Arhive blog

Copacul


A dat Dumnezeu atâta ploaie anul acesta! Darul a făcut mult bine pământului. Câmpurile sunt o mare verde, holdele dese, pomii încărcați de bucuria rodului. Valea Zagrei s-a umflat de câteva ori, fără a pricinui mari necazuri. Mai rău a fost că, din cauza ploilor, sătenii au lucrat cu greu pământul. Irina are 14 ani și gândul îi plutește pe aripa libertății pe care o va gusta curând. A visat-o de atâta vreme, o dorință ascunsă adânc în suflet, ca o taincă și neprețuită comoară. Înscrierea la Liceul pedagogic din Năsăud, apoi admiterea i-au deschis larg calea spre o nouă destinație. Nu știa précis cum va fi dar sufletul îi era plin de acea bucurie imensă pe care nu o putea împărtăși cu nimeni . Scăpase de amenințarea bunicii cu măritișul. Cel puțin pentru o vreme.

– Te lăsăm să încerci o singură dată. Dacă nu reușești, o să stai acasă și îți găsim un fecior fain, cu stare. Și așa, aici, nu ai nevoie carte. Trebuie să știi munci și noi asta te-am învățat!

Așa i-a zis bunica și știa că a primit o șansă unică. A trăit multă vreme cu teama asta, că va fi măritată, ca mama, pe la paisprezece ani. În sat nu era ceva neobișnuit. Fetele erau măritate devreme și de cele mai multe ori cu tineri înstăriți pentru a completa ori a păstra pământurile moștenite de la strămoși. Obiceiul era vechi. Părintele povestea că găsise niște înscrisuri vechi în biserică, ce spuneau că, preotul din acea vreme, fusese amendat de superiorii săi. Cununase rude apropiate, ceea ce era interzis de biserică.  Zăgrenii au fost mereu oameni bogați, cu multe pământuri și vite. După Revoluție, mulți au plecat să lucreze în afara țării din cu banii câștigați cu trudă și-au ridicat case noi, au venit cu mașini. Dar pământul nu a fost înstrăinat, ci ținut ca o dovadă a bogăției. E o rușine să vinzi pământul moșilor ori să îl lași nelucrat.

Fata a muncit, cot la cot cu bunicii și a învațat din răsputeri. Viața trebuie să fie mai mult de atât. Și a reușit!

– Irinucă, ești gata? Hai că plecăm peste deal, la taică-tău.
Irinuca aștepta déjà, cu părul blond-cânepiu împletit într-o coadă cuminte și cu privirea ațintită pe uliță. Bătrânul puse pe umăr o desagă țesută în casă, cu ceva merinde și apă. La poartă se opri nițel și mâna cu degete aspre, noduroase se încleștă pe o bâtă spălată de vreme, sprijin si apărătoare.

Atât de albastru și senin e cerul! Cine ar fi zis ca acum câteva zile, de Sfântul Ilie a fost prăpăd. Nici Sfântul Foca, cel care a venit a doua zi după Ilie, nu a fost mai blând. Bunicul Ion a vrut să sape pământul acela din deal. Fulegerele și tunetele însă i-a gonit pe toți acasă și mai cu seamă teama buncii, care știa una. Cine se încumetă să lucre de ziua Sfântului Foca, vizitiul Sfantului Ilie, va păți mari nenorociri: i se va aprinde casă, ori clăile de fân, ori cine știe ce alte lucruri rele. Bătrânul Ion bombăni el ceva, dar cum nu era chip să scapi de gura femeilor, lăsă baltă treaba și se mulțumi să își găsească de lucru pe langă casă.

Soarele abia se ridicase pe cer, arzând orizontul dimineții de duminică cu flăcări roșii, prelinse pe pământ, în șuvoaie de lumină.

În depărtare se vad turlele celor patru biserici. Iarba e îmbrobonată de roua groasă. Din grădinile vecinilor vin arome aspre, de legume ude, iar pe sub pomi, miros de frunze muiate si ciuperci se furișează tăcut. Așa i se părea Irinei în timp ce inspira adânc, strângând pe langă ea jerseul împletit de mama ei. Satul e încă amorțit și doar ici și colo, câte un căine hămesit, ținut în lanț pe post de sonerie vie, mai sperie liniștea dimineții. Se întristă puțin gândindu-se la soarta acestor vietăți nefericite. Apoi gândurile îi fugiră la mama. Neânțelese, firești, dureroase. Îi era dor de ea dar știa că hotărârea bunicului era de neclintit. Îndrăznise să iasă din vorba lui, îi lăsase bărbatul de nebună și voia libertate? Atunci să plătească prețul ei. ” Viața e așa cum ți-o așterni!!!”- tunase în seara aceea bătrânul vânăt de furie. ” În casa mea să nu mai pui piciorul!” Irinuca avea și acum în gând fața lui, transfigurată de furie. Fata asta a lui îl făcuse de rușine. Ce va zice satul? Cum va da el obraz cu ginerele lui de acum încolo? Satul a clevetit o vreme apoi povestea a fost lăsată în urmă. Irina a fost crescută de bunici, cu strictete, să fie ” la locul ei”. Simțea uneori nevoia brațelor mamei în jurul umerilor, căldura pe care trupui ei o emana, si un miros slab de detergent si parfum ieftin. Dorul o făcea să se înmoaie și atunci simțea lacrimile lunecându-i în suflet, ca o ploaie de vară. Dar căinii aceștia din lanț, nu au nici o bucurie. Primesc doar câte un os, de la masa stăpânilor, ca niște așchii de lemn ca și cum aceea ar fi mancare. Viitorul și viața lor e lanțul, pentru că stăpânii lor așa au învățat că se ține câinele în lanț și muierea să știe de frica palmei bărbatului.

– Buna dimineata!- se auzi vocea groasă a lui badea Vasile. Ieșise din ocol și li se alătură. Are și el o nepoată, colegă cu Irina. Adela e o frumusețe de fată, cu părul negru lucios, ce îi coboară pe talie. Intrase și ea la liceu.
Bărbații vorbeau ceva cu voce scăzută însă Irina nu le dădu atenție. Mai căută din privire ciupercile acelea ce miroseau. Ori poate era doar o părere. Din tufe, de sub ierburi, din șanțuri, răzbăteau aceleași adieri stătute și mucede, rămășițele ploii de zilele trecute.

(va urma)

Buchetul


Se apropie vara cu pasi repezi si cu degete fierbinti, de vant, ciufuleste coroana castanilor in floare. Caldura incinge asfaltul, soferii circula cu geamurile deschise, prin care razbate muzica unor cantareti, cu rezonanta la starea lor de spirit, atat de intensa, incat e musai ca si trecatorii de pe trotuare sa o sesizeze, inclusiv zguduiturile furtunoase ale masinii in ritmul percutiei. Politistul de la rutiera, dirijeaza traficul, ori pasarile cerului. Liceenii impanzesc trotuarele, grabindu-se spre destinatii de ei stiute, acasa, la biblioteca, la plaja ori la Mall. Elena, bruneta frumoasa dintr-a XII-a coboara alene, cu castile pe urechi, treptele scolii, gata sa danseze pe muzica invizibila, neauzita decat de ea.
– Irina, ce facem azi? Eu parca nu am chef de invatat. Ma doare mintea de la atata scoala si vreau o pauza.
– Nu stiu. Ai o idee? Oricum, nu as vrea ceva care sa imi ia mult timp. Tata spune ca e musai sa invat. Si stii bine ca imi organizeaza timpul.
Treceau amandoua pe trecerea de pietoni razand, si gandidu-se la un plan cand fluierul politistului le facu sa sara in sus speriate.
– Domnisoarelor, circulati mai repede! Nu sta circulatia in loc, pana va terminati povestile!
Fetele trecura strada si se oprira pe cealalta parte a trotuarului. Elenei ii sarise mustarul. “Auzi, sa le fluiere el, sa se grabeasca. De aia e trecere de pietaoni ca sa poata traversa, nu sa zboare asa, ca Speedy Gonzales.”
– Stai putin, ii spuse Irinei.
Irina nu se dumiri prima data ce vrea pietena ei, apoi, inlemni cand o vazu, in milocul soselei, in spatele politstului care de pe linia alba, dirija masinile ce veneau in lant cuminte, una alba, alta argintie, una rosie, alta veche, sau mare. Elena facea si ea, cate un pas inainte, ba inapoi cu spatele, ba dadea din maini zambind, iar soferii ii raspundeau si ei cu zambete, ba chiar ii faceau cu mana. Tanarul agent credea ca toate aceste amabilitati i se adreseaza si incepu sa se simta ca un actor aplaudat la scena deschisa intr-o sala de spectacol sau mai bine, ca un actor de film, celebru. Era deja degajat. Spectatorii adica soferii, erau ordonanti, nu se inghesuiau, nu se mai grabeau, suradeau. Inima ii tresalta in piept de emotie. Facu iar cativa pasi, apoi se intoarse brusc si dadu cu ochii de Elena, care incremenise intr-un gest, in timp ce zambetul i se fixa pe chip si cu un ochi se uita la soferul care tocmai ii trase o ocheada.
– Domnisoara! Nu aveti voie pe mijlocul strazii.
– Dar dumneavoastra de ce aveti voie?
– Nu va dati seama ca e periculos?
– Dar pentru dumneavoastra nu e periculos?
– Va rog sa-mi dati buletinul de identitate.
– Nu am.
– Cum nu aveti?
– Pai nu il am. Azi nu l-am luat cu mine.
– Va invit atunci la sectie!
Irina asista stupefiata de pe margine gandidu-se ce sa faca. Sa ii sune pe parintii Elenei ori nu. Fata dragalasa a Elenei, ochii ei albastri si senini radeau. Nu se speriase deloc de agent si nici povestea cu plimbatul la politie nu o ingrijora. Intrara in sediu si urcara la etaj. O invita intr-o camaruta cu mobiler uzat. Elena o studie dintr-o privire. Pana si la scoala e mai frumos.
– Sunati-va parintii sa va aduca buletinul.
– Dar nu sunt in tara. Lucreaza in Italia. Minciuna ii inflori repede pe buze ca o floare de mac. Atat ar trebui sa stie tata ca ea e la politie! S-ar supara foc iar mama s-ar rusina, ca neam de neamul ei nu a avut astfel de probleme.
– Hmmm…Cum va numiti?
– Elena.
– Atat?
– Da. Nu e destul? Am un nume frumos.
Politistul izbucni in ras. Se scarpina in cap ca sa demonstreze ca e depasit de situatie. Isi drese apoi vocea.
– Ce sa ma fac eu? Sa te amendez? Sa nu te amendez/
– Pai de ce sa ma amendezi? Nu am facut nimic.
– Hmmm… isi drese din nou vocea sa nu rada. Bine. Sa zicem ca nu te amendez. Te invit maine la un suc sau la o inghetata. Daca vrei, adu-o si pe prietena ta. La ce ora iti convine?
– La trei. La Cofetaria Carpati. E bine?
– Da. Sper sa nu ma trimiti sa stau acolo de fazan.
Elena rase. De fapt asta intentiona insa pentru ca fusese o secunda mai inteligent, se hotara sa mearga.
– Ne-am inteles. Ce mai e? o vazu ezitand sa plece. Nu te dau de gol parintilor pentru azi, stai linistita.
– Nu. Nu e asta.
– Dar ce e?
– Maine, daca tot vii, sper sa vii cu flori. Vreau ca prietena mea sa vada cat de repede ma pot imprieteni.
– Asa-mi trebuie. Scapam mai ieftin cu o amenda. Cu flori zici? Bine. Sa fie si flori. Apropos, pe mine ma cheama Marius Cernea. Acesta e numarul meu de telefon. Da-mi te rog numarul tau, nu unul fictiv, la care sa-mi raspunda o voce paroasa, si numele tau complet.
Fata ii scrise pe un biletel: Elena Trandafir si un numar de telefon.
Elena pleca vesela salutand toti politistii pe care ii intalni pe culoarul racoros al sectiei. Ajunsa in strada o suna pe Irina sa ii povesteste experienta ei cu oamenii in uniforme gandidu-se deja intalnirea de a doua zi.
Orele trecusera in zbor si fetele se indreapta distrate spre cofetarie, gandidu-se la deliciile unei inghetate savuroase, de vanilie ori fructe. Agentul Marius, acum eliberat de uniforma, e un tinerel subtirel, inalt, cu parul negru, cu o alura de sportiv, imbracat elegant. Miroase bine, de departe a deodorant iar parul de pe frunte ii e dat pe spate cu gel. In mana tine un buchet de trandafiri roz, dati cu sclipici si inveliti in celofan, trei la numar, cumparati in graba de la floraresele din fata Librarie Universitatii. Se intalnira iar el ii oferi buchetul, cu eleganta, atat cat se pricepea. Nu era genul care sa ofere flori dar azi, facuse o exceptie. Elena se uita insa la buchet fara sa puna mana. Apoi i-l smulse din mana, il lovi cu florile peste piept de cateva ori, le smulse furioasa petalele si le arunca pe jos. Trecatorii zambeau amuzati si se intorceau sa priveasca cu coada ochiului deznodamantul.
– Pai ce? Astea sunt flori? Eu am crezut ca esti cavaler si te prezinti cum trebuie. Ia-ti florile si lasa-ma in pace!
O lua de mana pe Irina, care si ea era la fel de consternata ca si el si plecara. Agentul Marius se facu din trandafiriu-purpuriu, culoare ce contrasta violent, cu camasa lui crem, in dungulite bej, pastrata pentru intalniri de gradul III. Se apleca si arunca florile la cosul de gunoi si se indrepta spre prima cafenea unde ceru o bere rece. Lichidul ii tempera tensiunea din tample si ii stinse culorile din obraji. Ah, ce ar fi vrut sa ii dea doua palme fetei asteia obraznice! Cata rusine! Mai bine ii tragea o amenda. Asa ceva nu visase niciodata ca ar putea pati. El, dupa care intoc capul toate fetele,el sa pateasca una ca asta?! Dupa o vreme se ridica si pleca acasa. Se tranti in pat si statu asa, cu ochii pironiti in tavan, nefiind in stare de nimic si cu gandul la intamplarea de azi. “Ce misto ar mai face de el colegii daca ar afla. Ar rade si cu curul. “ Privirile ei albastre, zambetul strengaresc si macul inflorit peste ele, nu si le putea scoate din minte. O ura si se amuza de traznaile ei in acelasi timp. Trecura doua saptamani si avea mereu, in fata ochilor, scena. Apoi si-o aminti pe ea, cu mana inghetata intr-un gest, in timp ce o suprinse maimutarindu-se in spatele lui. De zeci de ori pe zi formase numarul ei, fara a indrazni sa o sune. In cele din urma se hotari. “Mai fac o incercare.”
– Buna Elena, sunt Marius… Te rog nu inchide… Crezi ca as putea sa te vad?… Da?… Ma bucur foarte mult. Spune-mi te rog, pentru ca inca nu te cunosc, care sunt florile tale preferate?… Pot sa vin sa te iau de acasa? Nu as vrea ca parintii tai sa isi faca griji. Chipul agentului Marius radia. Peste doua ore parca masina in fata blocului ei. In mana tinea un buchet minunat, pe care il comandase special, la Floraria Magnolia. Flacari rosii de lalele si lacrimioare, intr-un aranjament unic pentru ea, frumoasa indrazneata cu ochi albastri.

Marceluca. Prietenii din copilarie


Cineva mi-a turnat in minte un gand. Nu era al meu, era venit de undeva nu se stie de ce. Asa, pur si simplu, pentru intamplarea zilei de azi. Un gand cu un singur cuvant. Marcela. S-o fi gandit la mine? Cine stie?

E micuta de statura, blonda cu ochi albastri. Zvapaiata. Nu sta o secunda locului iar cele doua codite impletite ies de sub basmaluta de matase cu bulinute rosii. Colegii ii zic Marceluca. In clasa I-a statea in banca din fata mea. Apoi a fost colega mea de banca vreo opt ani. Aveam temperamente total opuse. Ea plina de energie si foarte vorbareata, gata oricand sa experimenteze orice traznaie si implicand si pe altii in experimentele ei. Eu calma, mai putin vorbareata si putin timida  dar mereu plina de idei si fiind o sursa nesfarsita de inspiratie pentru nazbatiile Marcelei. Impresionata de inventiile mele lingvistice le reproducea si deveneau imediat folclor. „Extrafoaioaioai” si „extralingura si nemaipolonic” au facut istorie in anii de gimnaziu. A fost prietena mea cea mai draga in adolescenta careia ii spuneam toate gandurile abia ivite si uneori inventam povesti de dragul ei pe care le asculta cu gura cascata si le credea ca si cum ar fi fost aievea.  Ei ii povestisem despre prima mea dragoste din adolescenta, un baiat mai mare cu 3 ani, diferenta mare de varsta, dragoste care s-a incheiat iremediabil in momentul in care el, lansandu-mi un vers de inspiratie folcorica, „mandra mea cu ochi ca mura”, mi s-a parut deosebit de „taranesc” pentru aspiratiile mele urbane. Degeaba mi-a cantat bietul pe sub fereastra, la miez de noapte, piesa mea preferata, Ciquitita, nu a fost chip sa ma mai convinga. Dupa ani de zile, l-am intalnit managerul propriei sale firme, o companie regionala foarte prospera la vremea aceea.  Un alt admirator secret, vroise sa-mi dea o scrisoare de dragoste, evident prin interediul Marcelei iar eu l-am refuzat. Era un baiat frumusel, doar un an diferenta, dar nu avea nici pe departe tendinte intelectuale. Refuzul meu insa s-a soldat cu amenintari ca, daca nu ii primesc scrisoarea, ma bate. Asa ca i-am spus tatei, care a vorbit cu taica-sau. Si s-a facut pace. Marceluca era mereu in preajma mea, un fel de inger pazitor, mereu pus pe sotii. In clasa a opta, unui coleg frumusel, i-a aratat cum se face sa ai sprancene frumoase si in ora de matematica i-a smuls un fir de par dintr-o spranceana. Un tipat scurt si lacrimi in ochii lui au convins-o pe Marceluca sa nu ii mai aplice tratamente cosmetice. Aveam multe secrete si povesti. Vorbeam zilnic la scoala iar dupa ore ne intalneam. Ea venea la mine acasa si cand sa plece o conduceam pana aproape de casa ei. Povestea nu se termina asa ca faceam traseul pana spre casa mea si tot asa. Ne plimbam de cateva ori de la una la alta si tot nu terminat de depanat experientele si evenimentele zilei. La un moment dat, am ajus redactorul sef al gazetei de perete. Scriam articolele de la gazeta scolii si devenisem populara, fara constiez prea bine asta. Daca vreunul facea vre-o traznaie, era imediat scris la gazeta de perete si era subiectul de ras al scolii timp de o saptamana. Poate ca de aici mi s-a tras si orientarea de mai tarziu, spre jurnalism.  Examenul de admitere in liceu, ne-a adus la aceea scoala dar in clase diferite. Nu am mai fost atat de apropiate. Ne vizitam des dar parca nu mai era la fel.

– Ce ai vrea sa faci dupa ce termini?

Intrebarea era una cu bataie lunga in timp si era lansata in compania a unei alte prietene comune. Nu se referea la viitorul apropiat.

– Sa scriu o carte si sa plec din tara.

Fetele au ramas cu gura cascata. Nu se asteptau la asta. Ele erau mai modeste. Vroiau o scoala, un serviciu o familie.

– Felicitari! Ce carte vrei sa scrii?

– Nu stiu inca. Aveam doar o idee vaga. Stiam doar titlul cartii. Iar despre plecatul in strainatate, la fel, nu stiam ceva precis. Imi placea doar ideea ca acolo e mult mai frumos, iar seara sunt lumini mult mai multe decat la noi. Pe vremea aceea, prin „85, la tara nu era energie electrica, decat cu ratia. Aveam curent doar seara, pentru economia scialista si sacrificiile la care ne obligase Ceausescu. Stiam insa ca acei  care pleaca in occident o duc mai bine si se intorc acasa cu masini frumoase si sunt mult mai bine vazuti.

Am terminat liceul. Tata a decis ca daca nu vreau sa devin inginer constructor nu ma tine la facultate. Nu l-a impresionat pasiunea mea pentru literatura si limibi straine. Marceluca a dat dar nu a intrat la profilul la care dorise. Apoi, am mers la o nunta cu prietenul meu. Cel mai bun prieten al sau nu avea pereche asa ca am invitat-o si pe ea. Dupa un an, ne-am casatorit si noi si ei. Si viata, destinul care ne apropiase intr-atat, ne-a despartit. Eu m-am mutat la oras. Ea a ramas la tara, cu parintii si sotul. Si-a deschis acolo o mica afacere. Eu am experimentat multe, nestiind ce caut. functionar public, mic intreprinzator, jurnalist, agent imobiliar, din nou implicata in afaceri. Ne-am vazut din ce in ce mai rar. Acum, sunt departe de tot. In strainatate. Iar cartea aceea, e blogul acesta care contine peste 300 de Povestiri din cartier.

– Unde esti Marceluca? Mi-e dor de tine! Am atatea lucruri sa iti povestesc!

Voua ce va mai fac prietenii din copilarie? Stiti?

1 mai cu martieni


Tata fusese foarte exigent cu noi, când eram mici. Eram trei fete în casa şi el ţinea foarte mult la reputaţia lui şi a familiei. Aşa că nu ne prea lăsa să ieşim în oraş, să mergem des la discoteci şi nici la petreceri. Exigenţa aceasta a lui ne-a marcat, pentru că ne-am simţit private de unele distractii si bucurii ale adolescenţei. Si cum adolescenţii sunt mereu tentaţi să facă exact invers de ceea ce le ceri, nu puteam să fac notă discordantă. Ştiam că în ziua urmatoare, de 1 Mai, părinţii mei merg la pădure, la iarba verde, fac gratare, culeg flori de câmp şi alte activităti din acestea. Eu nu vroiam la padure. Că nu-mi plăcea, pe vremea aceea. Era prea sec, nu era apa, nu te puteai dezbrăca prea tare că erau ţânţari aşa că, vroiam la Someş. Şi cum nu aveam voie sa merg singura, mai ales ca era să ma innec de vreo două ori, am optat să am grijă de verişoarele mele mai mici. Părinţii lor, lipseau câteva ore, de acasă. Cu o zi înainte, un coleg dintr-a XII-a, mă invită să merg, cu un grup de prieteni şi prietene, unde credeti? La pădure. Ei, aşa mai merge! Evident că accept. Ii povestesc mătuşii ce intenţii am, ea revine mai devreme acasă şi plec cu colegii. Foarte încântată, cu costumul de baie pe mine, “just in case”, cu pachete de mâncare si pătura. Pentru cei care nu au trecut prin Dej, va povestesc ca e un oraş, aşezat că într-o căldare între 7 dealuri, unele împădurite. Uneori il numeam în glumă, “oraşul celor 7 coline”. Undeva mai jos de gară, este un punct de confluenţa a Someşului Mic, de la Cluj şi Someşului Rece ce vine dinspre Beclean. De acolo, din punctul acela, curge Somesul, un râu cu ape adânci şi cu multe povesti. La ora stabilită, mă întâlnesc cu Daniel şi cu restul grupului. Urcăm pe strazile în pante pe un deal înalt, Bacău, unde câteodată au loc consursuri cu planoare. Cautăm un loc în care să ne aşezam, aproape de pădure. Facem un popas. Scoatem gratarul, facem foc, fum, prajeli, salate, muzică bună la casetofon. Ei, ne-am cam plictisit. Să fim şi noi ca bătrânii? Ne adunam bagajele şi coborâm pe Râpa Dracului, o vale deosebit de abruptă pe un teren accidentat si instabil, unde se produceau de multe ori alunecari. Daniel, mai nesigur pe picioare, aluneca si o distanta de cativa zeci de metri coboarî pe şezut, zgâriindu-se de lespezile de piatră.  M-a pufnit râsul spre enervarea acestuia, jenat de situaţie. Ajungem în şosea, aproape de Viile Dejului şi urcăm pe lângă Someş, vreo doi kilometri, cu rucsacurile în spate, mai pe cărare, mai prin stufăriş. Aveam părul lung, roşcat deschis, de culoarea aramei, pe care îl ţineam în nişte coade prinse în vârful capului, şi-mi ajungea până aproape de talie. Il prindeam cu biluţe sau buline. Se găseau destul de greu, pe vremea aceea. Erau colorate în galben şi roşu. Aşa era inspiraţia momentului. La un moment dat, una dintre fete exclama, undeva în urma mea.

–          Uite nişte cireşe. Noah, au dispărut.

Mă uitai atentă. Ce cireşe? Suntem in stufăriş.

–          Uite-le din nou. Nişte fructe roşii.

Pesemne ca o fi tras şi ea ceva din sticlele cu bere ale băietilor. M-am lămurit când mi-a pus mâna în păr.

Am ajuns pe un banc de nisip şi ne-am oprit. Un nisip fin, din aluviuni ne gâdila tălpile. Am facut baie în Someş. Era cald afară şi noi eram încălziti de drum. Am iesit din apă verzi, ca nişte marţieni dar răcoriţi. Apa Somesului mic, trecea pe langa combinatul de porci de la Bonţida şi acolo se deversau diferite chestii. Parcă era plină de mătasea broaştei. Statul la soare ne-a dat reflexe roşii. Când am ajuns seara acasă eram o combinaţie puternică intre un rac fiert şi un broscoi uriaş. Mama m-a întrebat ce am păţit, ca parcă fusesem sa am grijă de fetiţe, fara să-şi facă iluzii că îi voi da explicaţia adevarată.

–      Pai sa vezi. Am stat la plajă în balcon.