Arhive blog

Cum o pot be unii oamini…?


Pe ulițele satului, toamna se plimbă agale, torcând arome calde și coapte, râzând din frunze de aur și ciorchini vineții. A fost un an bun și rodul ogorului începe să se vadă prin curțile sătenilor. Căruțele vin pline și magaziile se umplu încet. Aproape la fiecare casă simți bucuria și bogăția anotimpului, razbătând din spatele zidurilor. Pe înserate, gospodarii se adună pe la case și hrănesc animalele din bătătură pregătindu-se de liniștea noții.
Leliuca Susana, cu năframa legată la ceafă, aruncă în ograda găinilor boabe de cucuruz și de grâu, cina lor din fiecare seară. Pe lângă casă, dintr-un strat lung, cârciumărese și crăițe prind în petalele lor, ultimele raze de soare. Se aud tălăngi iar pașii grei și blânzi ai vacilor ce se întorc din ciurdă stârnesc colbul de pe drum, amestecându-l cu miros de lapte și de ierburi de pe coclauri. Femeia, o țărancă bine făcută, așa cum îi stă bine unei femei, ”grasă și frumoasă” pare să fi trecut de 60 de ani. Cu mâinile încrustate de liniile și crăpăturile muncii la câmp deschide poarta, să intre două vaci și le îndreaptă spre poiată. Are gesturi sigure, ca într-un ritual ce îl îndeplinește de ani de zile și aduce din casă vasul cu apă și șuștarul. Se așază pe scăunelul cu trei picioare. Cu fruntea rezemată de pântecele vacii îi spală ugerul apoi se apucă de muls, vorbindu-i cu drag, să stea liniștită și să nu verse șuștarul cu lapte.
– D-apoi tu Simonă, o fost mândru azi în ciurdă? Măndru, că ia, cât lapte ai, țâie-te Dumnezeu sănătoasă!
Leliuca Susana termină de muls și duce vasul în casă. Îl pune în vase pentru fiert ori pentru prins. Cina e gata. Pe masă stă un vraf de placinte crețe, umplute cu brânză și mărar. Într-o ștergură de bumbac, țesută de mâinile ei, e învelită o pită mare, cât roata carului, făcută în cuptor. Pe colțul sobei, o oală afumată de atâta gătit se străduiește să rămână caldă, aburind sub capac un guiaș de cartofi cu carne. Leliuca vorbeește singură.
– D-apoi ni că omu aiesta a mieu nu vine. A și musai dară, să mă duc după el, la bufet, că îi vremea să mai lase poveștile și pîntru altă dată.
Leliuca își îndreptă năframa pe cap, legând-o sub bărbie și prinse sub ea câteva șuvițe de păr argintiu. Fața îi e senină iar ochii căprui poartă în ei lumina aceea a omului fără mari griji, mulțumit de ceea ce Dmnezeu i-a dat, prin mare mila Sa. Își așază șorțul și iese pe poarta, străbătând fără grabă, cele două ulițe până la bufet. Gândurile îi sunt duse, prin cele țări, pe unde sunt împrăștiați copiii ei. Apoi se gândește la vecinele ei, care stau cu ceasurile, cu ochii în televizor, la telenovele. Ea însă nu are vreme de pierdut. Mâinile ei au fost învățate să muncească iar în poala să șadă doar de sărbători ori când va închide ochii. Așa și-a ținut casa și și-a crescut pruncii. Cu trudă multă. Au muncit amandoi, ea și badea Niculae iar apoi, când copiii au crecut, au muncit și ei, să aibă drag de a face ceva și pricepere.
Luminile cârciumii se apropie, albăstrui, tocmai când ziua se amestecă cu noaptea. De afară, leliuca îl zărește pe badea Niculae la o masă, cu alți bărbați, discutând cu gravitate despre guvern și politică, despre agricultură și impozite. Zumzetele, clichet de pahare de sticla groasa, miros de alcool toate răzbăteau până afară iar leliuca le luă în brațe și intră cu ele.
– D-apoi sara bună, să deie Dumnezeu!
– Sara bună!- răspunseră bărbații în cor.
În bufet, nici o femeie, doar Tincuța lui Tănase, ce stă la tejgea și pregătește cu îndemânare băuturile. Nu servește la masă. Fiecare comandă și ia de la tejgea, așezându-se în grupul preferat. La cele câteva mese, mereu ocupate pe înserat, discuțiile sunt in toi, ca într-un fel de parlament rural. Aici, bărbații sunt liberi cu adevărat și au cu cine să își împărtășească nemulțumirile. Leliuca Susana le aruncă o privire dezinteresată.
– D-apoi mă bărbate, cum ne-o fo vorba? Vrei să dormi toată ziua în bufet? Gată-ți din păhar și meri acasă, că am lăsat mâncarea pă foc!
Badea Niculae, un om înalt, cât un munte dar blajin, mormăie ceva în sinea lui însă nu se împotrivește. Câteva minute mai târziu, iese singur, lăsând dezbaterile în seama celorlalți iar pe leliuca, stând cocoțată pe un scaun cu picioroange înalte, la tejghea.
– Noah tu Tincuță, amu pune-mi și mie un păhar de horincă, să mă înmoaie la inimă!
Femeia îi turnă într-un pahar și i-l așeză dinainte. Leliuca îl lovi usor cu fundul de tejghea, încăt lichidul transparent, a carui tărie ajungea la 50 de grade, făcu mărgele, semn că e curat. Îl dădu peste cap și îl bău dintr-o înghițitură scăpând un oftat de resemnare.
– Uăh!! Cum îl pot be unii oamini?!
Tincuța zâmbi și bărbații se uitară pentru o clipă, cu admirație, la ea după care reveniră la dezbateri. Tincuța prepara o cafea la plic, ”tri în unu”, pentru Dorin, un bărbat tânăr, ce abia sosise. Amesteca de zor, cu lingurița în cafea. Și-o băga în gură, cu un gest reflex, căpătat acasă și iar în cafea.tuica
Bărbatul se uită la ea cu o ușoară încruntare.
– D-apoi Tincuță, cafeaua acee să o bei tu ori să i-o dai lu Sandu, bărbatu-to.
– Da di ce, mă Dorine?
– Pai cum îmi dai mie cafea, după ce ai lins lingurița cu care ai amestecat-o? Fă-mi alta până nu ți-oi zîce oarice!
Tincuța se oțărî un pic dar îi trecu repede și făcu o altă cafea. Leliuca se uita, fără să scoată o vorbă dar îl privea pe bărbat aprobator, cu o ușoară înclinare din cap. Apoi ceru încă un pahar de pălincă.
– Mai toarnă-mi un deț, Tincuță dragă! Așe m-am înviorat! Numa bine că de la o vrâstă parcă îți scârțâie încheieturile.

Femeia mai puse un deț și leliuca îl dădu peste cap, nu înainte de a ciocni ușor fundul paharului de tejghea.
– Cum o pot be unii oamini?!
Leliuca Susana, roșie în obraji ca o ruje de Rusalii, mai ceru un deț. Apoi, coborî de pe scaun, îndreptându-se spre ieșire.
– Amu m-oi duce și io, că cine știe ce mi-o face bărbatu acela acasă, până ajung. Întorcându-se spre bărbații de la mese îi salută, în timp ce aceștia s-au întrerupt pentru o secundă din discuții.
– Noah sara bună și mai mereți pe la casele voastre, că muierile cele sunt îngrijorate să nu pățâți ceva! Mă tăt mir, cum puteți be atâta horincă și mi-i să nu vi se facă rău!
Leliuca Susana se îndrepta spre casă. S-a întunecat iar becurile de pe stâlpii de la ”electrica” dau o lumina albastruie adunând fluturi bezmetici. Ulița e și ea albastră în noapte iar colbul în care își afundă pașii, ascunde șoapte. Valea din apropiere susură neostenită, așa cum face de când leliuca era fata. O adiere răcoroasă desprinde câte o frunză galbenă, o frunză portocalie, o frunză roșie purtând în urma ei un murmur stins. ”Cum o pot be unii oamini?!”

Reclame

intrebarile varstei


E ora 7 seara si barbatul s-a dus” in sat”, adica la bufetul din centru satului, sa bea o bere sau o palinca cu alti sateni, sa mai schimbe o vorba despre politica, despre criza sau cine stie ce ale discutii importante. Leliuca Susana da semne de nerbdare. In Ardeal , leliuca i se spune unei femei trecute de 40 de ani, un fel de “tanti”. Leliuca Susana aseza animalele, verifica daca e curat prin casa si daca mancarea e gata. O lasa pe coltul sobei de gatit din bucatarie, acoperita cu un capac. Painea e si ea, taiata in felii si pusa in mijlocul mesei, impaturata intr-o stergura, un prosop din bumbac, tesut in casa, alaturi de farfuriile taranesti si tacamuri. Leliuca Susana si badea Niculae sunt amandoi trecute de 60 de ani. Copiii le sunt plecati din tara si ei singuri se gospodaresc si au grija unul de celalat. Femeia nu are rabdare cu barfa vecinelor care nu stiu “vorovi” altceva decat de muraturi si de reumastisme. Asa ca, se lua incet si se indrepta spre bufet. Ajunsa la carciuma, il zari pe barbatul sau, stand cu altii la o masa si cu un pahar de palinca in fata sa. Gesticula si plin de importanta comenta despre nesimitirea guvernantilor care nu ii ajuta pe tarani dar le-a impozitat pana si saracia.

–     D-apoi mai barbate, cum ne-o fost vorba? Vrei sa dormi toata ziua in bufet? Gata-ti din pahar si du-te acasa, ca am lasat mancarea pe foc!

Barbatul, un om bland de felul lui, bombani ceva, dar se executa repede. Pleca singur. Leliuca Susana mai ramase. De-abia a venit. Nu se jena ca in bufet nu mai era nici o muiere. Se aseza la tejghea, pe un scaun cu picioroange inalte si ceru una mica. Vanzatoare de la bar, obisnuita cu tabieturile batranei, ii turna un pahar de palinca si il aseza frumos inainte.

–                 Doamne, cum o pot bea unii oameni?- zise leliuca si dadu peste cap, dintr-o sorbitura paharul cu tarie de aproape 50 de grade.- Noah, Raveca, m-am incalzit si m-am inviorat, ca de la o varsta parca iti ruginesc toate incheieturile. Mai toarna-mi un det. Si femeia de la  ii mai puse un pahar de horinca. De fiecare data, leliuca se minuna cum o pot bea unii oameni, dupa care dadea peste cap, dintr-o data, paharul de tuica. Dupa trei pahare, se ridica, cu mai mare greutate decat venise de acasa.

–                 Amu m-oi duce si eu, ca cine stie ce mi-o face barbatul acela acasa pana viu eu. Intorcandu-se catre ceilalti sateni ii saluta cu umor. Noa sara buna si mai mereti la casele voastre ca muierile cele sunt ingrijorate nu cumva sa patiti ceva. Ma tat mir si eu cum puteti be atata horinca si mi-e sa nu va faca rau. Se indrepta spre podul de la vale, peste care trecea soseaua ce traversa satul. Barbatii o mai auzira murmurand, in timp ce se pierdea invaluita in umbrele serii; “Cum o pot bea unii oameni?”