Arhive blog

Intamplare programata


Abia a trecut un an de la Revolutie si lumea e agitata, cautand cu ferbilitate in stanga si in dreapta, minunandu-se de cate lucruri noi apar, la care nici nu visara. Ba o consignatie noua, ba un magazin alimentar, o rulota cu un mic bazar, vanzatorii de suc fresco, cei de vata de zahar. In fiecare zi aparea ceva nou si cate o noua mica afacere inflorea cine stie de unde si cum. Aveai senzatia ca fiecare zi e o noua revolutie, o noua revelatie si descoperire. Ba un anumit fel de haine, si o moda, ba electronice, produse alimentare. Nu erau bani destui sa poti cumpara tot ce vedeai si aveai nevoie. Dorina si Niculae venisera de la tara. Lucrau amandoi la oras si de la fabrica au primit un apartament. Oameni simpli, muncitori,in jur de 30 de ani, fara multa scoala, traiesc cinstit din munca lor. Dorina ar vrea si ea multe dar nu-si permit. Abia se descurca de la o luna la alta. Asa ca se gandi sa isi intrebe sotul si sa puna la cale un plan sa iasa din starea asta fara sa stie ca si el se gandea de multa vreme la acelasi lucru.
-Nicule, il intreba intr-o dimineata ea, tu ce ai vrea sa faci, ceva nou? Poate iesim si noi cu un pas inainte. Vad ca toata lumea mai face un ban in plus ba din Turcia, ba din Ungaria.
Fara sa stea pe ganduri, intrerupt de la o emisiune ce o urmarea cu atentie ii spuse.
– Vreau sa ma fac patron.
– Patron? Dar stii tu ce face un patron? Si apoi, de unde bani?
– Uite, eu chiar ma gandeam de ceva vreme. Imi fac o firma. Si apoi vad.
Dorina il privi cu mandrie. Nu s-a maritat cu un prost. Stia ea ca pana la urma va face ceva. Prea ii rad in nas toate proastele ca ei nu misca nimic si abia traiesc din doua salarii. Sa vezi numai ce o sa le rupa gura cand le va spune. Peste o saptamana, Nicu isi ceru liber de la serviciu cateva zile si incepu sa isi adune actele sa isi faca firma. Patruns de importanta misiunii sale, se duse la avocat, la cartea funciara de unde cu greu obtinut un extras CF, cu pile, ca acolo se astepta cu saptamanile, trecu pe la primarie, pe la finante. Cate nu face un patron si cate drumuri nu are! Si abia a inceput. Mai dura ceva vreme pana cand judectatoria ii inmana sentinta si gata! Era fericitul posesor al firmei “Nicu Prodcomserv”. Era musai sa ii puna asa ca legea spunea ca din denumirea firmei sa se vada ce obiect de activitate are. Acum, daca tot e patron, de ce sa mai mearga la servici? Ii er rusine de colegi. Un patron se imbraca elegant, la costum, are masina, sofer. Cum era sa mearga la serviciu, la atelier in costum. Asa ca se duse la director in audienta si isi lasa demisia.
– Dar unde mergi Nicule? il intrba directorul, gandindu-se ca poate si-a gasit o slujba mai buna ori mai bine platita.
– Nicaieri. M-am facut patron.
Directorul, un barbat la vreo 60 de ani isi dadu jos ochelarii de pe nas si se uita la el sa vada daca glumeste. Era serios.
– Nicule, esti patron? Felicitari. Se ridica si ii stranse mana, ca intre sefi, cu un zambet prietenesc pe fata. Si ce o sa faca firma ta?
– M-am gandit sa ma ocup de constructii.
– Foarte bine. Dar tu te pricepi la constructii?
– Da. Am cat de cat o idee.
– Atunci, succes!
Si Nicu pleca din fabrica, incarcat de mandrie, cu actele firmei puse frumos in mapa. Daca tot e liber, hai sa se apuce de organizare. Intai isi citi documentele, cateva zile. Apoi, gandi ca are nevoie de ceva scule si materiale, de o masina si de bani. Bani. Dar de unde? Ei nu aveau nici o economie iar imprumut nu avea de la cine lua. Auzise el ca la banca se dau credite. Poti gira cu casa, cu mobila ori cu niste cunoscuti. Asa ca incepu iar drumuri sa isi ia credit si parca banca abia astepta sa ii dea bani. Isi lua acolo un credit de 200.000 de lei, bani de 5 Dacii. Isi cumpara una si isi angaja sofer, ca el nu avea permis. “Si apoi, eu sunt patron, cum sa conduc masina?” Acum le avea toate pregatite incepu sa isi caute de lucru. Dar el om cu bani. Nu vrea orice maruntis. O scoala de zugravit, o fabrica din astea. Lucruri mari. Mai stie el firme de constructii in oras si numai lucrari mai au. Asa ca nici el nu se incurca prin maruntisuri desi cativa cunoscuti il solicitara pentru cat o casa, pentru zugravit, pentru cate un gard. Nu, el nu poate accepta. Asta ii scade lui reputatia. Cum il va pune cineva sa faca o scoala daca ar sti ca el a turnat un gard? Se mai inteersa el incoace-incolo, dar asa repede nu se putea. Avea doar promisiuni pentru anul urmator desi nimeni nu stie de unde veneau acele promisiuni. Ca sa ii treaca vremea pana in primavara, se gandi ca ar fi bine sa faca niste bani, cu diverse produse aduse din pietele din Ungaria. Asa ca incepu sa treaca granita la unguri si sa vina cu tot felul de produse. Casa lor era un du-te vino. Mereu venau vecine, cunostinte, cunostinte de ale vecinelor si cunostinte de ale cunostinelor sa cumpere de la ei, marfa ungureasca la cel mai bun pret din oras. Si cum sa nu fie cand Nicu vindea la acelasi pret la care cumparase din Ungaria. Nu poate face profit cerand un pret mai mare. Doar el nu era bisnitar sa se imbogateasca pe spatele cuiva. El nu e bisnitar. Apoi vazu ca schimbul valutar e in floare se apuca si de asta. Cumpara valuta de la valutistii de pe strada si o vindea in vama la un pret mai mic. Sa se poata bucura cei care faceau schimb.
– Domnul Nicu, de ce vindeti valuta mai ieftin? intreba intr-o zi, soferul suprins si el de usurinta cu care seful sau isi risipea banii.
– Lasa mai, ce stii tu? Eu nu sunt bisnitar si nici valutist. Sunt om cinstit si nu fac specula. Cunoscutii au inteles repede ca Nicu nu face afaceri bune pentru el si incepura sa zambeasca ironic, sa isi dea coate. Apoi veni anul urmator si inflatia exploda. Banii s-au demonetizat si preturile au crescut peste noapte cu pana 200 la suta. Cei care aveau rate la banci au fost si ei distrusi de cresterea uluitoare a ratelor si a dobanzilor. De unde sa plateasca bietii oameni? Multi si-au pierdut apartamentele, masinile tot ce putea fi vandut ca sa acopere datoriile. Nicu si-a epuizat banii de la banca, in cele din urma, ca sa isi achite creditul si-a vandut apartamentul si s-a mutat intr-unul mai mic. Si-a lichidat si afacerea si s-a intors la fabrica, acolo unde el stiuse sa lucreze, ca era muncitor priceput.
– Ce faci Nicule, unde te grabesti? Il intreba un vecin vazandu-l cum pleaca in graba, iesind din scara blocului.
– Ma duc la un cunoscut sa ii fac un cotet la porci.
– Pai, nu mai esti patron?
– Am fost patron dar am inchis firma. Nu mergea! Mi-am dorit atat de mult sa fiu patron dar acum sa nu mai aud.
– Stii cum se spune…ai grija ce iti doresti ca s-ar putea sa se intample!

Alte povestiri pe aceeas tema gasiti in tabelul de la Psi
Motanul pandalie scorpio Roxana

Reclame

Anotimpuri


In Cartierul Oriental, primavara bantuia cu un vant subtire, strecurat printre cladirile proaspat vospite si prin ramurile copacilor inmuguriti gata sa infloreasca. Soarele stralucea si isi proiecta imense buchete de raze de lumina in geamurile caselor. Cladirea bancii Sparkasse, era un mereu du-te vino, cu oameni care intrau si ieseau cu aceeasi expresie pe chip, a omului care nu are griji cotidiene   importante. Tanarul turc statea pe hol si era patruns de monotonia momentului iar caldura il molesea. Razele de soare ii scoteau in evidenta parul negru, lins. Doar in ochi avea umbrele unor vechi si grele povesti de viata. Isi privi bluza usor sifonata si se scutura putin. De cateva zile dormea intr-o masina veche a fratelui sau. Nu mai avea unde sa puna capul. Nevasta l-a dat afara din casa si a ramas singura cu fetitele. Si el, ce sa faca? Unde sa plece? Probleme si iar probleme. Nu mai tinea cont de faptul ca problemele lui sunt legate de masinariile electronice unde el isi juca salariu si orice banut pe care il putea primi de undeva. In casa nu mai daduse bani de doi ani. De la banca se ducea direct la primul local cu jocuri electronice si ii juca. Fatima, nevasta lui, ajunsese la capatul rabdarii. Trebuia sa lucreze multe ore pe zi facand curatenie in casele unor nemtoaice ca sa isi intretina familia iar el, ii luase si ultimii banuti castigati. Mai bine zis, ii furase. Cu asta i-a pus capac asa ca el a trebuit sa plece. Familia lui a incercat sa-l recupereze. L-au dus si la terapie. Degeaba. El mergea pana in fata cabinetului psihoteraputului si apoi pleca. Nu avea nevoie de terapie. Lui ii place sa joace si poate ca azi va da lovitura. Turcii, il cunosteau deja si evitau sa ii dea bani. Poate ii plateau uneori cate o cafea sau o bere.  Ridica privirea spre cei doi batranei turci. El mergea in fata, imbracat elegant, la patru ace. Kadin, femeia, in spatele lui, cam la un metru, de parca ar fi vrut sa nu ii faca de rusine. Alta generatie, gusturi si traditii vechi, gandi tanarul. Isi aminti cu durere de traditiile si severitatea in respectarea lor in tara natala si de ultima lui calatorie in Turcia. Unchiul sau aflase despre proastele lui obiceiuri si despre cum isi trata familia iar dupa ce il lua de la aeroport ii trasese o bataie sora cu moartea. Asa ca nu mai avea motive sa se intoarca acolo. Il scosese din visare doamna care tocmai iesise din banca.  Copilasul ei, un tanc blond cu ochii albastri, neastamparat o bombarda cu intrebari. Cand isi scosese cheile de la masina din buzunar nu observa ca ii scapase o bancnota de 10 euro. Bayram, cu numele lui de sarbatoare, se lumina la fata. Deja grijile si tristetea ii disparusera si se gandea cum isi va cumpara ceva de mancare, sa nu se mai roage de cunoscuti pentru un sandwich. Masina argintie demara, plecand cu tancul si cu doamna cu tot. Se repezi si lua banii. Parca avea in mana o comoara. Le simtea inca parfumul si caldura din buzunarul femeii. Si acum spre magazin. Vazu in stanga cafeneaua turceasca si se gandi ca nu ar fi rau sa intre sa vada cine e. Poate ca 2 euro isi va permite sa joace. Aparatele stralucrau, lstruite iar jocurile imprastiau lumini colorate. Parca intrase intr-o lume fascinanta. Dupa 10 minute iesi. Fara bani. Pierduse tot! Si era atat de aproape de castig!Atat de aproape! Langa el, vocea fratelui rasuna scurt.

– Meraba! Salut! Hai sa-ti cumpar ceva de mancare. Pana la salariu mai ai cateva zile. Din cei trei mii de euro, mai ramai cu vreo 300 dupa ce iti platesc datoriile.

Bayram multumi lui Alah ca pentru azi scapase de o grija.  Caldura de afara si invitatia la masa ii umplura viata de bucurie si il facura sa uite de frigul rabdat peste iarna.

– Bine ca vine primavara!

 

angajez sofer curat


Firma la care lucra ii dadu voie sa angajeze sofer cu masina personala. Nimic neobisnuit. Stia ea pe cineva, sotul unei prietene, doctorite. Un tip fara mari pretentii, amuzant. Avea o masina noua si timp pentru a lucra cateva ore pe zi. “Cel putin e de incredere”, si-a zis Dana. Decizia s-a dovedit a fi pe departe, neinspirata. Soferul, nu isi spala masina decat o data pe luna incat de multe ori, cand se dadea jos din “purcelus”, Dana avea dare de noroi, uscat sau ud, dupa situatie, pe pantaloni. In plus, soferul- sotul cunostintei, se imbraca dezordonat de parca avea de dereticat prin curte. Ii placea sa isi dea cu parerea despre angajati si sa o traga de limba. Cel mai grav era, ca nu se spala pe maini, cand folosea toaleta si trebuia sa ii aminteasca de fiecare data. O enerva la culme. In momentul in care soferul a apostrofat-o ca nu i-a urmat o recomandare si a facut pe bosumflatul, ca un tanc, Dana a decis ca e momentul sa puna punct si l-a pus pe liber. “Bine a zis cine a zis ca nu faci afaceri cu prietenii si cu rudele”.

A dat anunt ca angajeaza sofer. Trebuia sa aiba masina personala. Lista candidatilor a fost relativ scurta. Ultimul i-a facut o impresie buna. Locuia in apropierea locului de munca, deci nu era problema sa intarzie. Era imbracat decent si era politicos. Nu exagerat. A remarcat ca masina ii e curata si i-a confirmat ca spala masina saptamanal. Mai avea o rezerva.

–                      Va spalati pe maini dupa ce mergeti la baie?

–                      Evident. Soferul paru incurcat si intimidat de intrebare. Dar de ce ma intrebati?

–                      Ultimul sofer, nu obisnuia.

–                      Dar de unde stiti ?

–                      Biroul meu e langa baie si nu auzeam sa deschida robinetul de la chiuveta. Doar nu va ganditi ca-l pandeam?

banii nu sunt totul


Taximetristul le privi in oglinda pe cele doua femei care se urcara pe locurile din spate. Una de vreo 40 de ani, cealalta trecuta de 60. Erau amandoua in haine de culoare inchisa, desi afara e cald. Ultimele zile de vara. El se gandi ca femeile poarta haine cernite. Ii cerura sa le duca la un notar, in zona centrala dupa care il ignorara total. Ele erau triste si preocupate ca sa mai observe ca el era atent la conversatia lor.

–            Mama, Ionut a devenit de neinteles. Oricate as face pentru el, parca nu e de ajuns. Iar acum, povestea aceasta cu masina a pus capac. La 18 ani i-am cumparat masina cand eu, la varsta lui abia ma puteam gandi la o pereche de blugi. Iar acum, nu mai e buna masina aceea. Vrea una noua. Ma ameninta ca se sinucide si dupa cat l-am vazut de pornit ma tem sa nu faca vreo prostie.

–            Pacat ca nu mai traieste tatal sau. Poate ca atunci situatia ar fi fost alta. Ce ai de gand sa faci? Chiar vrei sa vinzi terenul acela?

–            Da. Nu am de ales. Tatal sau vroia sa il pastrez ca Ionut sa isi construiasca o casa acolo. Acum sunt nevoita sa il vand si sa ii iau masina. Imi reproseaza ca rad prietenii de el ca umbla cu vechituri. Auzi, vechitura o masina de 6 ani? Taica-sau nu si-a permis masina. A muncit din greu toata viata, a circulat doar cu autobuzul. Noi nu am fost instariti sa ne permitem lux dar am trait decent si am pus ceva deoparte pentru viitorul lui.

–            Si dupa moftul cu masina, ce o sa faci? O sa ajungi pe strada daca o tii asa. Copilului nu trebuie sa ii pui totul sub nas. Noi nu asa v-am crescut. Trebuie sa munceasca si el, sa castige banii munciti de el si sa isi faca planuri pe ceea ce realizeaza. A invatat insa ca santajul il aduce repede la rezultatul dorit.

–            NU stiu. Abia astept sa termine scoala. La facultate abia a trecut anul si are restante din anii trecuti. Poate a da Dumnezeu si a termina sa isi caute un serviciu ca lumea. Ca altfel e baiat bun.

–            Draguta. Acum nu te mai angajeaza nimeni ca esti baiat bun. Trebuie sa faci fata. Vezi ca sunt atatia someri. Dar dupa cum il vad eu pe el, va fi un vesnic candidat cu CV-ul in mana, cautand pe cineva care sa il angajeze. Asta va fi profesia lui.

Femeile ii cerura taximetristului sa opreasca. Ii platira cursa si intrara in curtea notarului. Taximetristul deduse ca merg sa vanda terenul cu pricina. Ce o fi cu tinerii din ziua de azi? Copilul lui are doar 12 ani. Asa va face si el peste cativa ani? Sigur nu. El il va tine din scurt si il va invata ca important este sa fii responsabil si ca in viata trebuie sa obtii singur, cu efort propriu, lucrurile de care ai nevoie. Banii nu sunt totul si un barbat adevarat e cel care are prioritare in gand principiile, onoarea, responsabilitatea. Iar acestea nu se cumpara!

Femeia cu naframa, din Bobalna


Comuna Bobalna, este una dintre putinele, atat de incarcate de istorie si de umbra unor personalitati marcante. Dar istoria s-a oprit demult, in varful dealului, la mausoleul ridicat de comunisti, in memoria celor care au murit in Rascoala de la Bobalna, in 1437. Sau poate pe la conacul lui Alexandru Vaida Voievod, fost ministru de interne si de externe, un politician ilustru in perioada interbelica. Totusi, satul are figurile lui célèbre si actuale. Poate nu atat de distinse, iar notorietatea lor se opreste la marginea comunei. Poetul local, Alexandru Pop, un barbat inalt si uscativ, la 45 de ani, patruns de misiunea sa in domeniul culturii si ingrijorat de trecerea sa anonima prin a scos nu demult o carte. Un fel de Don Quijote de Bobalna cu inclinare spre visare, filozofie si literatura. S-a scris in presa, s-a vorbit si gata. Spiritele s-au linisit. Poate au mai fost agitate, in momentul in care, dintr-o neglijenta personala, poetului i-a luat foc casa. Pana cand au  intervenit pompierii, jumatate din casa ii fusese distrusa de flacari. Ati crede ca, oamenii se pierd in vietile lor monotone. Prin 1996 parca, un car de televiziune a transmis in direct in ziua votului, avandu-l ca moderator pe cunoscutul jurnalist Mihai Tatulici. Spiritul oamenilor de aici e viu, o lume vie si simpla a satului romanesc. Iar taranii de aici, au sangele fierbinte al celor care s-au luptat pe deal, impotriva asupririi habsburgice. Barbatii satului, se intalnesc seara la bufet, si stau ore in sir in fata unei sticle de bere, comentand despre filme, despre politica partidului lui Boc, despre “mondenitatile” locale.

Prin mijlocul comunei, traverseaza soseaua, asfaltata si proaspat marcata cu vopsea alba. Dar cum pe aici trec putine masini, oamenii circula fara nici o grija pe carosabil.

Lelea Lucretie si Lelea Anica, vorbeau de vreo jumatate de ora, in mijlocul drumului. Adica pe marcajul alb de pe mijlocul soselei. Universul de concentrase atent, acolo unde ele, cele doua batranele de 70 de ani, imparteau lumea in lung si in lat, cu povestile lor sfatoase. Si se aplecau una spre alta, sa isi vorbeasca in soapta, ca nu care cumva sa le auda cineva. Cine sa le auda? Asa se tin secretele, la vedere.

–         Noa spune tu Lucretie. Cu ce propunere o mai vinit si primarul asta! Io i-am zis barbatului, ca la sedinta de consiliu de maine, sa nu fie de acord.

–         Ai facut tare bine. Anica… dar nu apuca sa isi termine fraza soptita, cand se auzit un scrasnet de roti. O masina neagra se repezi spre Lucretia si o sterse bine cu portiera pe sezut. Datorita impactului, femeia cazu gramada. Masina se opri. Un tanar cobori speriat si o ajuta sa se ridice.

–         V-ati lovit rau? Cum va simtiti? Va doare ceva?

Tanarul era alb la fata, de spaima. Femeia, tacea, uitandu-se imprejur, naucita. Expresia cu “cel care cade din pom si sta cateva minute sa se gandeasca ce i s-a intamplat” era numai buna pentru lelea Lucretie. Intre timp, sosi si ambulanta. Echipajul ii lua tensiunea, ii facu un examen sumar si vru sa o duca la spital.

–         N-am nimic. O julitura. Dar nu-mi dau seama ce am patit!

–         Ati fost lovita de masina, ii spuse si politistul ajuns la fata locului.

Cativa curiosi, incepura sa se imprastie, semn ca nu a fost mare lucru. Cateva zgarieturi si gata. Atunci, Lucretia se simti brusc nedreptatita si il apostrofa indignata pe tanar.

–         Si tu? Nu aveai loc pe drum, cat de larg era? Trebuia sa te urci pe mine?

–         Pai nu m-am urcat. Ciculam pe sosea, regulamentar. Imi pare rau.

Vocea lui scazuta si tremurata, arata ca se speriase mai rau decat victima.

–         Ei, iti pare rau. Sa ai grija alta data pe unde umbli! Si sa-ti steie mintea la drum, nu la fuste!

Tot ea, care nu avea ce cauta pe sosea, era cu gura mare. Politistul o domoli si ii zise ca, se mai gandeste daca sa ii dea amenda sau nu.

Tanti Lucretia, proaspat pansata si doftorita de echipajul de la ambulanta, refuza internarea, si se ridica scuturandu-si fustele. Hmmm. Cum sa mearga ea la spital? Ea care batuse tara in lung si in lat si sa se impiedice de atata? Nici vorba!

Schiopatand usor de un picior, cat sa smulga urme de ingrijorare asistentei de pe terasa bufetului, se indrepta spre casa. Cand intra pe poarta, badea Gheorghe o intampina ingrijorat.

–         Da ce-ai mai facut mai femeie?

–         Eu? Nimic? M-a calcat unul cu masina.

Batranul o privi cu neincredere. Dar de la ea se putea astepta la orice. Lucretia era o femeie aspra. Frumoasa, cu ochi albastri, adanci. E faina si acum la batranete. Si la fel de aspra ca in tinerete. Cand venea vara, mergea in pelerinaj. Batea tara, in lung si in lat. Pleca de acasa, fara bani, fara merinde. Si circula cu autostopul. Déjà soferii de tir o cunosteau. Era simpatica foc, povestitoare, vesela. Nu ii cereau bani pe transport. Iar la manastiri, primea mancare si cazare gratis. Se intorcea acasa linistita si impacata pentru un an, dupa o hoinareala de o luna. Era prima in sat, cand era vorba de organizare. Orice, punea la cale, avea strategii si rezolvari la o gramada de situatii. Chiar si cand trebuia sa mobilizeze oameni pentru lucrari in interesul obstei. Nu era chip sa i te opui. O Margaret Thatcher de Bobalna. Dupa Revolutie, curentul nationalist a patruns-o si s-a inscris in Partidul Romania Mare. Ca doar ea era patrioata, pana in maduva oaselor. Daca Dumnezeu a vrut ca ea sa se nasca in Bobalna, intr-un sat istoric, inseamna ca a stiut de ce. A fost chiar si la Bucuresti, la un congres interational al romanilor de pretutindeni. Intoarsa acasa, le povestea femeilor despre aventurile ei, iar ele, stateau cu gura cascata, auzind-o deruland peripetiile din calatorie. O invidiau si visau cum ar fi facut si ele, daca le-ar fi lasat barbatii sa plece de acasa.

–         D-apoi drajile mele, cum sa va spui? Io eram singura femeie cu naframa in tata sala aceea mare. Restul erau doar doamne elegante si simandicoase. Dara stiti ce frumos or vorbit toate cu mine? Si mi-or lasat si numere de telefon si mi-or promis ca-mi scrie.

Si femeile visau. Ce fain trebuia sa fi fost! Dar bine ca macar Lucretia a fost acolo si ce mandrie ca era una de-a lor! Si asta e lucru mare.

Daca orice soldat tine in ranita bastonul de maresal, Lelea Lucretia, femeia aceasta care are in ea 10 vieti, il poarta in buzunarul sortului ei, de femeie simpla de la tara. Femeia cu naframa, din Bobalna.

never-ever


Statea la ocazie, dar pe caldura asta, nu trecea decat rar cate o masina. Si din cele care trecusera in ultimile 5 minute, nu a oprit nici una. Fie nu aveau loc, fie mergeau in alta directie. Vazu apropiindu-se un wolskvagen verde. O masina veche ce abia se tinea pe roti. Iar culoarea ei, ca verdele ierbii nu ii inspira interes, asa ca, nu ii facu semn. “In asa ceva nu ma urc, isi zise ea, in gand”. Dar masina, sau soferul avu o alta parere si opri in fata ei.

–         Unde mergeti?

–         La Dej.

–         Si de ce nu faceti cu mana?

–         Eram in pauza, raspunse ea.

–         Pai, haideti ca va duc eu.

Tanara se urca in masina, desi era convinsa ca, dupa cum arata, ii va tarai posteriorul pe asfalt. Barbatul era obisnuit sa nu se mai mire de reactiile si atitdinea femeilor.

–         Dar, de unde veniti? Intreba el, incercand sa o provoace la conversatie.

–         De la Cluj. Dar dumneavoastra?

–         Tot de la Cluj. Si ce ati facut la Cluj?

–         Am fost la sediul firmei la care lucrez. Dar dumneavoastra?

–         Lucrez la o institutie care are sediul in Cluj. La ce firma lucrati?

–         La un ziar. Dar dumneavoastra?

–         Nu pot sa va spun, incerca sa fie el secretos professional.

–         Aha. Am inteles. La politie. La economic sau la judiciar?

–         Stiti prea multe. La economic.

–         Il cunosc pe domnul Batinas.

–         Nu stiu cine e, raspunse barbatul.

–         Atunci, nu lucrati la economic. Domnul Batinas e unul dintre sefi, si ar trebui sa il cunoasteti. Nu lucrati nici la politie, intui ea, ci la un alt serviciu. Mai secret si mai special.

Barbatul ramase suprins de indrazneala si de intuitia ei. Zambi. Ea continua in aceeasi nota.

–  Calatoria dumneavostra are legatura cu masina aceea cu numere de rusesti.

–         Hmmmm… Dar ce faceti? Imi luati interogator?

–         Nu. Dar si dumneavostra ati fost la fel de interesat de mine. Mi se pare corect sa intrebam si sa raspundem in mod egal.

El, care crezuse ca fatutza blonda, frumusica e doar o fatza careia ii va suci capul imediat.

–         Sunteti casatorita?

–         Da. Dumneavoastra?

–         Si eu sunt.

–         Foarte bine, felicitari. Banuiesc ca aveti si copii?

–         Da. Ne apropiem déjà de destinatie. Ati accepta sa ne mai vedem la o cafea?

–         Doar la o cafea? V-ati deranja doar pentru asta? De ce ar fi interesant?

–         Pai, poate v-as putea da subiecte. Sau cine stie?

–         Cine stie, ce? Subiecte nu aveti voie sa-mi dati. Meseria v-o impune. Poate ca ati vrea sa va dau eu, subiecte.

–         Pai, ne vedem odata, la cafea, cand nu e acasa dusmanul de clasa.

–         Cine e dusmanul de clasa?

–         Sotul dumneavosatra.

–         Asa ii spuneti si sotiei dumneavoastra? Eu nu am parerea aceasta despre sotul meu.

Barbatul era de-a dreptul descumpanit. Frumusica, blonda, intuitiva, inteligenta. Genul de femeie care fascineaza barbatii. Ea ii ceru sa opreasca. A ajuns acasa, locuia intr-unul din blocurile acelea inalte, de langa sosea. Vru sa ii plateasca pentru transport, dar el nu accepta.

–         A fost o calatorie, intersanta, placuta si scurta. Poate ca totusi, imi faceti o favoare si acceptati, candva o cafea.

–         Vedem, spuse ea zambind. Desi in sine ei stia précis care era raspunsul la aceasta invitatie: never-ever.