Arhive blog

Duzina de cuvinte- O lectie de o viata


E iarna si orasul e cufundat in intuneric. Pana si carciumile s-au inchis impartasind acea conspiratie a tacerii. Pe stalpi, din loc in loc, becuri palide imprastie cu zgarcenie lumina. Latratul unui caine mai sperie din cand in cand intunericul, vrand sa alunge fiinte, doar de el vazute ori simtite. Atarnata pe bolta ca un taler alb printre stele palpaitoare, luna imprastie o lumina alb, inghetata, facand sa scanteie mormanele de zapada, lasate ici si colo, pe trotuare. Strada aceasta, urca pana in varful Dealului, printre blocuri si se opreste in poarta unei unitati militare. In stanga si in dreapta pornesc doua alei. Cea din stanga, duce o la scoala de cartier. Aleea din dreapta, se continua in paduricea tanara, batuta zi si noapte de localnicii, care merg la gara, scurtand drumul ori la fabricile de conservare a legumelor.
Tanara urca strada, pas cu pas, clampanind strident cu tocurile fara flecuri ale cizmelor ei scalciate. Se infsoara strangnd pe langa ea un fas lung, imblanit. Parul ii cade in dezordine pana pe umeri si parca nu ii pasa. Ajunsa in varful strazii, o coteste pe aleea din dreapta aruncand priviri furise inapoi. Totu-i pustiu, nu e nimeni pe drum, doar pasii ei: pac,pac,pac!
Candentat, strident, ca un cutit pe sticla, zgarie cu tocurile bucatile de piatra cubica din pavaj, acoperite cu un strat lucios de gheata. Luna arunca lumini pe fata ei, si pe obrajii inrositi, se vad cararile a doua lacrimi impreunate sub barbie. Isi continua drumul spre padure, pe carare. Luneca si cazu langa o tufa de alun, inghetata, acoperita cu o dantelarie alba. Auzi zgomote, venind pe acelasi drum pe care venise si ea. Voci de barbati, pasi apasati, in puterea noptii. Se ridica speriata si o lua la fuga intrand in padure. Unul dintre barbati, ceru o tigara.
– Costele, cand ai fost ultima data in permisie?
– Saptamana trecuta.As fi stat acasa macar un an, dar datoria ca si raia. A trebuit sa ma intorc…Mai, voi ati auzit ceva?
– Pe frigul asta, la miezul noptii? Nici cainii nu latra. Unde ai auzit?
– In fata noastra, un sunet, adus de vant.
– Stati asa. Eu am auzit. Un mieunat de pisica. Hai sa vedem. Cine a avut suflet sa ii lase pe un astfel de frig, sa inghete?
– Pai, si ce faci cu ei?
– Ii lasam in scara unui bloc, poate se indura cineva sa ii creasca. Poate ca altii nu sunt asa de fara inima.
Barbatii, trei soldati in termen erau in patrula si aveau sector pe zona aceea. Sunetul se auzea, din ce in ce mai bine. Se apropiara de tufa de alun si ramasesera cu ochii atintiti, asupra ghemotocului din zapada. Privelistea era dincolo de cuvinte. Dintr-un ghiozdan de carton, vechi, ieseau manutele si capul unui pui de om. Rosu, aproape inghetat, cu ultimele lui puteri se chinuia sa scanceasca, strigand in felul lui, cu primele sunete din viata lui plapanda, dupa ajutor, nevrand sa paraseasca atat de repede, aceasta lume, in care abia a ajuns. Cele cateva zdrente din jurul sau nu il puteau feri de muscatura cumplita a frigului. Costel se descheie la haina, il lua in brate si il baga pe micut la caldura.
– Florine, du-te repede la poarta unitatii si cere sa ne dea o masina. Pana vine ambulanta trece multa vreme si cine stie ce ar putea pati! Intorcandu-se spre micut, incepu sa ii vorbeasca, de parca ar fi stiut dintotdeauna ce trebuie sa faca.
– Doamne, micutule, Dumnezeu ti-a dat zile! Esti un pustiulica foate norocos si nu voi uita noaptea aceasta, cat voi trai. Cine n-a avut minte si te-a lasat aici singur, in miez de noapte, pe gerul acesta?
O masina din unitate ajunge si ii preia de pe drum. In cateva minute ajung la spital, unde doctorul Dorneanu, ii preia imediat. Comandantul telefonase deja la Urgente si sectia de nou-nascuti era in fierbere, sa il salveze. Doctorul, un barbat la 50 de ani, inalt si carunt incepu sa il consulte. Se minuna de rezisenta si indarjirea cu care micutul se luptase sa traiasca.
– Baieti, i-ati salvat viata! Daca mai dura cateva minute era inghetat. E norocos.
– Tovarasul doctor, putem sa ii dam nume?
– Haideti sa va aud, zambi doctorul.
– Noi suntem trei in patrula, dar cum nu poate avea trei nume, ii dam unul. Vrem sa il cheme Florin.
– Florin sa fie! Intorcandu-se catre asistente. Ati auzit fetelor? Sa nu uitati. Micutul are deja trei tati si un nume. S-a nascut intr-un ceas cu noroc. Chiar daca nu are decat cateva ore, a primit deja cateva daruri importante.
Vestea baietelului abadonat in padure s-a raspandit repede in oras. Militia a inceput sa faca verificari. In cele din urma au gasit-o pe mama. O eleva de liceu, de 17 ani, speriata de amenintarile unui tata violent, care ii spusese ca o omora daca il face de rusine. De frica parintelui ei, un betiv agresiv pentru care principalul argument era palma grea, temandu-se sa nu fie alungata de acasa, si-a abandonat copilul in padure.
Simona ajunsese la spital. Il cunostea deja bine incat se simtea deja de-a casei. Ii stia mirosurile si forfota, si traia secvente de viata si de drame, odata cu ceilalti pacienti ale caror drumuri se intersecteaza aici. Venea des cand tatal ei facea cate o criza, chinuit de o boala veche trebuia sa se interneze. Auzise de povestea baietelului si era curioasa sa il vada, cum arata. Se duse la sectia de Nou nascuti si le ruga pe asistente sa il aduca. Micutul avea deja cateva zile. Acoperit de o paturica bej, legat strans, bebelusul dormea. Asistenta zambi. I-l dadu sa il tina in brate si se indragosti de el, pe loc. Fiinta asta atat de micuta a rascolit un intre oras.
– Ne-a dat tuturor o lectie de viata! Domnul doctor s-a minunat ca a fost posibil sa supravietuiasca, atat de mic, pe frigul acela.
– Doamna Batinas, as putea sa il infiez eu?
– Dumneavoastra? Dar nu aveti copii?
– Nu. Sunt singura si nu am copii. Locuiesc doar eu cu tata intr-un apartament. O sa am grija de el, ca altfel, cine stie ce se va intampla si pe unde va ajunge.
– O sa vorbesc cu domnul doctor. Cred ca e posibil si ar fi minunat sa aiba o mama care sa ii poarte de grija. Insa procedurile vor dura. Va trebui sa va pregatiti pentru asta.
– Nu e nimic. Am timp si rabdare. O sa fac tot ce trebuie.
Simona se desparti cu o strangere de inima de “copilul ei”. Urca scarile la interne si intra in salonul tatalui ei. Batranul statea sprijinit de perne.
– Cum esti azi, tata?
– Pai, cum sa fiu. Asa si asa. Asta noapte nu am putut dormi si am auzit cand a venit salvarea. Oamenii zic ca a fost un accident. Multe se mai intampla.
– Tata, vreau sa iti spun ceva. Am fost acum la Maternitate. Nu, stai linistit, eu nu am nimic. Vreau sa infiez baietelul acela, de saptamana trecuta. Sa am si eu un suflet langa mine, la batranete.
– Dar nu ti-a fi greu, draga tatii? Mai sunt si eu pe capul tau, si ai serviciu…
– Tata, nu e greu, o sa le fac pe toate, stai linistit. Nu tu m-ai invatat sa gandesc cu sufletul? Sufletul meu imi spune ca, trebuie sa am grija de micut.
– Atunci fa asa cum simti. Inseamna ca asa ti-e scris si asta nu poti sa schimbi.
Simona incepu un drum anevoios si dupa cateva luni, copilul era fiul ei. De primit, l-a primit acasa mai devreme. S-a chinuit mult cu el. Frigul ii afectase rinichii si prima data a stat in sezut pe la 5 ani. Recuperarea a fost anevoioasa. Dar ea a avut rabdare dumnezeiasca dar fiecare effort i-a fost rasplatit. Apoi, a venit vremea sa mearga la scoala. S-a dovedit a fi foarte inteligent. La terminarea liceului a reusit la medicina. S-a intors in oras, la spitalul care i-a fost prima lui casa, la sectia aceea, unde s-a renascut. Copiii de acolo, sunt legati sufleteste de existenta lui. In fiecare dimineata e cu ei si le zambeste cu blandete. Vieti noi si mici, care vor fi mari candva. Florin s-a facut un barbat frumos. E bland si rabdator, firea Simonei, de parca ar fi fost al ei, dintotdeauna.
Intors de la spital, opreste la florarie si cumpara un buchet de flori. Intra in casa si i-l ofera Simonei. O imbratiseaza si o saruta pe frunte.
– Pentru ce e asta?
– Pentru tine. Daca nu ai fi fost tu, si alti cativa oameni adevarati, clipa aceasta ar fi fost vesnicie pentru mine. Nu stiu cum am sa iti pot multumi ideajuns, vreodata.
– Imi multumesti in fiecare zi, pentru ca existi, baiatul mamei.

In Clubul Psi, in Duzina de cuvinte au mai postat:
Psi,
O fata naiva
Scorpio, Cita, Cammely,Vero, Carmen Dana vienela

Reclame

1 mai cu martieni


Tata fusese foarte exigent cu noi, când eram mici. Eram trei fete în casa şi el ţinea foarte mult la reputaţia lui şi a familiei. Aşa că nu ne prea lăsa să ieşim în oraş, să mergem des la discoteci şi nici la petreceri. Exigenţa aceasta a lui ne-a marcat, pentru că ne-am simţit private de unele distractii si bucurii ale adolescenţei. Si cum adolescenţii sunt mereu tentaţi să facă exact invers de ceea ce le ceri, nu puteam să fac notă discordantă. Ştiam că în ziua urmatoare, de 1 Mai, părinţii mei merg la pădure, la iarba verde, fac gratare, culeg flori de câmp şi alte activităti din acestea. Eu nu vroiam la padure. Că nu-mi plăcea, pe vremea aceea. Era prea sec, nu era apa, nu te puteai dezbrăca prea tare că erau ţânţari aşa că, vroiam la Someş. Şi cum nu aveam voie sa merg singura, mai ales ca era să ma innec de vreo două ori, am optat să am grijă de verişoarele mele mai mici. Părinţii lor, lipseau câteva ore, de acasă. Cu o zi înainte, un coleg dintr-a XII-a, mă invită să merg, cu un grup de prieteni şi prietene, unde credeti? La pădure. Ei, aşa mai merge! Evident că accept. Ii povestesc mătuşii ce intenţii am, ea revine mai devreme acasă şi plec cu colegii. Foarte încântată, cu costumul de baie pe mine, “just in case”, cu pachete de mâncare si pătura. Pentru cei care nu au trecut prin Dej, va povestesc ca e un oraş, aşezat că într-o căldare între 7 dealuri, unele împădurite. Uneori il numeam în glumă, “oraşul celor 7 coline”. Undeva mai jos de gară, este un punct de confluenţa a Someşului Mic, de la Cluj şi Someşului Rece ce vine dinspre Beclean. De acolo, din punctul acela, curge Somesul, un râu cu ape adânci şi cu multe povesti. La ora stabilită, mă întâlnesc cu Daniel şi cu restul grupului. Urcăm pe strazile în pante pe un deal înalt, Bacău, unde câteodată au loc consursuri cu planoare. Cautăm un loc în care să ne aşezam, aproape de pădure. Facem un popas. Scoatem gratarul, facem foc, fum, prajeli, salate, muzică bună la casetofon. Ei, ne-am cam plictisit. Să fim şi noi ca bătrânii? Ne adunam bagajele şi coborâm pe Râpa Dracului, o vale deosebit de abruptă pe un teren accidentat si instabil, unde se produceau de multe ori alunecari. Daniel, mai nesigur pe picioare, aluneca si o distanta de cativa zeci de metri coboarî pe şezut, zgâriindu-se de lespezile de piatră.  M-a pufnit râsul spre enervarea acestuia, jenat de situaţie. Ajungem în şosea, aproape de Viile Dejului şi urcăm pe lângă Someş, vreo doi kilometri, cu rucsacurile în spate, mai pe cărare, mai prin stufăriş. Aveam părul lung, roşcat deschis, de culoarea aramei, pe care îl ţineam în nişte coade prinse în vârful capului, şi-mi ajungea până aproape de talie. Il prindeam cu biluţe sau buline. Se găseau destul de greu, pe vremea aceea. Erau colorate în galben şi roşu. Aşa era inspiraţia momentului. La un moment dat, una dintre fete exclama, undeva în urma mea.

–          Uite nişte cireşe. Noah, au dispărut.

Mă uitai atentă. Ce cireşe? Suntem in stufăriş.

–          Uite-le din nou. Nişte fructe roşii.

Pesemne ca o fi tras şi ea ceva din sticlele cu bere ale băietilor. M-am lămurit când mi-a pus mâna în păr.

Am ajuns pe un banc de nisip şi ne-am oprit. Un nisip fin, din aluviuni ne gâdila tălpile. Am facut baie în Someş. Era cald afară şi noi eram încălziti de drum. Am iesit din apă verzi, ca nişte marţieni dar răcoriţi. Apa Somesului mic, trecea pe langa combinatul de porci de la Bonţida şi acolo se deversau diferite chestii. Parcă era plină de mătasea broaştei. Statul la soare ne-a dat reflexe roşii. Când am ajuns seara acasă eram o combinaţie puternică intre un rac fiert şi un broscoi uriaş. Mama m-a întrebat ce am păţit, ca parcă fusesem sa am grijă de fetiţe, fara să-şi facă iluzii că îi voi da explicaţia adevarată.

–      Pai sa vezi. Am stat la plajă în balcon.