Arhive blog

Cum o pot be unii oamini…?


Pe ulițele satului, toamna se plimbă agale, torcând arome calde și coapte, râzând din frunze de aur și ciorchini vineții. A fost un an bun și rodul ogorului începe să se vadă prin curțile sătenilor. Căruțele vin pline și magaziile se umplu încet. Aproape la fiecare casă simți bucuria și bogăția anotimpului, razbătând din spatele zidurilor. Pe înserate, gospodarii se adună pe la case și hrănesc animalele din bătătură pregătindu-se de liniștea noții.
Leliuca Susana, cu năframa legată la ceafă, aruncă în ograda găinilor boabe de cucuruz și de grâu, cina lor din fiecare seară. Pe lângă casă, dintr-un strat lung, cârciumărese și crăițe prind în petalele lor, ultimele raze de soare. Se aud tălăngi iar pașii grei și blânzi ai vacilor ce se întorc din ciurdă stârnesc colbul de pe drum, amestecându-l cu miros de lapte și de ierburi de pe coclauri. Femeia, o țărancă bine făcută, așa cum îi stă bine unei femei, ”grasă și frumoasă” pare să fi trecut de 60 de ani. Cu mâinile încrustate de liniile și crăpăturile muncii la câmp deschide poarta, să intre două vaci și le îndreaptă spre poiată. Are gesturi sigure, ca într-un ritual ce îl îndeplinește de ani de zile și aduce din casă vasul cu apă și șuștarul. Se așază pe scăunelul cu trei picioare. Cu fruntea rezemată de pântecele vacii îi spală ugerul apoi se apucă de muls, vorbindu-i cu drag, să stea liniștită și să nu verse șuștarul cu lapte.
– D-apoi tu Simonă, o fost mândru azi în ciurdă? Măndru, că ia, cât lapte ai, țâie-te Dumnezeu sănătoasă!
Leliuca Susana termină de muls și duce vasul în casă. Îl pune în vase pentru fiert ori pentru prins. Cina e gata. Pe masă stă un vraf de placinte crețe, umplute cu brânză și mărar. Într-o ștergură de bumbac, țesută de mâinile ei, e învelită o pită mare, cât roata carului, făcută în cuptor. Pe colțul sobei, o oală afumată de atâta gătit se străduiește să rămână caldă, aburind sub capac un guiaș de cartofi cu carne. Leliuca vorbeește singură.
– D-apoi ni că omu aiesta a mieu nu vine. A și musai dară, să mă duc după el, la bufet, că îi vremea să mai lase poveștile și pîntru altă dată.
Leliuca își îndreptă năframa pe cap, legând-o sub bărbie și prinse sub ea câteva șuvițe de păr argintiu. Fața îi e senină iar ochii căprui poartă în ei lumina aceea a omului fără mari griji, mulțumit de ceea ce Dmnezeu i-a dat, prin mare mila Sa. Își așază șorțul și iese pe poarta, străbătând fără grabă, cele două ulițe până la bufet. Gândurile îi sunt duse, prin cele țări, pe unde sunt împrăștiați copiii ei. Apoi se gândește la vecinele ei, care stau cu ceasurile, cu ochii în televizor, la telenovele. Ea însă nu are vreme de pierdut. Mâinile ei au fost învățate să muncească iar în poala să șadă doar de sărbători ori când va închide ochii. Așa și-a ținut casa și și-a crescut pruncii. Cu trudă multă. Au muncit amandoi, ea și badea Niculae iar apoi, când copiii au crecut, au muncit și ei, să aibă drag de a face ceva și pricepere.
Luminile cârciumii se apropie, albăstrui, tocmai când ziua se amestecă cu noaptea. De afară, leliuca îl zărește pe badea Niculae la o masă, cu alți bărbați, discutând cu gravitate despre guvern și politică, despre agricultură și impozite. Zumzetele, clichet de pahare de sticla groasa, miros de alcool toate răzbăteau până afară iar leliuca le luă în brațe și intră cu ele.
– D-apoi sara bună, să deie Dumnezeu!
– Sara bună!- răspunseră bărbații în cor.
În bufet, nici o femeie, doar Tincuța lui Tănase, ce stă la tejgea și pregătește cu îndemânare băuturile. Nu servește la masă. Fiecare comandă și ia de la tejgea, așezându-se în grupul preferat. La cele câteva mese, mereu ocupate pe înserat, discuțiile sunt in toi, ca într-un fel de parlament rural. Aici, bărbații sunt liberi cu adevărat și au cu cine să își împărtășească nemulțumirile. Leliuca Susana le aruncă o privire dezinteresată.
– D-apoi mă bărbate, cum ne-o fo vorba? Vrei să dormi toată ziua în bufet? Gată-ți din păhar și meri acasă, că am lăsat mâncarea pă foc!
Badea Niculae, un om înalt, cât un munte dar blajin, mormăie ceva în sinea lui însă nu se împotrivește. Câteva minute mai târziu, iese singur, lăsând dezbaterile în seama celorlalți iar pe leliuca, stând cocoțată pe un scaun cu picioroange înalte, la tejghea.
– Noah tu Tincuță, amu pune-mi și mie un păhar de horincă, să mă înmoaie la inimă!
Femeia îi turnă într-un pahar și i-l așeză dinainte. Leliuca îl lovi usor cu fundul de tejghea, încăt lichidul transparent, a carui tărie ajungea la 50 de grade, făcu mărgele, semn că e curat. Îl dădu peste cap și îl bău dintr-o înghițitură scăpând un oftat de resemnare.
– Uăh!! Cum îl pot be unii oamini?!
Tincuța zâmbi și bărbații se uitară pentru o clipă, cu admirație, la ea după care reveniră la dezbateri. Tincuța prepara o cafea la plic, ”tri în unu”, pentru Dorin, un bărbat tânăr, ce abia sosise. Amesteca de zor, cu lingurița în cafea. Și-o băga în gură, cu un gest reflex, căpătat acasă și iar în cafea.tuica
Bărbatul se uită la ea cu o ușoară încruntare.
– D-apoi Tincuță, cafeaua acee să o bei tu ori să i-o dai lu Sandu, bărbatu-to.
– Da di ce, mă Dorine?
– Pai cum îmi dai mie cafea, după ce ai lins lingurița cu care ai amestecat-o? Fă-mi alta până nu ți-oi zîce oarice!
Tincuța se oțărî un pic dar îi trecu repede și făcu o altă cafea. Leliuca se uita, fără să scoată o vorbă dar îl privea pe bărbat aprobator, cu o ușoară înclinare din cap. Apoi ceru încă un pahar de pălincă.
– Mai toarnă-mi un deț, Tincuță dragă! Așe m-am înviorat! Numa bine că de la o vrâstă parcă îți scârțâie încheieturile.

Femeia mai puse un deț și leliuca îl dădu peste cap, nu înainte de a ciocni ușor fundul paharului de tejghea.
– Cum o pot be unii oamini?!
Leliuca Susana, roșie în obraji ca o ruje de Rusalii, mai ceru un deț. Apoi, coborî de pe scaun, îndreptându-se spre ieșire.
– Amu m-oi duce și io, că cine știe ce mi-o face bărbatu acela acasă, până ajung. Întorcându-se spre bărbații de la mese îi salută, în timp ce aceștia s-au întrerupt pentru o secundă din discuții.
– Noah sara bună și mai mereți pe la casele voastre, că muierile cele sunt îngrijorate să nu pățâți ceva! Mă tăt mir, cum puteți be atâta horincă și mi-i să nu vi se facă rău!
Leliuca Susana se îndrepta spre casă. S-a întunecat iar becurile de pe stâlpii de la ”electrica” dau o lumina albastruie adunând fluturi bezmetici. Ulița e și ea albastră în noapte iar colbul în care își afundă pașii, ascunde șoapte. Valea din apropiere susură neostenită, așa cum face de când leliuca era fata. O adiere răcoroasă desprinde câte o frunză galbenă, o frunză portocalie, o frunză roșie purtând în urma ei un murmur stins. ”Cum o pot be unii oamini?!”

Reclame

Femeia cu naframa, din Bobalna- (desene pe asfalt)


S-a oprit timpul istoriei, in varful dealului cu Mausoleul de la Bobalna, monument ce aduce cinstire celor cazuti in Rascoala de la 1437, insa in satul de la poalele lui, viata curge ca un rau in clocot de parca mereu asteapta sa se intample ceva extraordinar. Satul are personalitatile sale puternice si evenimente de anvergura care i-au adus faima si i-au marcat existenta, fiind satul natal al lui Alexandru Vaida Voievod, politican ilustru si fost ministru de interne apoi de externe, in perioada interbelica. Tot aici locuieste un poet local, un tip visator si romantic, asa cum ii sede bine unui poet si care a chiar publicat volume de poezii. L-au lasat in umbra gazetele, pana cand, un incendiu ce i-a distrus casa, l-a scos din nou, din anonimat, pe acest modest si visator Don Quiote de Bobalna. Prin 1996, o televiziune a transmis in direct alegerile, de la sectiile de votare din comuna, eveniment foarte important, despre care s-a vorbit multa vreme in localitate, mai ales ca a venit special, sa ia pulsul istoriei si a vietii patriarhale, cunoscutul jurnalist si moderator Mihai Tatulici. Oamenii de aici au sangele fierbinte, al celor ce au luptat pe deal, impotriva stapanirii habsburgice.Seara de seara, barbatii se intalnesc la bufet, comenteaza filmele, despre politicieni si mondenitatile locale. Si au Doamne, ce povesti si dezbate, cu filozofia simpla a omului de la tara! Satul este imbracat in cascade de verdeata de cum da primavara, cu livezi si gradini, inconjurat de paduri. Miroase a verde si a ierburi, si pe inserat se aud talangile vacilor care se intorc din timp.
Soseaua strabate comuna prin mijloc, ca o axa serpuita, asfaltata, marcata proaspat cu vopsea alba, cum tebuie intr-o localitate unde primarul e bun gospodar, ca pe aici oamenii nu se pot face de rusine. Masinile sunt rare si oamenii circula nestingheriti pe sosea, scosi din amorteala din cand in cand de cate un tractor, ori cate un autobuz ce trece din ora in ora pe acolo. De=o parte a soselei e primaria si postul de politie, de cealalta dispensarul si magazinul cu bufetul, locul unde se aduna oamenii, la o vorba ori sa-isi cumpere cele de trebuinta. Ceva mai incolo, inainte de curba e scoala, o cladire cu etaj, incapatoare petru copii din comuna. Totul e ingrijit, vopsit, curat ca la o comuna cu renume trebuie sa fie toate puse la punct gospodareste.
Lelea Lucretie si Lelea Anica, sedeau de povesti de vreo jumatate de ora, in mijlocul drumului, nestingherite tocmai marcajul alb. Cele doua batranele de 70 de ani, erau bune prietene, de o viata dar nu isi terminau niciodata povestile. Universul se concentrase atent, acolo unde ele imparteau lumea in lung si in lat, cu povestile lor sfatoase. Si se aplecau una spre alta, sa isi vorbeasca in soapta, ca nu care cumva sa le auda cineva. Cine sa le auda, tocmai in mijlocul drumului?
– Noa spune tu, Lucretie, cu ce propunere o mai vinit si primarul asta! Io i-am zis barbatului, ca la sedinta de consiliu de maine, sa nu fie de acord.
– Ai facut tare bine, Anica… dar nu apuca sa isi termine fraza soptita, cand se auzit un scrasnet de roti. Masina neagra ce venea cu viteza, pravalindu-se pe sosea, scoase un scrasnet lung, lasand amprente negre, insa soferul le remarcase tarziu pe cele doua batranele si Lelea Lucretie fu “mangaiata” cu portiera pe sezut. Femeia cazu gramada. Tanarul opri, deschise usa si se repezi la ea sa o ajute. Era alb la fata ca hartia si mainile ii tremurau.
– Matusa, te-ai lovit rau? Te doare ceva?
Femeia, tacea, uitandu-se imprejur, naucita, cu naframa putin sucita, si cu fustele pline de praf. Lelea Lucretie, avea intiparita pe fata, expresia celui care cade din pom si parca fara voa ei, a fost asezata in mijlocul drumului, sa mediteze. De la dispensar asistenta alerga repede sa vada daca e nevoie de ingrijiri medicale ori de ambulanta. Ii lua pulsul, tensiunea. Nu parea sa aiba ceva.
– Matusa, vrei sa chemam salvarea?
– Da di ce? N-am nimnic, numa julitura. Da nu-mi dau seama ce am patit!
– Ati fost accidentata de masina, ii spuse si politistul de la post, aparut si el intre timp.
Cativa sateni curiosi, incepura sa se imprastie, semn ca nu a fost mare lucru: cateva zgarieturi si gata. Lelea Lucretie isi revenea incet, starea aceea de soc, se uita spre tanar, spre multime care o mai privea cu suspiciune, si suparata ca a fost deranjata si ca e in centrul atentiei se apuca sa il apostrofeze pe soferul inca speriat.
– Si tu?! Nu aveei loc pe drum, cat de larg era?! Trebuia sa te sui pe mine?!
– Pai nu m-am urcat. Ciculam pe sosea, regulamentar. Dumneavoastra erati in milocul drumului. Imi pare rau.
– No ni la el, iti pare rau. Sa ai grije alta data pe unde umbli! Si sa-ti steie mintea la drum, nu la fuste!
– Sigur nu vreti sa chem salvarea, mai intreba asistenta din comuna?
– Pentru ce? N-am nimnic, zise ea scuturandu-si fustele de praf.
Cum adica sa mearga la spital, ea care batuse tara in lung si in lat? Nici vorba.
– Noah, amu ma duc acasa ca omu cela a fi ingrijat.
Schiopatand usor de un picior, cat sa smulga urme de ingrijorare spectatorilor de pe terasa bufetului, se indrepta spre casa. Din poarta, badea Gheorghe o intampina ingrijorat.
– Noah, da ce-ai mai facut, tu fomeie?
– Io? Nimnic? M-o calcat unul cu masina, da’ n-am nimica.
Batranul o privi cu neincredere dar de la ea se putea astepta la orice. Lucretia era o femeie, frumoasa, cu ochi albastri, adanci. E faina si acum la batranete. Si la fel de aspra ca in tinerete. Cand venea vara, mergea in pelerinaj, batea tara, in lung si in lat. Pleca de acasa, fara bani, fara merinde, facand autostopul. Déjà soferii de tir o cunosteau. Era simpatica foc, povestitoare, vesela. Nu ii cereau bani pe transport. Iar la manastiri, primea mancare si cazare gratis. Se intorcea acasa linistita si impacata pentru un an, dupa o hoinareala de o luna. Era prima in sat, cand era vorba de organizare. Orice, punea la cale, avea strategii si rezolvari la o gramada de situatii. Chiar si cand trebuia sa mobilizeze oameni pentru lucrari in interesul obstei. Nu era chip sa i te opui. Purta bastonul de maresal in buzunarul sortului ei de taranca. Dupa Revolutie, curentul nationalist a patruns-o si s-a inscris in Partidul Romania Mare. Ca ea era romanca, pana in maduva oaselor. Daca Dumnezeu a vrut ca ea sa se nasca in Bobalna, intr-un sat istoric, inseamna ca a stiut de ce. A fost chiar si la Bucuresti, la un Congres interational al romanilor de pretutindeni. Intoarsa acasa, le povestea femeilor despre aventurile ei, iar ele, stateau cu gura cascata, auzind-o deruland peripetiile din calatorie. O invidiau si visau cum ar fi facut si ele, daca le-ar fi lasat barbatii sa plece de acasa.
– D-apoi drajile mele, cum sa va spui? Io eram singura fomeie cu naframa, in tata sala aceea mare. Restul erau numa doamne elegante. Dara, stiti ce frumos or vorbit toate, cu mine? Si mi-or lasat si numere de telefon si mi-o promis ca-mi scrie.
Si femeile visau. Ce fain trebuia sa fi fost! Bine ca macar Lucretia a fost acolo. Si asta e lucru mare! Se lasa seara in Bobalna, vacile se intorc din camp si oamenii se aduna prin case, iar in ultimele licariri ale soarelui, in asfintit, printre umbre, se mai vad desenele rotilor scrasnite pe asflat. Dar leliuca Lucretie a avut noroc, ca e „fomeie cu naframa”, din Bobalna.

Pe aceeasi tema au postat au mai postat in Clubul Psi.