Arhive blog

Daca ma bate un roman…


Ieri am primit o bataie. Una cum numai cei de la securitatea de pe vremuri stiau sa iti dea, antrenati in ura lor salbatica fata de romani, fata de omul obisnuit. Am stat o vreme sa-mi revin. Ma dureau toate ranile si vanataile, si am trait intens senzatia neputintei, in fata urii si a dispretului unui om, cladit intr-o anume generatie. M-am ridicat de jos cu greu, scuturandu-ma de praf, cu lacrimile curgand in suflet si mi-am spus. Sunt tiganca, poate unguroaica, ori poate turcoaica ori nemtoaica. Nu se putea sa ma bata unul de-al meu.
Ieri am intrat pe un blog si am citit un banc despre turci. Mi s-a parut haios si nu am inteles remarca intepata, a unui comentator, cu referiri acide la banc indemnand la patriotism. Mi-am permis, sa spun, si asta regret, ca daca taceam filozof ramaneam, “lasa-l pe ala” si ma intrebam daca patriotul o fi vazut ceva muzee ori va fi dand ceva dovezi de patriotism, in ultima vreme, in afara de a carcoti, pe la colturi. Provocarea aceasta putea declansa un al Treilea Razboi Mondial. Domnul a raspuns imediat, deranjat la culme, de pronumele demonstrativ “ala”, drept pentru care, a inceput cu o serie de invective, spunandu-mi “manelista” si ca fac probabil parte din categoria oamenilor de rand, a celor care isi fac concediul la bulgari ori la turci, “ca sa isi umple matul si sa se prajeasca la soare”. Ca inainte de a spune “ala”, trebuia sa ma informez despre cine e el, ca el face concedii in strainatate, culturale si ca are in casa peste 30.000 de carti, in biblioteca iar mebrii familiei sunt cu doctorate luate si ca nu discuta despre patriotism, decat cu cei care au un anumit palier intelectual. Ma rog lista epitetelor, comparatiilor, metaforelor si figurilor de stil a fost ceva mai lunga. Am stat siderata de virulenta textului iar raspunsul primit a fost unul in termeni academici, de la inaltimea titlurilor sale si a tonelor de carti citite. Am fost tentata sa raspund, dar nimeni nu merita sa arunci cu noroi, pe blog. De aceea nu voi da nume. Am avut insa o revelatie. Genul acesta de oameni, este cel care a creeat urmatoarele generatii si le-a insuflat anumite valori. De aceea, suntem condusi acum de cine suntem condusi. Dar ei nu discuta cu noi, oamenii de rand. Doar ei stiu ce e patriotismul, cultura, educatia si valoarea. Restul suntem prostii, morti in razboaie pe vremuri, sacrificati pe vremea lui Ceuasescu in inchisori pentru idei, morti la Revolutie. Asta mi-a facut lumina pe deplin de ce, generatiile de acum sufera si nu se pot realiza. Nu datorita acestei persoane, ci datorita unor exponenti “valorosi” ai generatiei lui, a infatuarii, a incapacitatii de a se apropia de oameni, altfel decat cu dispret, sunt tinerii din ziua de azi, disperati. Pe blogul Ginei, http://incertitudini2008.blogspot.de/
am vazut zilele trecute un citat sfasietor, ce exprima durerea unei generatii tinere zdrobite, de la prima zbatere. Cu permisiunea ei, am sa va prezint citatul, ce apartine unei absolvente de filologie, care isi cauta cu disperare de ceva vreme un job si un rost, intr-o societate care nu are loc pentru ea.
„ce urât să te naști cu aripi…. din ele îți smulg părinții câte un fulg, apoi generala și liceul, iar facultatea îți mai lasă doar 2-3 fulgi ca să mai ieși arătând cât de cât a ce ai fost cândva… și apoi dai de miraculosul sistem… din care nu mai ieși…. mai bine te naști fără aspirații.. fără personalitate… fără opinii proprii…. dacă ai așa ceva, nu vei fi niciodată acceptat și niciodată promovat în NIMIC și NICIODATĂ.”
“La ce i-or folosi toate metaforele mele” se intreaba Gina, in articolul sau.
Acei dintre noi, care avem copii de varsta acestei tinere, absolvente de facultate, intelegem durerea si framantarile ei. Degeaba ii invatam pe puii nostri sa zboare, daca li se taie aripile in timpul zborului. Exista o generatie de indivizi aflati acum la putere, care s-au cuibarit pe mormane de titluri, si de la inaltimea diplomelor, nu mai sunt atenti la noi, cu aroganta, ei nu mai discuta decat cu cei de la nivelul lor. Pentru noi, prostii sentinta este clara:”tineti-va gura” daca nu…. Nu stiu ce este, “daca nu”, sau mai bine ne tinem gura.
Nu am titluri academice, nici nu am sa ma laud cu tonele de carti citite, pentru ca nu e important pentru nimeni. Cultura mea e pentru mine, nu pentru a da cuiva peste nas. Scriu pe blog, cu drag de oamenii simpli ori instruiti, cei pe care i-am cunoscut si formeaza in ansamblu poporul roman. Scriu despre oamenii acestia, cu caracter frumos, si pentru care, “ziua buna, e de la Dumnezeu lasata”, pentru tinerii cu diplome care au sau nu au un job, pentru femeile care se chinuie sa razbata in societate, pentru toti oamenii pe care i-am intalnit, mi-au slefuit caracterul si pe care ii iubesc. N-am fost inca in Bulgaria si cred ca, inca nu este o rusine sa te duci acolo, la plaja. As vrea sa vad Balcick-ul, sa inteleg de ce, Regina Maria a fost atat de indragostita de localitatea aceasta, incat a cerut, ca inima ei sa fie ingropta aici. Nu am fost nici in Turcia, dar am sa ma duc sa vad unde ne sunt originile noastre si sa inteleg cine sunt turcii la ei acasa, pentru ca generatii de istorici ne-au mistificat istoria, spunand ca ne tragem din daci si romani. Dar dacii, au descendente in triburile tracice,( imi amintesc ca, Herodot facuse o semenea referire, insa el nu avea titluri academice, asa ca, ar trebui sa ma indoiesc de afirmatia lui) acolo unde isi au originile si turcii, cei pe care dam vina mereu cand ceva nu e in regula. “De la turci ni se trag relele…” aud mereu. Dar cine ne-a pus sa invatam relele? De ce nu invatam ce bine?
Vorbesc de o vreme cu un tanar turc, Gunevir. Are 19 ani, e student la Facultatea de Arte si lucreaza impreuna cu fratele sau, student si el, si tatal, la o firma de constructii. “ Pentru prietenul meu sunt in stare sa-mi dau viata” , imi spune el plin de mandrie. Pot sa il cred pentru ca ii cunosc pe turci. Apoi, discutand despre un cantaret, presupus a finanta o grupare terorista imi spune simplu. “ Un tradator. Nu e turc, e kurd. Verificati istoria. Noi nu am tradat niciodata! Turcii nu tradeaza!” De ce nu am invatat si asta de la turci?
Petre Tutea, spunea: “daca ma bate un roman, am sa spun ca sunt ungur”. Si eu, parafrazandu-l, am sa spun: daca ma bate un roman, am sa spun ca sunt altceva, ca sunt tiganca, unguroaica, turcoaica ori nemtoaica. Nu se putea sa ma bata unul de-al meu!!!

Reclame

Flori de munte


( fragment)

Ceasul se grabise si in dimineata aceasta. Mereu intarzia putin. Dar pentru ca muncea repede si era foarte bun in ceea ce facea i se mai t receau cu vederea micile intarzieri. Intra in atelierul unde reparau echipamentele si colegii erau deja in plina activitate.
– Buna dimineata!
– Buna dimineata, ii raspunsera somnorosi incat aveai senzatia ca inca isi continuau somnul de dimineata.
Dadu cu ochii de Franco, italianul maruntel care se ridica pe varfurile picioarelor si inaltand umerii in acelasi timp, complexat ca trebuie sa il priveasca pe Ahmet de jos in sus. Nu facea decat sa starneasca hazul celor din jur. In urma cu cateva zile, Franco puse la cale o farsa coleglui sau turc si il invata ”italienische complimenti”. Vocabularul acestuia sa imbogati brusc cu expresii colorate: ”porca mizeria”, ” va fanculo”, ”porco Dio”. Iar el le utiliza cu prima ocazie incercand sa ii faca unei prietene complimente. Doar sinceritatea si naivitatea lui o facura pe aceasta sa nu se supere, ba chiar sa zambeasca ceea ce lui ii dadu incredere ca, aceste cuvinte cu rezonanta exotica, isi facura efectul. Ea il consola imediat.
– Stai linistit. Acestea sunt primele cuvinte pe care le inveti de obicei intr-o limba straina.
Ahmet il privi de la inaltimea siluetei, de la 1, 80 catre 1,50 metri, pe italian si il saluta cu un zambet larg plin de voiosie.
– Gut morgen, Franco! Va fanculo!
Italianul stia ca tratamentul acesta il primea in fiecare dimineata si in loc de salut ii raspunse furios, spre hazul celor din jur. Stranse pumnii semn ca daca ar fi ceva mai inalt i-ar arata el afurisitului de oriental.
– Tu, turco! Porco turco!
– Franco, nu e frumos. Asta e totala lipsa de respect. Respectloss.
Dialogul avu darul de a inviora atmosfera brusc. Toata echipa lucra cu mai multa vitalitate, atenta la discutia celor doi, ca la un matinal spectacol de stand by comedy. Italianul bombanea lansand un suvoi de cuvinte in limba sa, intr-o viteza uimitoare, intreaga lui faptura miniaturala exprimand furie si dorinta de razbunare, neputincioasa insa in fata unui adversar redutabil. Energia se revarsa deja peste masa de lucru si avea efectul mai bun decat o cafea tare. Usa se deschise si seful,isi facu aparitia, moment in care se instala linistea si concentrarea extrema asupra bancului de lucru. Neamtul, un batran, experimentat, care isi transformase meseria in propria afacere iar acum coordona angajatii din birou, intervenea rareori.
– Alles clar? Toate sunt bune? Cum va descurcati?
– Foarte bine.
– Nu aveti nici o problema?
– Nu, raspunsera angajatii in cor.
Daniel, un tanar neamt, cu ochii albastri si parul castaniu, renumit prin traznaile si nepriceperea lui, completa.
– Turcul si italianul se inteleg foarte bine. Au o relatie speciala si ne amuza dialogul lor in fiecare dimineata.
– Da? Seful se uita intrebator peste ochelarii lui cu rama aurie, cautand o confirmare. Mi se pare normal. Amandoi bruneti, amandoi provenind din regiuni de la malul marii, temperamente asemanatoare. Nu ma suprinde ca se inteleg.
Angajatii zambira. Stiau ei ce e cu temperamentul si intelegerea celor doi. Batranul isi asundea bine sentimentele fata de straini insa avea nevoie de ei. Nu-i putea suferi pe turci. Prea sunt necivilizati si i-au invadat tara. Oameni obisnuiti, fara cultura, fara maniere dar harnici muncitori. In momentele lui in care nationalismul iesea la iveala, nu se sfia sa le spuna ca daca ar fi dupa el, i-ar scoate pe toti afara din tara.
Seful dadu se plece dar se intoarse brusc.
– Era sa uit pentru ce am venit. Am descoperit ca la una dintre masini, careva dintre voi a instalat o piesa defecta. Cine a facut asta?
– Eu nu, raspunsera angajatii in cor, ridicand mainile in acelasi timp ca si cum niciunul dintre ei nu s-au fi atins vreodata de componenta aceea.
– Hmmm, facu batranul coborand ochelarii de la baza la varful nasului si privind peste ramele aurii. Mai sa fie! Poate ca atunci am instalat-o eu si am uitat! Eu am facut asta? Incep sa cred ca am probleme de memorie. Eu sa fi facut asta?
Evident ca stia ca vreunul dintre angajati si Daniel era de regula eroul principal cand era vorba de greseli. Nu mai incerca sa afle vinovatul. Stia deja despre ce era vorba iar discutia ii avetizase deja pe angajati sa fie atenti la ceea ce lucreaza.
– Avem o comanda la hotelul Class. Care dintre voi vreti mergeti acolo pentru interventie?
Ahmet se oferi sa mearga dar Daniel ii reteza elanul imediat.
– Seful, nu il lasati pe el. Daca se duce el, doi ani nu mai au nevoie de service la aparatele noastre. Ne ia astfel painea de la gura.
– O.K. Zice acesta zambind. Atunci, du-te tu. Parca vad deja ca pana la sfarsitul saptamanii va suna patronul si ne va trage o chelafaneala. Si va trebui sa le dai atunci explicatii de ce nu functioneaza aparatul pe care tocmai l-a reparat. Explicatia ca e vechi si ca are multe de inlocuit, nu prea tine.