Arhive blog

Bunica- o scrisoare de demult


Azi imi faceam ordine in posta electronica si am descoperit o scrisoare din partea lui Dan, trimisa in 2011. Imi amintesc doar ca solicitasem pe vremea aceea, mai multor prieteni sa imi trimita cate o povestire pentru un proiect. Dan mi-a trimis scrisoarea aceasta care nu a fost publicata pentru ca nu se referea la proiect, dar recitind-o azi, m-au umplut nostalgiile. Va invit si pe voi, cu placere sa o cititi.

Remember

De anumiţi oameni ne vom aminti mereu cu plăcere şi nostalgie, chiar dacă atunci când i-am cunoscut, erau deja bătrâni bine, cu tabieturile şi obiceiurile specifice acestei vârste.

Străbunica mea, D-zeu s-o odihnească, a murit ferm convinsă că Rusia este un continent. Vastitatea acestei ţări, povestită de oameni care au luptat acolo în al doilea război mondial, inclusiv barbatul ei, străbunic pe care nu l-am apucat în viaţă, i-au creat pentru totdeauna această convingere, a existenţei ineditului continent, continentul Rusiei, cum îl numea ea. În plus, portocalele, ştia sigur că provin din Portocalia, termen propriu pentru Portugalia, asemănarea de nume dintre exoticele fructe şi această ţară, era dovada clară şi de netăgăduit a acestei apartenenţe.

Toate aceste teorii geografico – economico – administrative, nu le susţinea aşa pur din auzite. Dăduse Dumnezeu şi găsise la bunicii mei, unde locuia, un glob pământesc, din ăla pentru elevi, care se roteşte, fixat pe un ax, rămas pe acolo de pe vremea când taică-miu era la şcoală. Înarmată cu planeta în miniatură, buchisea într-una la cele scrise pe acolo, ape, oraşe, ţări etc, făcând chiar şi notări într-un caiet propriu, denumiri şi felurite aprecieri, un amestec de date geografice şi fragmente de rugăciuni şi versete biblice.

Prin clasa a cincea sau a şasea fiind, râdeam cu gura până la urechi de talentele de explorator alei mamaei Elvira, aşa îi spuneam. Mă chema în odaia ei şi-mi punea diverse întrebări, în special legate de continentul frigului, i se părea incredibil că acolo-i zăpadă mereu, iar ,,ixchimoşii’’ nu cultivă porumb şi nu fac dulceaţă, dulceaţa, în accepţiunea ei, era delicatesea supremă, avea sortimente dintre cele mai variate. Ţin minte că-i spuneam cele mai gogonate bazaconii şi minciuni, asculta mirată şi imediat se pregătea să-mi răsplătească cu dulceaţă vastele ,,cunoştinţe’’ pe care i le împărtăşeam fără să audă nimeni, erau nişte elucubraţii incredibile, cum că la Polul Nord, fiindcă nu sunt cai, ăia umblă călare pe urşi şi fac focul cu zăpadă, una care arde.

Îşi făcea cruce şi revenea la tărâmuri mai apropiate, continentul Rusiei, Portocalia şi oraşul Paşcani, unde fusese, avea şi o fată care locuia acolo. Pe aceste subiecte eram total neputincios, nici o minciună şi nici un adevăr nu-i puteau clinti convingerile, orice accepta, dar până la Rusia sau Paşcani.

Dincolo de aceste lucruri, nu era o femeie proastă deloc, scria şi citea cursiv, iar această curiozitate fantastică pentru a afla lucruri interesante, nu prea am mai întâlnit-o, la ţară cel puţin, la oameni în vârstă.

Am devenit credibil cu ale mele prostii pe care i le spuneam despre ,,minunile lumii’’, în momentul în care, într-o zi, trebuia să sosească preotul cu nu ştiu ce ocazie, cum vine pe la Crăciun şi ea nu mai putea deschide uşa odăii să-l primească. De fapt trăsese nu ştiu ce zăvor şi uitase. Imediat am dat toată măsura ,,geniului’’ meu, trăgând zăvorul buclucaş şi minţind-o că a fost o hibă teribilă la broască, doar Dumnezeu şi Maica Domnului m-au luminat şi am putut-o dibui, altfel stătea popa pe afară, lucru sinonim cu blasfemia pentru ea, era foarte bisericoasă.

Din acel moment, toate ghiduşiile pe care i le spuneam erau literă de lege, nu avea nici o îndoială, nepotul ,,diştept foc’’, fără de care Duhul Sfânt ar fi bătut în zadar în uşă, a devenit o sursă inepuizabilă de ştiinţă şi cunoaştere. Cu toate acestea, de data asta serios, nu am reuşit niciodată să o conving, chiar arătându-i pe acel glob, cum stă treaba cu Rusia, oricât m-am chinuit.

Alături de această ,,pasiune’’ pentru geografie, îndelung sabotată de împieliţatul de mine cu informaţii închipuite, mai avea o sumedenie de lucruri, mărunţişuri, aproape antichităţi, printre care muream de plăcere să umblu. Plus o grămadă de fotografii îngălbenite de vreme, oameni de care doar ea îşi mai amintea şi despre care povestea pitoresc şi cu nostalgie, dacă o întrebai cine sunt. Mai avea o ,,piesă’’ care tare mă mai tenta, dar care îmi era total interzisă, toată lumea îmi spusese să nu umblu la ea. Era un aparat de radio vechi, pe care aproape numai străbunică-mea ştia să-l pornească, nu pentru că ar fi fost sofisticat, ci pentru că era hârbuit rău şi funcţiona doar într-o anumită poziţie, doar de ea ştiută. Aparat care nu am auzit să ,,emită’’ altceva decât slujbe bisericeşti, de altfel dimineaţa sau când se auzea anticul radiou ,,cântând’’ liturghii, nu o deranja nimeni, până se nu termina sfânta emisie, era inabordabilă.

Cam asta îmi amintesc eu despre străbunica mea, una din ele, despre cealaltă pe care am cunoscut-o, poate altădată. Povestea vieţii ei o ştiu, însă relatată de bunici sau părinţi, e interesantă, dar pe mine m-a amuzat acum modul în care această femeie, de vreo 85 de ani pe atunci, mie îmi părea totuşi tânără şi îmi capta atenţia foarte mult, probabil datorită curiozităţii ei, aproape copilăreşti. E ceva totuşi, dacă mi-a rămas vie în memorie şi îmi amintesc de ea cu plăcere.

Reclame