Arhive blog

1 mai cu martieni


Tata fusese foarte exigent cu noi, când eram mici. Eram trei fete în casa şi el ţinea foarte mult la reputaţia lui şi a familiei. Aşa că nu ne prea lăsa să ieşim în oraş, să mergem des la discoteci şi nici la petreceri. Exigenţa aceasta a lui ne-a marcat, pentru că ne-am simţit private de unele distractii si bucurii ale adolescenţei. Si cum adolescenţii sunt mereu tentaţi să facă exact invers de ceea ce le ceri, nu puteam să fac notă discordantă. Ştiam că în ziua urmatoare, de 1 Mai, părinţii mei merg la pădure, la iarba verde, fac gratare, culeg flori de câmp şi alte activităti din acestea. Eu nu vroiam la padure. Că nu-mi plăcea, pe vremea aceea. Era prea sec, nu era apa, nu te puteai dezbrăca prea tare că erau ţânţari aşa că, vroiam la Someş. Şi cum nu aveam voie sa merg singura, mai ales ca era să ma innec de vreo două ori, am optat să am grijă de verişoarele mele mai mici. Părinţii lor, lipseau câteva ore, de acasă. Cu o zi înainte, un coleg dintr-a XII-a, mă invită să merg, cu un grup de prieteni şi prietene, unde credeti? La pădure. Ei, aşa mai merge! Evident că accept. Ii povestesc mătuşii ce intenţii am, ea revine mai devreme acasă şi plec cu colegii. Foarte încântată, cu costumul de baie pe mine, “just in case”, cu pachete de mâncare si pătura. Pentru cei care nu au trecut prin Dej, va povestesc ca e un oraş, aşezat că într-o căldare între 7 dealuri, unele împădurite. Uneori il numeam în glumă, “oraşul celor 7 coline”. Undeva mai jos de gară, este un punct de confluenţa a Someşului Mic, de la Cluj şi Someşului Rece ce vine dinspre Beclean. De acolo, din punctul acela, curge Somesul, un râu cu ape adânci şi cu multe povesti. La ora stabilită, mă întâlnesc cu Daniel şi cu restul grupului. Urcăm pe strazile în pante pe un deal înalt, Bacău, unde câteodată au loc consursuri cu planoare. Cautăm un loc în care să ne aşezam, aproape de pădure. Facem un popas. Scoatem gratarul, facem foc, fum, prajeli, salate, muzică bună la casetofon. Ei, ne-am cam plictisit. Să fim şi noi ca bătrânii? Ne adunam bagajele şi coborâm pe Râpa Dracului, o vale deosebit de abruptă pe un teren accidentat si instabil, unde se produceau de multe ori alunecari. Daniel, mai nesigur pe picioare, aluneca si o distanta de cativa zeci de metri coboarî pe şezut, zgâriindu-se de lespezile de piatră.  M-a pufnit râsul spre enervarea acestuia, jenat de situaţie. Ajungem în şosea, aproape de Viile Dejului şi urcăm pe lângă Someş, vreo doi kilometri, cu rucsacurile în spate, mai pe cărare, mai prin stufăriş. Aveam părul lung, roşcat deschis, de culoarea aramei, pe care îl ţineam în nişte coade prinse în vârful capului, şi-mi ajungea până aproape de talie. Il prindeam cu biluţe sau buline. Se găseau destul de greu, pe vremea aceea. Erau colorate în galben şi roşu. Aşa era inspiraţia momentului. La un moment dat, una dintre fete exclama, undeva în urma mea.

–          Uite nişte cireşe. Noah, au dispărut.

Mă uitai atentă. Ce cireşe? Suntem in stufăriş.

–          Uite-le din nou. Nişte fructe roşii.

Pesemne ca o fi tras şi ea ceva din sticlele cu bere ale băietilor. M-am lămurit când mi-a pus mâna în păr.

Am ajuns pe un banc de nisip şi ne-am oprit. Un nisip fin, din aluviuni ne gâdila tălpile. Am facut baie în Someş. Era cald afară şi noi eram încălziti de drum. Am iesit din apă verzi, ca nişte marţieni dar răcoriţi. Apa Somesului mic, trecea pe langa combinatul de porci de la Bonţida şi acolo se deversau diferite chestii. Parcă era plină de mătasea broaştei. Statul la soare ne-a dat reflexe roşii. Când am ajuns seara acasă eram o combinaţie puternică intre un rac fiert şi un broscoi uriaş. Mama m-a întrebat ce am păţit, ca parcă fusesem sa am grijă de fetiţe, fara să-şi facă iluzii că îi voi da explicaţia adevarată.

–      Pai sa vezi. Am stat la plajă în balcon.

Reclame

Mishulake a venit cu mosul


Ma bucura sa vad ca oamenii mai gasesc frumusete in jur si o duc in sufletele lor. Mishulake, aflat departe,  pe  o plaja, ne-a trimis un dar de suflet mare. Il primesc cu mare bucurie si ii transmit toate gandurile bune. Sper ca mosul sa fi fost la fel de atent si de generos cu el.

Din partea firmei


Munca intr-un saptamanal nu e foarte agitata. Ai timp o saptamana sa culegi datele, sa le prelucrezi, sa scrii articolele, sa faci corectura. Teoretic. Munca in media te propulseaza insa intr-o lume fascinanta, cunosti oameni, esti invitat la tot felul de intalniri si evenimente, in tot felul de institutii in care nu credeai ca vei intra vreodata. Si incepi sa constati ca saptamana e incarcata si nu iti mai ajunge timpul. Pentru ca ziarul apare saptamanal si stirile nu mai pot fi numite stiri dupa o saptamana, redactorii s-au axat pe povestioare de viata, relatari, reportaje, comentarii. E vara si cald. Tinerii sunt in vacanta, adultii sunt in concediu. Atmosfera pasnica a oraselului a fost zguduita zilele trecute de drama unei familii careia i s-a inecat fiul intr-un lac cu apa sarata din apropiere. Zona e una cunoscuta pentru exploatarile de sare de pe vremea romanilor. Lacul sarat, are o latime de vreo 30 de metri insa adancimea lui depaseste 150. Nu se stie cu precizie cati metri, pentru ca s-a format din surparea unei mine, la inceputul secolului trecut. Exista o legenda care spune ca acolo, in mina aceea rudimentara, au fost prinsi cativa mineri. Nu a fost chip sa se mai ajunga la ei iar strigatele lor de ajutor s-au auzit de sub pamant timp de cateva zile. Apoi apa care se revarsa, probabil intr-un rau subteran sau din panza freatica, a acoperit glasul lor. Lacul se numeste acum Torok. Trecura trei zile de cand tanarul s-a inecat iar corpul lui nu iesise la suprafata. Probabil era agatat in radacinile de pe malurile lacului. Cu scafandri nu se poate intra. Salinitatea ridicata a apei nu permite scufundarea la adancime. O echipa e televiziunii regionala a ajuns in zona. Dupa ce s-a interesat de eveniment si de povestile legate de lac s-au dus acolo la filmari. Bucurosi de colaborarea jurnalistelor de la ziarul local, le-au luat pe trei dintre ele drept ghizi. Fetele, vesele nevoie mare, cu costumul de baie in posetuta, pentru orice eventualitate, au acceptat cu draga inima. Dupa trei ore, ele erau tot la Torok.

Directorul ziarului, trecu pe acolo si remarca absenta trupei. Vazu ca ele s-au dus la plaja si le suna enervat si incruntat. Cum se poate ca ele sa mearga sa piarda vremea in timpul servciului? Sunt platite sa munceasca nu sa se distreze. Acum, e adevarat ca avea pe undeva dreptate. Dar cine poate rezista tentatiei unei zile toride de vara, a unei companii placute si a unei oferte de baie, chiar daca doar de soare.

–         Alina! Unde sunteti! -Vocea lui vroia sa fie autoritara.- La Torok? Dar ce faceti acolo? Stati pe malul lacului? Ia haideti imediat la birou! Avem sedinta de redactie. Cum peste o ora? Nu peste o ora. Imediat!

Peste 30 de minute, in fata redactiei parca masina televiziunii. Sorin Grecu, un redactor cunoscut pentru dezinvoltura si reportajele spectaculoase, la conduse pe fete. Acestea intrara in sir indian, desculte, cu sandalele legandu-se  in mana, cu ochelarii de soare pe ochi, ca si cum tocmai atunci s-au intors de pe o plaja insorita in plin concediu. Sorin o saluta pe Dana, redactorul sef, cu care se cunostea de cativa ani si ea il primi zambind.

–         Buna Dana. Ce mai faci? E asa de cald, nu veniti cu noi la o bere?

–         Nu chiar acum. Avem o sedinta. Peste o ora, daca vrei.

–         Nu pot sta atat. La 13 trebuie sa intru cu stirile locale si nu am timp.

Introcandu-se spre iesire, dadu cu ochii de directorul care statea pe un scaun, in spatele usii, ca un copil pus la colt, micut si bland. Il batu usor pe chelia lucioasa si ii zise.

–         Si tu micutule, scuza-ma ca nu te-am scanat din prima. Haide macar tu cu noi la o bere. Din partea firmei.

–         Nu pot sa vin din partea firmei, zise acesta, jenat si enervat ca nu e tratat la nivelul exigentei functiei pe care o ocupa.             

Echipa televiziunii pleca. Directorul rosu la fata, nu se prezentase musafirilor, dar enervat pleca si el, lasandu-le pe fete in sedinta dar bucuros ca le scosese macar de la “sedinta de plaja”. Asa ca se duse  si el acasa, linistit ca toata lumea munceste si nu e platita degeaba.

Dupa o zi, fetele dadura inca un raid pe la lac, doar intr-o scurta trecere, si fura de fata cand, corpul baiatului se ridica la suprafata. Dadura telefon la politie si ii anuntara pe cei de la criminalistica sa vina.

–         Domnisoara Alina, cum faceti de sunteti mereu cu un pas inaintea noastra? Parca stiti ce pregateste providenta. Mereu ajungem dupa dvs.

–         Cineva acolo sus, ne iubeste, zise Alina zambind.