Arhive blog

Zborul (partea a doua)


Strada Donath, artera ce străbate cartierul Grigorescu pornind din centru Clujului, până în poarta Studioului Teritorial de Televiziune TVR Cluj, este intersectată de numeroase străduțe. Una dintre acestea, Tăietura Turcului, are o legendă interesantă. Pe vremea stăpânirii otomane, un localnic, pe numele său Donath a alergat câțiva kilometri, să îi avertizeze pe clujeni, că se îndreaptă spre oraș hoarde de năvălitori. Preveniți, orășenii s-au înarmat și au respins atacul pe aceasă stradă, în pantă abruptă, care pe vremuri fusese doar o pantă de deal. În secolul trecut, municipalitatea i-a făcut o statuie acestui erou însă cu vremea a fost uitată, abandonată într-o gradină și acoperită de verdeață. Când ajungi în vârful străzii, înainte de a începe coborâșul, dai de un drum ce o ia în stânga și trece pe lângă Muzeul Satului, traveresează un câmp și ajunge în Padurea Hoia, un loc în care oamenii se duc cu teamă. S-au auzit că aici se întâmplă lucruri necurate. Ba că au trecut pe aici extratereștii, ba că oameni s-au rătăcit în timp. Adevărul nu îl știe nimeni decât cei care au fost martori la acele întâmplări stranii. Cei mai tari de înger râd și nu iau în seama astfel de scorneli. La poala pădurii au loc de multe ori serbări câmpenești ori lumea se adună la iarbă verde și grătare.
Soarele asfințește lăsând loc umbrelor să se furișeze tăcut. Rar se mai aude cucul, cu un cântec trist și gol. E răcoare si frunzele începutului de toamnă foșnesc sec și uscat sub pasi. Ici și colo se aude câte o pocnitură de vreasc. Robert și Angela coboară ținându-se de mână, pe drumul bătucit, stârnind frunzele.
– Noi o luăm pe scurtătură, spune celălalt tânăr ținându-și soția de mână.
– Cum vreți. Mai veniți și duminica viitoare? continua Robert.
– Dacă ne lasă vremea și nu plouă, da.
– Servus. Aveți grijă de voi!
– Servus! Și voi la fel!
Cei doi se depărtează dispărând în desișul pădurii.
– Parcă nu-mi place că au luat-o pe scurtătură. Cine știe ce li se poate întâmpla?
Angela privește încă în urma lor ramurile care se leagănă. Pe fata albă, încadrată de bucle negre și în ochii ei căprui se citește îngrijorarea. Se înserează.
– Ce să li se întâmple? Pădurea e umblată, mai trec oameni.
Robert se opri să o îmbrățișeze și o sărută acolo, în mijlocul drumului. Erau singuri. Doar ei si freamatul pădurii printre șoapte și foșnete. Din față se aud voci.
– Ai văzut? Nu suntem singurii.
Pașii se apropie și voci vesele de bărbați le ies în întâmpinare. După un cot al drumului se întălnesc cu ei. Trei bărbați tineri, cam amețiți, râd povestind poante fără perdea. Robert dă să treacă pe langă ei. Cel mai în vârstă dintre ei îl oprește însă punându-i mâna pe piept.
– Dar ce faceți ciripoilor? Ați fost la pădure să v-o trageți? Un rânjet i se întipări pofticios pe figură lasând să se vadă strungăreața dintre dinți.
Ceilalți doi râd prostește, acompaniildu-l pe acesta. Robert îi da mâna deoparte și încearcă să îl evite. Este însă înhățat cu putere și ținut de individ.
– Băieți, ce ziceți? Ne distrăm și noi un pic? De ce să se distreze numai el? Uite ce domnișoară simpatică avem aici. Bunăăă!
Angela începu să îl lovească pe bărbat încercând să îl elibere pe Robert. Acesta parcă nici nu simțea loviturile ei însă le facu semn celor doi.
– Hai, legati-l de copac. Il facem spectator.
Cei doi executară imediat. Țipetele Angelei sfâșiau pădurea stârnind păsările din cuiburi dar nimeni nu trecea pe acolo să îi audă plânsetul și rugămințile. Într-o vreme, după ce totul s-a terminat și bărbații au plecat râzând, se ridică de jos, cu hainele sfășiate și frunze în păr. O pasăre albă se ridică din tufișuri cu zgomot iar strigătul ei sparse tăcerea. Căută tremurând din toată ființa, în sacoșă, un cuțit și cu mâinile pline de pământ și de sânge îl dezlegă pe Robert, de la copac apoi se prăbuși la pământ, în genunchi. Nu îi văzu mâinile însângerate nici lacrimile din ochi. În fața ei era întuneric și nu auzea decât ecoul strident incarcat de râsul celor trei. Plângeau amândoi îngenuncheați și îmbrătișati în durerea lor. În cele din urmă o porniră spre oraș. Un taxi îi duse la spital și într-o vreme apăruse și Poliția. Angela auzea dar cuvinte fără noimă:”nume…semnalmente…identificare…medicina legală…declarații”. Luminile de la Stația de Urgență îi dădeau o oarecare siguranță. Se uita la femeile ce treceau pe lângă ea, plutind într-o apă trasparentă, liniștite, senine. Ce femei libere și fericite! Într-un târziu, au ajuns acasă. Apartamentul lor de tineri căsătoriți era straniu de pustiu. Tăceri și umbre se piteau prin colțuri. Stătu o vreme în baie, se spălase, își frecase lacrimile, mizeria dar nu putea scăpa de mirosul de tutun și alcool al barbaților, oricât s-ar fi frecat. I se făcu brusc greață și vomită, ca un bețiv, ținând în brațe wc-ul. Se mai spălă încă o dată și intră în dormitor, cu privirea în pământ evitând ochii soțului ei, ca și cum contactul lor ar fi pângărit-o. Își luă perna în brațe și adormi spre dimineața, lângă pat și se trezi cu un țipăt scurt și dureros, când razele de soare începeau să îi mângâie pleoapele.

Pana la stele si inapoi (3)


Dana tinea in mana cana cu flori in care tremura cu adieri auri, cafeaua. Se uita pret de cateva minute bune spre fereastra, lasandu-si privirea sa se scalde in culorile a doua ghivece cu panselute ce inflorisera nebuneste, avand fiecare zeci de flori. Se gandea la mica ei agentie de publicitate, pe care sa straduia sa o mentina pe linia de plutire. I se parea insa ca e o lupta cu morile de vant. Cand esti mic, sansele de supravieturire in afaceri sunt minime. “ Acum toti directorii firmelor sunt in vacanta iar eu stau aici, asteptand sa se intoarca. Si in asteptarea aceasta eu trebuie sa supravietuiesc si sa imi intretin copilul. Ce nu as da sa fiu si eu ca alte femei, preocupata de cratita si de alte lucruri muieresti, decat sa fiu mereu cea pe umerii careia apasa toate responsabilitatile. Dar, nu-mi pot alege destinul.Trebuie sa merg inainte pe drumul meu.” Isi aminti cat de greu i-a fost dupa divort desi ar fi vrut sa poata uita din cand in cand. Pornise de la zero, intr-un oras strain in care nu cunostea nici o persoana dar avand in grija sa copilul. Primul an aici a fost cumplit. E greu sa iti gasesti un job in care sa castigi echivalentul a trei salarii din care sa iti platesti chiria, cheltuileile si sa intretii familia. Pe urma i-a venit ideea cu agentia. A inceput bine dar dupa 3 luni a descoperit ca nu mai are de lucru. Trecusera sarbatorile de iarna si toata lumea era amortita. A inceput sa invete cu febrilitate despre publicitate, si-a facut cunostinte, dar pana la rezultate a durat. “Doamne, as putea eu povesti cuiva vreodata, fara sa ma rusinez si sa ma creada, ca am rabdat si foame ca sa aiba copilul ceva pe masa? Cine mai rabda foame in ziua de azi? Si totusi, a fost cand am ramas in pana si nu am mancat trei zile. Am platit scump pretul libertatii iar acum as vrea sa ma bucur de ea. Cand o sa vina soarele si pe strada mea? Nu stiu. Pana atunci, ma simt bine doar cand dorm. Acolo e liniste si e o lume atat de vie incat as vrea sa traiesc acolo.”
Telefonul suna, melodia cunoscuta si o scoase din gandurile si visarile ei. Vazu numele apelantului si zambi de surpriza minunandu-se.” Atat de matinal? Da nu are somn?”
– Alo, spune ea cu vocea calma, matasoasa, a carei modulatie il lovi pe el prin tampane, pana in creier.
– Aaa… buna dimineata, Dana! Te deranjez cumva?
– Nu, sunt la cafea. Apoi astepta continuarea converstaiei.
– Dana, ai vrea sa iesim putin sa ne plimbam?
– Acum? Nu e cam devreme?
– Nu, nu chiar acum. Putin mai tarziu. La ce ora iti convine?El ar fi vrut sa o poata vedea imediat.
– Sa zicem pe la 11. E bine?
– Da. La 11 vin sa te iau din fata blocului.
– Bine. La revedere! Zambi. “ Si parca ziceam ca nu ma bg in chestii din astea. Am marele dar de a-mi complica singura viata.” Dana se ridica din imbratisarea albastra a fotoliului si incepu sa se pegateasca. Stia ca de mult ori, dupe ce se studiase in oglinda, si convenise ca isi ia anumite haine, desi ii stateau bine, simtea brusc ca nu sunt ale ei si se schimba. Asa ca nu vroia pe ultima suta de metri sa faca schimbari vestimentare. Se imbraca totusi comod dar si usor elegant prin simplitate si combinatie: blugii cu talie joasa, un ticou alb mulat si un jerseu albastru deschis, dantelat. Isi baga picioarele in niste pantofi comozi si eleganti cu toc jos si iesi.
– Salut, ii zambi prieteneste ca unei cunostinte vechi.
– Servus, ingaima el.
– Unde mergem azi?
– Nu stiu, alege tu.
– La Muzeul Satului. Stii unde e?
– Da. Masina demara fasaind pe strazile ce traversau cartierul Manastur si pe langa Sala Sporturilor, trecura pe Podul Garibaldi in cartierul Grigorescu. Urcand pe Taietura Turcului, ajunsera la muzeu. Un afist lipit pe poarta spunea ca muzeul e inchis petru reparatii asa ca parcare pe straduta ce trecea pe langa muzeu, sub niste copaci umbrosi. Cerul fierbea de albastru si se anunta o zi torida insa aerul conditionat din masina nu ii lasa sa simta dogoarea de afara.
– Alex incepu sa ii povesteaca despreviata lui si ea il asculta, amuzata si interesata. Fusese plecat in America iar adaptarea la viata de acolo a fost grea. Dupa doi ani de stat acolo, I s-a parut grea adaptarea la intoarcerea acasa. Dana zambea. “E un om cu suflet cald. Si cat de sincer si de deschis stie sa vorbeasca despre sentimentele lui!Nu am cunoscut pe nimeni la fel.” Dana se obisnuise sa nu isi exprima sentimetele si sa se ascunda in spatele unor ziduri inalte. Cu cat lumea stie mai putin despre ce gandesti si ce acim cu tat iti poatecreea mai putine probleme. Cand i-a spus la telefon, cu vocea gatuita ca s-a indragostit l-a crezut, desi ea nu prea crede in dragoste. Nu o credea imposibila dar ea nu traise experienta unei iubiri adevarate, nicidecum atat de rapide. Marile iubiri sunt procese de autosugestie” spune un scriitor. Proabil ca asa e si cu el. Dragostea aceea mistuitoare nu exista in realitate.
– Telefonul Danei suna, intrerupand discutie si fluiditatea atmosferei ce se creease. O suna Tudor, fostul ei sot, preis in legatura cu ziua baiatului.
– Poti sa raspunzi, zise Alex, curios si intrigat de apel.
Ea se conforma.
– Salut!
– Salut! Pauza apelantului o facu sa il intrebe. De ce m-ai sunat?
– Pai am venit la tine, copilul nu e acasa si nu imi deschide nimeni usa.
– Esti la mine la usa? Vin intr-o ora. Era contrariata. Vroia sa o controleze acum, la cativa ani dupa divort?
– Stai ca am glumit. Nu sunt in Cluj dar vin dupa masa si vreau sa va invit la o piza.
– Ok. Suna-ma cand stii ora la care ajungi.
Se simti datoare sa ii explice lui Alex.
– Fostul meu sot. Trece pe la mine, ca a fost ziua lui Mihai si vrea sa iesim la o terasa.
Inima lui Alex se contracta. “Cum o fi aratand omul acesta? De ce a lasat-o sa plece din viata lui. Dar poatemai bine. Acum nu as sta cu ea aici, de vorba. Dar daca o cinvinge sa se impace?” Dana, parca i-ar fi citit gandul.
– Nu ma mai intorc la el, mai bine rod pietre.
Caldura de afara misca bland iarba inalta de pe camp, peste care fluturii palpaiau in flacari de catifea albastra si galbena. Timpul disparuse si sta acum pitit, pandind printre ramurile verzi. La 100 de metri distanta, incepe padurea Hoia, celebra prin puterile ei magice si energiile ce se descatuseaza in ea. Cine stie ce poarta spre univers se deschise acum si ii proiectase pe amandoi spre o alta dimensiune? La un moment dat, Alex ii lua mana si i-o apropie de buze. Gestul o surprinse si in prima secunda avu o strangere de inima. Nu suporta atingerile altora, nici macar pe autobuz. Blandetea gestului o facu sa treaca peste clipa de jena. Mai statura o vreme.
– As vrea sa plecam acum, spuse ea.
O lasa in fata blocului, in aceeasi parcare. O urmari cu privirea cum dispare in scara. Porni cu greu si senzatia era ca vroia sa se intoarca , sa mai stea de vorba. Avea atatea sa ii spuna. “Cum poti sa ai atatea sa ii spui unei necunoscute?”