Arhive blog

Paste fericit!


lumina-invierii

Va doresc sa primiti Lumina invierii in suflete si in casele voastre iar gandurile mele se indreapta catre voi, cei de acasa. Sa aveti un Paste fericit si binecuvantat!

Cadou de Paşte


Ocna-Dej, este o aşezare pusă de Dumnezeu ca într-o căldare, la limita sudica a orasului Dej. Mărginită de dealuri aici forfoteşte viaţa, de mii de ani, de când au început primele exploatari de sare, din filoanele ce străbat inima dealurilor, ca o ţesătură dură, albă mirosind sărat a bogaţie şi hrană. Sarea de aici a fost transportată pe drumurile construite anume, spre Roma. Exploatările de sare, au făcut ca zona să se dezvolte, şi odata cu ea Dejul. Numeroase legende au circulat despre comori romane ascunse în dealuri sau în peşteri, surpate mai apoi. Alte poveşti descriau munca grea a minerilor, tragedii care s-au petrecut prin prăbuşirea minelor, oameni îngropaţi de vii in subteran, sufletele lor bântuind sau păzind locurile. Locuitorii din Dej si Ocna-Dej povestesc că, tunelurile şi excavaţiile ce urmăresc filonul de sare s-ar întinde pe zeci de kilometri. Se vorbeşte că, sub tot oraşul sunt galerii si hăuri care pot înghiti oricând casele. Un localnic ce statea intrun cartier de case din Dej, povestea că într-o zi, soba de teracotă i s-a prăbuşit într-un astfel de hău. In urmă cu vreo douăzeci de ani au avut loc nişte surpări subterane ce au echivalat cu un mic cutremur, resimţit în tot oraşul. Cam în aceeaşi vreme, o galerie de pe vremea împăratului Franz Iozef s-a surpat, nu departe de sediul administrativ al Salinei Ocna-Dej. In locul ei a ramas un crater de 150 m adâncime şi tot atata în diametru. E greu de imaginat cum în locul unui deal a apărut o groapa imensă.

Povestea aşezării e una fascinantă. Locuitorii o traiesc zilnic, fără a fi marcaţi într-un fel de asta. Viaţa aici are sensul ei, aşa cum inima de sare a pământului le mai aduce şi acum prosperitate. Sute de ocneni au lucrat în salina, din tata în fiu. Au muncit din greu dar şi banii caştigaţi au fost întotdeauna mai multi decât în fabrici. Era şi atunci, e şi acum, mare lucru să fii angajat la Salina. Şi-au făcut case frumoase şi gospodării îngrijite, fără să se gândească, temători, că sub aceste case, sub pământurile lor arate, şi sub livezi, se cască tuneluri, hauri si gropi. Nimeni nu ştie câte şi cum, pentru că arhivele şi hărţile au ars în timpul războiului. Cel puţin asta ştiu oamenii.

Sabina şi Gheorghe sunt ocneni din generaţie în generaţie. Ea lucrează la o fabrică de mobilă, în Dej. El lucrează la Salina. Oameni harnici, cu mâinile trudite de munca fizică, nu s-au mulţumit cu un serviciu. Dupa ce ies din ture, cei doi soţi se duc la câmp, că au gospodărie mare, cu vaci porci, orătănii. Toate trebuie îngrijite şi hrănite. Ei ştiu de la părinţi că numai munca multă îţi aduce cele necesare în casă şi te mai ajută să lasi ceva copiilor. La patruzeci de ani, Sabina şi Georghe sunt nişte oameni munciţi din greu. Se bucură că de când le-au crescut copiii, parcă li s-a mai uşurat povara de pe umerii lor. Cei 4 copii, doi băieţi şi două fete, s-au crescut unii pe alţii şi au fost învaţaţi de mici să muncească de toate pe lângă gospodărie. Băieţii merg şi la câmp cu tatal lor.

E Vinerea Mare si în casă au mai rămas puţine lucruri de făcut. Până şi copiii au primit câte un rând, de haine noi, cum şi-au dorit, să simtă solemnitatea sărbătorilor. De ceva vreme încoace, Sabina e frămantată de un gând. Că poate nu a ştiut să îi mulţumească destul lui Dumnezeu pentru toate câte i le-a dat. Pentru că are de toate, că are o familie iubitoare şi un soţ harnic şi respectat.

–            Gheorghe, eu vreau sa fac ceva, deosebit, de Paşte. Lipsesc vreo trei ore. Până mă întorc, ai grijă de ce mai este de făcut pe acasă.

–            Imi spui şi mie despre ce e vorba?

–            Nu încă. O sa fie o supriză.

–            Bine. Cum zici tu. Aştept să văd care e surpriza. Sper sa fie pe masura secretului pe care îl păstrezi.

Sabina ştia că bărbatul ei e mereu de acord cu ce spune ea. Ştie că nu face lucruri rele şi, desi ea are dinainte hotărârea luată pentru orice, îi spune şi lui ce gânduri are. Aşa e bine într-o familie. Şi apoi, ar da rău ca femeia să facă lucruri de care bărbatul să afle din altă parte. În timp ce îşi punea în ordine gândurile, înainte de a porni la drum, se mai uită odată în oglindă, îsi dadu cu Impuls, sprayul ei preferat, şi plecă. Ajunse la gara în Dej şi pe peron se plimbă într-una, fără stare. Trenul sosi cu nepăsarea obişnuită faţă de graba sau problemele pasagerilor. Se urcă în compartiment, aproape de uşă. Fluieratul scurt al conductorului făcu maşinaria imensă să se pună în mişcare, cu încetinitorul, apoi din ce în ce mai repede. Dupa vreo 15 minute, ajunse. Coborî în Gherla. Ştia drumul. Mai fusese cu o prietena din oraş, în urma cu ceva vreme. Ajunse pe o străduţa şi intră pe poarta unei clădiri vechi, dar bine ingrijita şi vopsită în alb. Pe faţadă, era un panou pe care era inscripţionat:” Casa de fete”.

Drumul spre casă i s-a parut Sabinei mai scurt dar emoţionant. Intra pe poarta şi Gheorghe fu uimit să vadă că Sabina nu venise singură.

–            Gheorghe, acesta e cadoul meu de Paşte.

–            Cum asa, mai femeie? Cine e domnişoara asta?

–            Cosmina va sta cu noi de Paşte.

Cosmina, se uita plină de emoţie, cu frumosii ei ochi albaştri spre bărbat.

–            Şi acum, haide să te prezint copiilor mei.

Cosmina a intrat în casa lor, ca un dar, într-o zi de sărbătoare si de primăvară. Apoi a fost invitată mereu. Cătălin, baiatul Sabinei s-a îndrăgostit de ea. Au facut nunta mare, că doar pentru asta au muncit părinţii o viaţa întreagă. Şi i-au dăruit Sabinei un nepoţel, într-o primavară.

Au trecut de atunci doi ani. Sabina sta cu mâinile muncite în poala şi aşteaptă, gata pregatită să vină copiii, să meargă împreună la biserică.Le auzi paşii. Uşa se deschise larg şi în pragul ei, aparu micuţul Rareş, cu un buchet de lalele şi narcise.

–     Sarut mana bunica! Ţi-am adus un cadou de Paşte!

Narcise de Paste


Pornită de acasă, din satul ei, aflat la caţiva kilometri de Cluj, bătrânica aceasta şi-a dat ultimii bănuţi pe biletul de autobuz. Are în braţe câteva buchete de narcise. Le-a adus la oraş, să le cumpere doamnele. Bine că a dat căldura şi în grădină au înflorit mândreţe de flori albe, mirositoare. Sigur le va vinde, că acum, femeile de la oraş vor să îşi împodobească mândru, casa. Peste două zile sunt Paştile. Stă şi se gândeşte. Cum vor fi Sfintele Sărbători la oraş? Sigur, foarte faine, cu mâncare multă, cu haine noi şi distracţii. Ce ştiu ei, orasenii, cum sunt Paştele la ţară, în modesta ei căsuţă, unde prin curte, se plimbă amarâte, două găini bătrâne şi un câine ciufulit. Nu are nici măcar televizor. Haine noi, nu-şi aminteste de când nu şi-a cumpărat. Şi acum, la ce-i mai trebuie? Are doar un rând de haine bune, puse cu grijă în şifonier, pentru când va veni momentul să plece din lumea asta. Dincolo trebuie sa ai haine bune. Sigur e mai bine decat aici. Se uită la studentele care trec, fără griji, şi fără apăsarea durerilor bătrâneţii.

– Luaţi un buchet de flori, domnisoara! Aşa o să pun si eu ceva pe masa, de Paste!