea. Cum sa urasti pe cineva care iubeste? L-a vazut mai apoi de mana cu ea si cu fetita. Fata lui era scaldata in lumina. Era fericit! Si-atunci ar fi vrut sa ii urasca ericirea, dar nu putea. S-a multumit sa il priveasca de la distanta, intr-o secventa care i-a ramas intiparite in minte. Era tot el, barbatul acela bland, cu ochii umezi si sufletul ca un copac cu multe brate intinse, nusa cerseasca ci sa ofere iubire si protectie. Cand fetele i-au adus-o pe sora vitrega in casa, sa se joace, ca doar era sora lor, a plans in hohote, ascunsa dupa perdeaua grea a unui zambet. Avea ochii lui si acea stralucrie de copac cu multe ramuri. Si a iubit-o ca si cum era a ei dintotdeauna.
Dar a venit si noaptea aceea de toamna si ea, femeia cealalta s-a stins. A aflat mai apoi, ca suferise mult de pe urma unei boli necrutatoare iar moartea a primit-o in liniste, cu tristetea pentru micuta ei de doi ani, ce ramanea singura. El o tinea de mana si ea plutea ca un abur. “Nu muri!!!” hohoti el, insa nu il mai auzea. Si-a continuat zborul ducand cu ea iubirea aceea uriasa. A ramas trist, cu sufletul golit, zambind doar de dragul fetitei. Venea des la Amalia, vrand ca ea sa creasca aproape de surori si dorind parca sa fuga de locul in care fusese fericit, simtind pe umeri apasarea unei tradari.
– A trebuit sa fiu pedepsit, petru fericirea de care m-am bucurat, chiar si putin.
– Intoarce-te acasa. Fetele o sa fie fericite si o sa fie bine.
Si s-a intors, trist si pierdut, ratacind in adancurile sufletului sau, ca intr-o prapastie fara fund.
E iarna si infloresc ferestrele sub muscatura cumplita a gerului. Fetele sunt plecate iar cafeaua abureste in cestile de portelan alb, pictate cu maci.
– Este gata cafeaua. Hai, nu vii? Intrebarea ramase fara raspuns. Se uita la el din usa dormitorului si il vazu ca doarme, somnul acela linistit, trecut dincolo de rauri si vami, cu un zambet de usor regret asezat pe chip, cel al copacilor cu brate de iubire. Amalia tremura iar glasul I se innodase in gat. Trupul i se golise si parea o coaja usoara, pe care o putea face sa pluteasca si o respiratie.
– N-a fost sa fii al meu, dragule…, sopti ea in timp ce izvoare fierbinti ii scaldau ochii.
Amalia se uita in oglinda atingandu-si cu degetele ridurile, isi scutura parul cu tesatura lui argintie, alungand din privire, o poveste de-o viata. Usa se deschide cu zgomot si rasete de copii ca si chlinchete de clopotei umplu incaperea.
– Mami, mami! Uite ce rochita roz mi-a cumparat Simona si Ancuta de la mall si mi-au spus ca, sunt ca o printesa!
– Esti o printesa foarte frumoasa, una roz. Toate trei sunteti printeselele mele, dar voi stiti deja asta.